LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Pr. Theodor Damian: „Artur Silvestri a fost un mare om. Un cărturar“

Această întâlnire pentru a lansa cărţile lui Artur Silvestri şi despre Artur Silvestri la New York, în Cenaclul “Mihai Eminescu”- cenaclu care funcţionează încă din 1993, săptămânal sau bilunar- pot spune că a fost aranjată de Dumnezeu. Spunem cu toată convingerea că unde Dumnezeu nu e, nimic nu e.

Artur Silvestri a fost un mare om, un om deosebit. Un cărturar. Noi ne-am avut prieteni. Cel puţin, eu m-am considerat prieten şi am simţit că şi el mă consideră la fel. O să evoc amintirea lui acum când doamna Mariana Brăescu Silvestri ne-a adus şi ne oferă ca donaţie aceste minunate cărţi pe care le vedeţi pe masă.

Avea dreptate cine a spus “Avem o singură unitate – cuplul”. Mă gândesc la acest

adevăr văzând felul în care îi continuă biografia culturală şi amintirea, soţia lui.

Dragă Mariana Brpescu, eu am fost în casa voastră, bine ai venit în casa noastră.

Prima dată la New York dar nu ultima dată.

Întâlnirea are o semnificaţie deosebită pentru că acum se împlinesc doi ani de când Artur Silvestri a plecat dintre noi dar prezenţa lui o simţim nu doar la fel ci poate mai mult. Acum se scrie peste tot despre Artur Silvestri. Primesc publicaţii, cărţi şi articole on-line, atât din România cât şi din toată lumea.

Caracterul “îmbrăţişător” al lui Artur Silvestri a făcut ca lumea – pentru care el a scris, a făcut reviste, cărţi, gesturi mari culturale – lumea aceasta l-a “îmbrăţişat” pe el, ideile lui, cărţile lui. Meritele i-au fost recunoscute.

Despre Artur Silvestri am răspuns într-un interviu solicitat de doamna Teodora Mîndru pentru cartea “Artur Silvestri – Aşa cum l-am cunoscut” din colecţia Pro Memoria, despre care iată aflu că s-a tipărit şi că o vom primi şi noi cum am primit şi celelalte cărţi. Pentru mine, personal, Artur Silvestri reprezintă şi altceva, este al doilea care m-a publicat cu mult înainte de ’89, în “Luceafărul”. De cunoscut, l-am cunoscut datorită Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală şi am simţit din prietenia care i-a legat pe cei doi că ei reprezintă “Modelul Omului Mare”, formula pe care a lansat-o şi consfinţit-o Artur Silvestri.

Marele cărturar Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului era un împătimit al literaturii. Era prieten cu o întreagă pleiadă de scriitori, ziarişti şi oameni de cultură de valoare. Îl cunoştea şi-l admira pe Artur Silvestri. Eu îl ştiam numai din nume şi din ceea ce publica.

Lucrând ca secretar de redacţie la revistele Mitropoliei Ardealului şi având de-a face mai mult cu Telegraful român care apărea mai des decât revista teologică numită Mitropolia Ardealului, lucram în strânsă legătură cu Mitropolitul Antonie care scria mult, supraveghea totul, era interesat de toate.

Comentând articolele de publicat, el comenta şi pe autori în sensul că îmi spunea multe despre ei, mai ales că eu citeam aproape toată presa literară care venea la Mitropolie, fiind publicat de M.N.Rusu în Almanahul Coresi de la Braşov, de Daniel Drăgan în Astra tot de la Braşov şi în alte reviste.

Cunoşteam şi eu mai mulţi scriitori mai ales în urma frecventării cu regularitate a unor cenacluri literare din Bucureşti în vremea studenţiei, dar şi din unele colaborări pe care le primeam pentru revista „Adusu-mi-am aminte ”pe care am editat-o la Lausanne când fusesem la studii şi avusesem şi parohie acolo şi astfel aveam multe subiecte comune de discutat cu I.P.S.Antonie. Acesta este contextul general în care nu de puţine ori vorbeam cu Mitropolitul despre Artur Silvestri şi care mi-a permis să observ căldura cu care vorbea despre el. Ei şi corespondau. Pe Artur l-am întâlnit prima dată, cred că era în 1986, când Mitropolitul Antonie m-a trimis la el cu o scrisoare, eu venind la Bucureşti la Patriarhie şi la Departamentul Cultelor cu „Telegraful român”, cu regularitate. După prima mea întâlnire cu Artur şi cu distinsa lui soţie Mariana Brăescu, la ei acasă, au urmat şi altele. Deci, pe Artur l-am cunoscut întâi din scrisul său şi apoi ca persoană. În privinţa scrisului, mai adaug, îl aveam ca pe un fel de punct de reper, în sensul că scria cu un fel de autoritate ce se degaja nu din poziţia pe care o deţinea la  Luceafărul, ci din felul, tonul şi nivelul scrisului său. De aceea, când deschideam o revistă, un ziar şi vedeam ceva scris de el, aceea citeam întâi. Acest lucru spune foarte mult pentru că în calitate de cititor în mod voluntar te pui sub umbrela unui mentor.

Pe cei doi mari oameni de cultură, Artur Silvestri şi Antonie Plămădeală i-a unit cultura, pasiunea pentru valoare şi pentru autentic, iubirea lor sinceră faţă de istoria şi cultura neamului nostru. Cred că era şi un anumit tip de subversiune politică în prietenia celor doi. Mitropolitul, ca om al Bisericii care „nu avea voie” să intre în literatură, deşi în ciuda ideologiei comuniste faţă de Biserică, intrase adânc, voia să demonstreze că se poate ca un cleric să fie şi om de litere, să fie publicat.

Artur, din cealaltă direcţie, „nu avea voie” ca scriitor, să se înduhovnicească, să se îmbisericească. Şi voia să demonstreze că un scriitor poate îndrăgi şi Biserica, poate fi prieten cu un cleric, şi acest lucru nu-i scade valoarea de scriitor, dimpotrivă, i-o sporeşte. Nu cred că acestea au fost atitudini mărturisite reciproc, dar cred că exista în conştiinţa lor ceva în sensul acesta.

Admiraţia, preţuirea, simpatia dintre cei doi erau în mod evident reciproce. Spun „evident”, atât pentru faptul că eu personal l-am auzit pe Mitropolit vorbind elogios despre Artur, dar şi pentru că această preţuire a ierarhului faţă de Artur era concretizată în intensitatea şi calitatea comunicării. Schimburile dintre ei, şi mă refer aici la cele dinspre Mitropolit spre Artur, nu erau superficiale, nici acte de pură complezenţă. Artur a simţit aceasta, nici nu se putea altfel, de aici şi dragostea şi preţuirea lui pentru înaltul cleric. Totuşi, nu se poate spune cine a oferit primul căldura sufletească şi cine a oferit-o apoi ca răspuns. Eu cred că ei se potriveau şi expresia preţuirii a fost concomitentă.

 

4. Am apreciat mult conceptul de „model al omului mare” lansat de Artur, întâi ca idee în sine şi apoi pentru că el nu ascundea că unul din aceste modele era Mitropolitul Antonie, omul de care eu eram legat.

În lumea în care trăim, unde valorile autentice se pierd pe zi ce trece, unde meschinăria, vulgaritatea, învârteala şi alte atitudini asemenea acestora sunt în plină ascensiune, ideea de „model” în primul rând şi apoi cea de „om mare”, îmi apar ca fiind imperative morale absolut necesare azi când societatea în care trăim este în derivă. Conceptul de „model al omului mare” sună a fi menit să salveze o civilizaţie, fie că Artur a intenţionat asta sau nu, fie că a spus-o şi deci a conştientizat-o, fie că doar a intuit-o. Omul mare este cel ce lasă ceva în urmă, cam în sensul în care se exprimă proverbul japonez: „Înaintea mea n-a fost nici un drum; în urma mea rămâne unul”.

Artur a fost un astfel de model, el însuşi.

Am fost deosebit de onorat când m-am văzut inclus de Artur în cartea sa „Vremea seniorilor”, cu referire la unele schimburi de scrisori dintre noi. Artur a fost un descoperitor al civilizaţiei româneşti, un istoric al acesteia, un interpret, un promotor. Ori, ca cel ce şi-a iubit neamul şi semenii în cel mai autentic şi creştinesc sens al cuvântului, el nu putea să nu fi „văzut” şi apreciat rolul esenţial pe care Biserica ortodoxă l-a avut în crearea, menţinerea şi dezvoltarea acestei civilizaţii.

Relaţia lui cu reprezentanţii cei mai de seamă ai Bisericii exprimă convingerea că deşi în regim de opresiune comunistă, Biserica, în continuare, îşi aducea contribuția sa însemnată la dezvoltarea culturii române, că oameni ai Bisericii, deşi în principiu blocaţi de „cortina de fier” a interdicţiei de a fi publicaţi în presa literară, spărgeau totuşi bariera şi se impuneau în literatură şi cultură şi nu doar atât, dar mai lăsau şi urme adânci, aşa cum a fost cazul Mitropolitului Antonie.

Prin toată activitatea sa multi-dimensională Artur Silvestri nu numai că a susţinut Biserica Ortodoxă Română; mai mult, cred că a fost un fel de apostol laic al ei, un misionar.

Prietenia lui cu reprezentanţii de seamă ai Bisericii, în multe din aspectele ei, nu era un secret. Şi aici el era un model pentru cei din jurul său care poate nu îndrăzneau să facă pasul ăsta.

Ceea ce m-a legat pe mine de Artur a fost literatura. El m-a publicat prima dată în Luceafărul, revistă la care aspirau mulţi, dar în afară de literatură m-a atras căldura care se degaja din el în momentele conversaţiilor noastre. Această legătură de prietenie dintre noi a durat tot timpul, chiar şi după ce eu am plecat în America şi ca atare ne scriam mai rar şi ne vedeam mai rar.

Am plecat de la Sibiu în America în 1988, cu viză de turist. Mitropolitul Antonie mi-a spus că dacă găsesc o bursă de studii, pot să rămân. Aşa se face că după ce am găsit-o (acordată de Biserica Presbiteriană din SUA) am rămas pentru un masterat la Princeton University în statul New Jersey, şi apoi la un doctorat la Fordham University în New York.

Legătura mea cu Artur a continuat prin scrisori (deşi nu foarte multe) dar şi prin vizite personale pe care i le făceam când veneam vara în vacanţă în ţară.  Îi trimiteam revista Lumea lină/Gracius Light pe care din 1996 o editez la New York şi aceasta era pentru el o sursă de informare cu privire la activitatea mea (mi-a şi acordat o diplomă pentru ea la prima ceremonie APR); i-am trimis şi i-am dus de asemenea din cărţile mele publicate în ţară. Am întreţinut cu el şi corespondenţă electronică.

Revistele şi programele on-line concepute şi dezvoltate de Artur reprezintă o adevărată ctitorie culturală. Ele de fapt l-au consacrat pe Artur Silvestri ca mentor şi îndrumător pe linie literară al multor scriitori care nu aveau acces la presa „oficială” din ţară; pe mulţi i-a stimulat să scrie, a descoperit talente, a promovat valori, a oferit o şansă chiar şi multora care abia învăţau să scrie literatură.

Un alt mare merit al acestor programe on-line este că datorită largii lor circulaţii, au ajutat ca oameni din diverse colţuri ale lumii să se cunoască între ei, să lucreze împreună, sau „să revină acasă”. Aşa cum revista Lumină lină se doreşte a fi o punte de legătură peste ocean între cei plecaţi şi cei din ţară, la fel, prin reţeaua culturală ARP (am sugerat cândva ca aceasta să se numească „Artur Silvestri”), el a creat punţi de legătură între oameni, sisteme, mentalităţi, la nivel de „minte, inimă şi literatură”, o noutate, dar şi o necesitate în cultura română azi, fie de acasă, fie din diasporă.

Evoluţia lui Artur în cultura română şi înspre Biserică are adânci rădăcini în conştiinţa şi în inima lui, şi a fost pe cât de neaşteptată poate pentru unii, pe atât de impresionantă pentru alţii. Pentru cine l-a cunoscut bine era însă previzibilă. Nu există domenii mai importante ca acestea două în care să te investeşti fără pierdere. El a avut această intuiţie sau convingere şi Dumnezeu i-a ajutat să avanseze în mod spectaculos şi cu real folos pentru el şi pentru cei din jurul lui.

Artur Silvestri a fost un om de o rară generozitate. El era un om îmbrăţişător. Dragostea de semeni la el nu era un act ocazional, nu era o doctrină religioasă frumoasă, era o realitate a vieţii de zi cu zi, era un mod de a fi. Menţionam mai sus căldura sufletească ce se degaja din întreaga sa personalitate atunci când vorbeai cu el. Nu era un arogant. Lângă el exista aer de respirat, spaţiu în care să creşti, sufletul lui era ca apele unui râu sacru deschise spre primire şi purificare.

De aceea oamenii l-au iubit, îl poartă pe mai departe în inima lor şi îl vor transmite pe mai departe generaţiilor următoare ca pe un model demn de urmat. Iată ce înseamnă cu adevărat „veşnica pomenire”, ca rugăciune spusă din inimă pentru un om care a fost celorlalţi ca un frate. Ceea ce am spus aici se referă la firea lui. Dar el a rămas în sufletul celorlalţi şi prin meritele deosebite legate de ceea ce a săvârşit concret în viaţă, iar aceste lucruri sunt nenumărate.

Locul lui Artur Silvestri în cultura română e cel al unui ctitor. Creator. Nu numai prin ceea ce a scris el, dar şi prin faptele lui de cultură şi spiritualitate. Numele lui ar putea sta alături de cele ale multor personalităţi semnificative ale culturii române, dar în această conversaţie atât de mult patronată şi de spiritul marelui mitropolit Antonie Plămădeală, daţi-mi voie să-l pun alături de acesta. Pentru că au fost prieteni. Pentru că amândoi reprezintă „modele ale omului mare”.

Pr. THEODOR DAMIAN

 

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: