LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Nastasia Maniu: „Temutul critic nu mânca poeţi debutanţi la micul dejun“

În anii studenţiei mele clujene, nu la mult timp după debutul în presă, petrecut în 1973, în revista “Tribuna”, mă aflam în trecere prin capitală, cu alte treburi decât cele strict literare. Ca orice tânăr scriitor la început de drum, născut şi debutat în provincie, aveam însă la purtător, pentru orice eventualitate, câteva manuscrise, cu care, în ciuda timidităţii mele înnăscute, intenţionam să atac în forţă (Să te ferească Dumnezeu de curajul timidului!) revistele literare care dădeau tonul şi luau pulsul culturii din acea vreme.

Două dintre ele erau mari şi tari, dominând piaţa literară a vremii: “Luceafărul” şi “România literară”. Două străluceau şi scoteau scântei – aşa după cum bine ştim toţi – într-un duel neîntrerupt de idei şi nu doar de idei.

Scriitorii din provincie erau, exceptându-i, desigur, pe cei implicaţi, la rându-le, în “bătălie”, mai detaşaţi de acest conflict, privind “războiul” nesângeros dintre cele două tabere, oarecum amuzaţi, aşa cum ar fi privit un spectacol de artificii, deşi nu erau câtuşi de puţin astfel.  Majoritatea dintre ei publicau atât la o revistă, cât şi la cealaltă, aşa cum avea să se întâmple şi cu mine câţiva ani mai târziu, aflându-mă, aidoma multor confraţi, într-un fel de neutralitate.

Momentul despre care intenţionez să relatez mă găsea însă în inocenţa debutantului, care abia mai avusese câteva apariţii prin revistele clujene “Tribuna”, “Steaua” şi “Echinox”. Iată-mă, aşadar, timorată şi dezorientată pe dinăuntru, afişând o oarecare îndrăzneală pe dinafară, în timp ce străbat pentru prima oară, coridorul lung, semiîntunecat, al revistei “Luceafărul”, tatonând cu privirea inscripţia de pe uşi, în căutarea redacţiei de poezie.

Umblând eu aşa ca o somnambulă, neuiându-mă pe unde calc, fiind cu ochii pe uşi, ca să nu zic pe pereţi, era cât pe ce să răstorn, din neatenţie, un tânăr domn cu mustăcioara neagră, în care am recunoscut imediat, după fotografia din revistă, pe cel pe care, desigur, şi dumneavoastră, eventualii cititori ai acestor rânduri, l-aţi recunoscut deja. Era nimeni altul decât Artur Silvestri, cel al cărui nume încă de pe atunci, în ciuda tinereţii sale, stârnea, prin articolele fulminante, temeinic argumentate şi documentate, de o ireproşabilă ţinută a scriiturii, un amestec bizar de teamă şi respect nedisimulat până şi printre opozanţii ideilor sale, chiar dacă aceştia n-o recunoşteau făţiş.

În urma neaşteptatei ciocniri, pentru moment, am înlemnit, oprindu-mă ca paralizată în loc şi încercând să înnod câteva scuze bâlbâite.

Spre surprinderea mea, exigentul, dar onestul critic literar nu mi-a aruncat, aşa cum mă aşteptam, vreo expresie de tipul “Vezi pe unde calci, domnişoară!” şi nici măcar nu m-a străpuns cu vreo privire dispreţuitoare, ci, cu o voce neaşteptat de blândă şi de politicoasă, aflată oarecum în contrast cu articolele sale ce scânteiau ca o lance de oţel, m-a întrebat condescendent, cu un uşor zâmbet ironic: “Căutaţi pe cineva, vă pot ajuta cu ceva?”

După cum bine vă puteţi închipui, am bolborosit ceva greu inteligibil, legat de redacţia de poezie. Întâmplător, eram chiar în faţa uşii cu pricina, o uşă ca oricare alta, care nu purta nicio inscripţie indicatoare, o uşă, aşadar, anonimă, de parcă nu acolo s-ar fi decis soarta multor poeţi începători, care îşi aduceau versurile lor unor maeştri precum Ion Gheorghe sau Grigore Hagiu.

“Cred că aici vreţi să ajungeţi”, spuse tânărul critic literar, purtătorul unui nume deja bine cunoscut. Şi încercă fără izbândă clanţa uşii încăpăţânate, care refuza să se deschidă.

În gândul meu am şi construit o superstiţie: “Semn rău – mi-am zis – uşa nu se deschide, calea îmi este închisă.”

“E încă devreme”, îşi scuză temutul critic colegii poeţi care, ca toţi poeţii acestei lumi, aveau sau îşi făceau singuri un program mai relaxat, nesuportând constrângerile de niciun fel, nici măcar sau cu atât mai mult pe cele ale timpului.

“Da, da, e devreme, reveniţi ceva mai târziu”, mă încurajă, plin de compasiune,  cronicarul de la “Luceafărul”, văzându-mi privirea pierdută.

“Ştiţi – am prins eu curaj – sunt din provincie şi ar cam trebui să mă duc la gară, aşa că nu pot reveni nici într-un caz mai târziu”

“Ei, atunci se schimbă situaţia”, spuse. Şi mânat de un nobil imbold de a mă ajuta cu orice preţ, adăugă:

“Dacă aveţi încredere în mine, lăsaţi-mi textele şi le dau eu colegilor de la redacţia de poezie. Mă numesc Artur Silvestri”, spuse întinzându-mi mâna. “Cu cine am onoarea?”

“Onoarea e de partea mea”, am bâiguit eu şi mi-am rostit numele, care, desigur, lui n-avea cum să-i spună ceva, deşi orice poet începător, care a publicat câteva versuri, crede în naivitatea lui, ca să nu zic în prostie, că toată planeta de-acum încolo îl cunoaşte şi îl salută cu onor pe stradă.

Şi totuşi, stupefiată, îl aud pe interlocutorul meu spunând: “Nastasia Maniu? Te-am citit pe undeva, nu-i aşa? Şi scrii bine, altfel nu ţi-aş fi reţinut numele.”

Era prea mult pentru mine, deşi în sinea mea ştiam, că nu-i decât o modalitate politicoasă de-a afla dacă am mai publicat pe undeva sau eram o debutantă absolută, nu doar pentru “Luceafărul”.

I-am spus pe unde am mai publicat şi, brusc, s-a uitat peste textele pe care între timp i le încredinţasem. Un fapt cu totul neobişnuit. Pe la revistele literare cutuma era ca textele colaboratorilor nepermanenţi, mai ales ale celor începători, să fie lăsate să-şi doarmă nestingherite, prin sertarele redacţiilor, dacă nu somnul de veci, în orice caz, un somn fără vise, lung şi profund.

După ce a străbătut repede, concentrat, cele câteva pagini, şi-a ridicat privirea şi mi-a spus:

“Aşa după cum bănuiam, scrii foarte bine, Nastasio. Ştiai acest lucru, nu?” mă tutui el deodată, semn în gândul meu, brusc infatutat, că mă considera, dacă nu egala lui, în orice caz, pe undeva pe-aproape. Şi, pe neaşteptate, am simţit cum îl prind pe Dumnezeu de picior. Iar replica s-a aşezat singură pe buzele mele, ignorând toate celelalte gânduri, când m-am auzit spunând, spre propria mea suprindere:

“Aveţi dreptate, nu vă contrazic în privinţa scrisului meu, ba, dimpotrivă, consider că daţi dovadă de un simţ critic foarte bun, pentru care vă felicit”.

“Dă-i nas lui Ivan şi se suie pe divan”.

Surprinsă şi eu de propria-mi îndrăzneală, mă aşteptam de acum să întoarcă foaia. Dar, nu! A privit, ce-i drept, cam uimit, gângania până atunci timorată din faţa lui, apoi am văzut cum zâmbetul ironic i se transformă într-un scurt, dar percutant, hohot de râs, care însă n-avea nimic homeric în el, era mai degrabă discret şi cu o încărcătură, i-aş zice eu, intelectuală, care, totuşi, a dus la destinderea completă a nervilor mei: temutul critic nu mânca poeţi debutanţi la micul dejun.

 

 

 

Bucureşti, 20 noiembrie 2010,în preajma împlinirii a doi ani de la plecarea dintre noi a lui Artur Silvestri

NASTASIA MANIU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: