LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Nastasia Maniu: „Cu faţa spre Dumnezeu, cu spatele spre lume“

Cand stau cu fata spre Dumnezeu, nu pot privi spre lume. Si nici viceversa. Nu stiu daca este vorba despre o infirmitate strict personala sau despre una care tine de structura umana in general. Si nici macar nu stiu daca este vorba despre o infirmitate ori, mai degraba, despre o calitate de ordin moral-spiritual, despre o stricta igiena sufleteasca. Cert este ca atunci cand am privirea indreptata spre lume, simt cum aceasta privire se incarca de tot ceea ce vede, iar ceea ce vede este cumplit, este imaginea insasi a Sodomei si a Gomorei la un loc, ridicata la nivel planetar. Vede o planeta al carei nume adecvat ar fi cel de Sodomora, adica o sinteza a celor doua nume blestemate, aflate sub sigiliul pacatului absolut. Omenirea la ora actuala este atat de oarba spiritual, incat nu-si vede nici destinul in perspectiva, dar nici macar prezentul la modul real. Sunt putini cei ce vad. Pot fi numarati pe degetele de la cele doua maini. Si ceea ce vad este cumplit. Nici privirea lor nu se poate indrepta in acelasi timp spre lume si spre Dumnezeu, pentru ca o privire care a coborat in lume, iar apoi s-a inaltat spre Dumnezeu cu toata incarcatura ei oribila, este o privire blasfemica, care duce iremediabil la orbirea spirituala, adica la incapacitatea de-a mai vedea Chipul lui Dumnezeu, ceea ce, pentru mine cel putin, ar constitui o catastrofa. Cecitatea spirituala este infinit mai grava decat cecitatea organului fizic al vederii. De aceea privirea mea, dupa ce a coborat in lume (ma refer, desigur, la privirea din frunte, la ochiul mintii), are nevoie de o lunga perioada de post al vederii si de curatare, pentru a se putea inalta din nou spre Dumnezeu. Abia dupa ce a fost limpezita se poate intoarce spre chipul Creatorului ei.Acum se intelege mai bine, cred, de ce nu pot sta simultan cu fata spre lume si spre Dumnezeu. Pentru ca, spre deosebire de majoritatea locuitorilor acestei planete, care au mai multe fete, eu, ca toti cei saraci cu duhul, am o singura fata, un singur chip, cel arhetipal, cel dintru inceputuri, cel pe care l-a modelat Dumnezeu dupa al Sau. Traiesc astfel, aidoma celor asemenea mie, drama sinceritatii intr-o lume nesincera, intr-o lume cu mai multe fete, fete care au alterat Chipul lui Dumnezeu, facandu-l irecognoscibil sau chiar eliminandu-l treptat din lume, asa cum, in cazul uneia dintre cele mai grave maladii, celulele maligne le inghit pe cele benigne, substituindu-li-se.

Lipsa mea de fatarnicie ma salveaza in eternitate, dar ma condamna in imediatitate la o iremediabila singuratate, intrucat nu pot accepta chipul minciunii, al fatarniciei, despre care stiu cu toata fiinta mea ca nu-i chipul lui Dumnezeu, ci al Celuilalt, al Adversarului Sau. Sub aceasta masca sunt savarsite toate pacatele lumii. Si tot sub aceasta masca sunt conservate, perpetuate si in veci neiertate, deoarece nu pot fi iertate pacatele celui ce incearca sa-L minta pe Dumnezeu, prefacandu-se a se pocai, a se cai, cand el chiar in acea clipa pacatuieste prin tentativa de a-L minti, de a-L insela pe Creatorul Sau, aratandu-i o alta fata decat cea pe care El i-a dat-o, aratandu-i chipul minciunii, al Sarpelui. Iata cum se adeveresc si in acest fel cuvintele Mantuitorului Care spunea ca nu poti sluji la doi stapani deodata. Nu poti fi si cu Mamona si cu Dumnezeu.

Din nefericire, structura noastra umana duala, jumatate materiala, jumatate spirituala, jumatate pamant, jumatate Cer, ne face din cand in cand, chiar si pe cei cu o singura fata, sa alunecam, sa cadem in lume. Partea noastra de lut ne trage in jos, partea noastra de Cer ne impinge spre inaltimi. Iar aceasta este o adevarata sfasiere, o adevarata rastignire a fiintei umane. Intre noi, cei de pamant, si intre noi, cei de vazduh, exista un adevarat razboi, asa cum intre lume – ca mlastina de vietuire a pacatului – si Cer – ca spatiu/dimensiune a neintinarii divine – exista o lupta neincetata. Daca in acest razboi invinge partea noastra spirituala, vom trai vesnic, facandu-ne, prin mantuirea Fiului dumnezeiesc, copii ai Tatalui ceresc. Daca, dimpotriva, partea materiala din noi e mai puternica decat cea spirituala, fiind surzi la chemarea lui Dumnezeu sau – si mai rau – auzind-o, dar neascultand de ea, ne lasam ademeniti de Dusmanul lui Dumnezeu si-al omului, desi avem libertatea de a alege intre cele doua chemari, atunci ne condamnam singuri la o moarte perpetua. Pentru cei cu o singura fata, cea daruita de Dumnezeu dupa asemanarea cu chipul Sau, adica pentru cei care nu si-au vandut sufletul Diavolului si nu au luat chipul fatarniciei, ci vor cu sinceritate, din toata inima lor si din tot cugetul lor sa se mantuiasca, mai exista o salvare: renuntarea definitiva la pacat si intoarcerea cu fata spre Dumnezeu si cu spatele spre lume. Cei ce-L vad pe Dumnezeu vad Viata fara de sfarsit intr-o fericire fara pata. Cei ce au ales lumea si traiesc in mocirla pacatelor ei au ales moartea perpetua, deoarece in lume tot ce se naste moare.

In Cer tot cel ce inviaza traieste la nesfarsit, desavarsindu-se dupa modelul divin. Pentru aceasta insa, este nevoie sa ne nastem din nou inca din timpul existentei noastre aici, pePamant, renuntand la fiinta noastra veche, pacatoasa si – imbracandu-ne in Cristos – sa oinlocuim cu o fiinta noua, stralucitoare si pura, strapunsa de Harul si de Duhul lui Dumnezeu.

(Din volumul Copiii singuratatii mele)

NASTASIA MANIU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: