LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Mircea Micu: „Prin poarta iernii“

A trecut prin poarta iernii in noaptea de 31 ianuarie ‘87 volatilizandu-se in somnul zapezilor eterne, furisandu-se ca un ren ostenit, unul din cele mai autentice talente ale generatiei de mijloc – Nicolae Velea.
Pe vremea cand l-am cunoscut (acum doua decenii) numele lui era aureolat de legende iar cartile sale se constituiau intr-o opera.
Avea infatisarea unui taran imbracat de sarbatoare si chipul lui bizar ascundea in melancolia bine deghizata a cutelor timpurii o tristete adanca si, uneori, o tacere sugubeata.
O glorie rapida, pe masura inzestrarii sale de exceptie l-a obligat, poate, sa fandeze in acea stranie stare de expectativa si rasfat acceptat care te poate inalta si cobori in egala masura.
Avea viciul stilistului impatimit de frumusetea limbii romane pe care o stie cum putini au darul s-o stie si fiecare silaba scrijelata parcimonios parea indelung slefuita si rotunjita.
Scaparatoare ca un otel de Toledo, inteligenta lui nativa sublima cuvintele singularizandu-le, lasand in jurul lor un gol sugestiv pe care prietenii il completau mental cu artificii inutile.
Am fost in satul sau din Arges si pe drum calatorind in aceeasi masina mi-a citit un bilet trimis de mama lui in care-i recomanda sa se poarte frumos acasa.
Mi l-a citit cu un ton amuzant si trist si pe parcursul celor doua zile ale sederii noastre (eram mai multi confrati) Nicu Velea s-a comportat ca o odrasla de lord amenintat cu dezmostenirea.
Mai tarziu, stand la aceeasi masa (evident ca nu de cofetarie) Fanus Neagu, care-l iubea galagios dar tandru, dupa ce a constatat ca alcatuim impreuna cea mai dezarmonica tripleta a fizionomiilor din Balcani, a intins degetul spre acela ce nu-l va mai putea arata vreodata spunandu-mi: “uita-te la el si citeste-l, fiindca e cel mai mare prozator din generatia noastra”.
Am stat multe ceasuri, multe zile si multe nopti (mai ales nopti) cu Nicolae Velea si declar cu mahnire, cu uimire si cu umilinta neputinta de-a-l fi putut desfereca vreodata din armura insingurarii sale. Era sucit si complicat precum eroii cartilor sale si-n deznadejdea posomorata a ultimilor ani din scurta lui viata se inchisese in sine ca un arici speriat de zgomotele sacaitoare.
Mima naivitati absurde si exersa un umor de tip special: ramanea de multe ori posac si absent la discutia generala ridicandu-se brusc si disparand fara sa stim spre ce directie.
Ca un ren gonind pe luciul ademenitor al zapezilor polare…
Ma obisnuisem cu retragerile lui intempestive, nu intelegeam intotdeauna motivul acestei prelingeri pe undeva spre altundeva, dar ii presimteam desprinderea dupa stralucirea melancolic ironica a ochilor si miscarea interogativa a mainilor in vreme ce dialoga cu sine insusi.
Cartile sale, povestirile lui, de-o neasemuita frumusete si originalitate vor ramane sa infrunte vitregia zapezilor de peste veac.
Obosit ca un maratonist al generatiei pusa sa goneasca spre un finis literar imprevizibil, dornic sa ajunga in acel perimetru ravnit al intalnirii cu sine, ironic si posomorat, Nicolae Velea si-a imbracat armura singuratatii de putini inteleasa si-a plecat, fara sa anunte pe nimeni, spre vamile amagitoare si ucigase ale Iernii Eterne.
Poate ca in ultima clipa a respirarii sale in aerul de otel, a rostit ironic, pentru sine, neauzit de nimeni, acel adagio resemnat dar intelept pe care l-a scris candva Joubert: “Adio, mi-e frig, ma duc sa ma incalzesc, nu-mi mai amintesc de nimic, sunt obosit!”.

MIRCEA MICU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: