LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Maria Vaida: „Poezia lui Gheorghe Pituţ“

Moto: „Cartea aceea mi-a salvat viaţa. Scrisul e o introspecţie îndelungată, o călătorie către grotele cele mai ascunse ale conştiinţei, o meditaţie lentă. Scriu pipăind tăcerea, descoperind particule de adevăr, mici cristale care-mi cad în palmă şi-mi justifică trecerea prin această lume.”[1]

Creator liric al veacului său din România comunistă, Gheorghe Pituţ caută perseverent un univers compensatoriu care să-l smulgă dintr-o realitate deficitară şi uneori degradantă în raport cu aspiraţiile sale. Acest univers ia mai multe înfăţişări, dovadă stau volumele de versuri şi proză în care el stabileşte o ordine privilegiată a lumii pe care o creează demiurgic. Pentru că „unui semn negativ într-o ordine comună îi corespundea simetric şi simplist, dacă nu chiar tautologic, un semn pozitiv într-o ordine privilegiată.”[2] Această ordine o reprezintă creaţia, unde poetul deţine puteri absolute, în plan celest şi teluric, iar conflictele cotidiene par derizorii în raport cu starea poetică de graţie plenară ce se opune acestora, fie că sunt în vis, în somn sau în starea de veghe, atât de specifică lui Pituţ. Răul se află de obicei în planul realului, în schimb, imaginarul şi fantezia creatoare este luminoasă şi benefică spiritului poetic, indiferent de epoci sau orânduiri. Este şi cazul poetului Gheoghe Pituţ, în a cărui operă visul-coşmar se proiecteză spre visul apoteotic de multe ori, aşa cum se manifestă în feeria Călătorie în Uriaş, volumul postum din 2002[3]. Pentru Pituţ, poezia „este cel mai puternic şi sofisticat instrument de explorare a realităţii (interioare şi exterioare a omului).”[4] Provenind dintr-un topos transilvan, poetul aduce cu sine mitologia şi zestrea simbolică specifice zonei Beiuşului şi introduce în structurile imaginarului său un bestiar şi embleme consacrate ale unui mental marcat de influenţe celtice pe care le poartă ca un faun vânjos prin lume. „Poet al stihiilor, Gheorghe Pituţ e imaginatorul unui topos în care ele dormitează de veacuri: e o Transilvanie înfăşurată în ceţuri sub care strălucesc morganatic codrii verzi de brad şi câmpurile de mătase ale lui O. Goga, smălţuită de fluturi sfioşi ca lacrima, cu case în pereţii cătora se înfiltrează jalea, un ţinut a cărui colectivitate plânge choral …Aici se petrec lucruri grozave, ca-n fabuloasa Moldovă descrisă de Dimitrie Cantemir, şi asistăm la apariţii mitice, uneori jubilante, alteori coşmareşti. Peste acest spectacol, în care cosmosul şi individul joacă pe aceeaşi carte, se înstăpâneşte un sentiment al vechimii ca şi cum uriaşa lui scenă ar fi scufundată în timp.”[5]

Străbătut de sevele pământului natal şi de esenţele păduroase ale acestuia, eul liric aduce în cetate un mesaj „sincer, direct, înnoitor şi limbajul frust, purtând o semnificaţie dionisiacă în sensul impus de Friedrich Nietzsche în Naşterea tragediei.”[6] Fiinţa poetului este parte integrantă a sevei telurice şi a energiei cosmice, cuprinsă de o exaltare virilă a forţelor vieţii, în manieră expresionistă. De aceea mesajul său obsedant ori sobru şi persuasiv face referire la reperele fiinţiale ale lumii şi sinelui, la situarea lor în vieţuire şi logos, fiind caracterizat prin euforie vitalistă : Vântul de coame / burţile supte-/ am văzut herghelia / fierbând zăpezile / din şapte provincii, / Doamne, / ce delir de viaţă!/ şi n-ai fost găsit nicăieri,/ stăpâne al cailor, / să-i îndrepţi prin cetate(Sănătate). voinţa schimbării şi decizia de a cuvânta mulţimilor din postura înţeleptului, bătrânului, străinului, a celuilalt, a părinţilor, din dorinţa de a comunica şi a se comunica, de a se apropia de semeni. Uneori priveşte neliniştit în jur, constată o stare de veghe şi evanescenţă şi pune retoric o întrebare: unde este oare drumul către casă? Ideile şi sentimentele înseilate în poeme cu aceste conţinuturi ideatice sunt „corelate cu un concept filosofic heideggerian despre venirea şi poziţia omului în lume, ca fiinţă aruncată în viaţă, cu riscul de a fi înglobată în existenţa banală, anonimă, inautentică a celorlalţi (Sein und Zeit- Fiinţă şi timp).”[7]

Forţa poemelor lui Pituţ stă în limbajul alegoric şi aforistic de un expresionism prin excelenţă viu, şi în structura tripartită a universului, creat pe model platonician, în triunghiul om -stea –Dumnezeu. Astfel configurat într-o suprastructură ideatică, universul operei lui Pituţ are la temelie omul (eul liric intrat pe Poarta cetăţii, Înţeleptul, Bătrânul, Salvatorul) şi steaua (Carul Mare, Calea Robilor, Steaua Codru, Stelele fixe) deasupra cărora veghează Ochiul lui Dumnezeu (Celălalt soare, Ochiul neantului) din Olimp, proiectând razele sale divine asupra Nopţii luminate pe Când îngerii adorm pe crengi, plutind în Culoarea visului sau trezindu-se la auzul Umbrei unui ţipăt pe care îl ascultă Iubita, puii albi şi sfinţii, după o şi iniţiatică şi stranie Călătorie în Uriaş a eului liric.

Aceeaşi structură tripartită se prefigurează în infrastructura poemelor din volumele antume sau postume prin care se susţine universul teluric. Elementele primordiale ca pământul, apa, focul erau considerate de primii filosofi ca bază a universului material. La poetul Gheorghe Pituţ universul teluric are şi el o structură tripartită alcătuită din : pământ, lemn şi apă.

Pământul este un element esenţial în structura tripartită a universului teluric configurat de lirica lui Pituţ. Componenţa lexicului e alcătuită din cuvinte şi sintagme aparţinând sferei semantice a pământului, cu toate care-i aparţin: animale şi păsări, flori şi lucruri, peste care pluteşte atmosfera energetismului afectiv şi noaptea luminată a poetului. Muntele şi dealul, câmpia şi valea, peştera şi drumul, bolovanii şi grâul sunt motive lirice care converg spre simbolul pământului. Iată bogăţia lexicală de cuvinte şi sintagme cu care poetul înzestrează pământul: „Pe valea stelelor; aş simţi / cum se urneşte / c-un zuruit de osii grele / din matca lui pământul; dar noaptea când / înfăşur pământul cu suflet/ şi-i mîngâi înţelepciunea mută, / scăpându-l apoi / pe orbita în care n-a obosit niciodată / îl simt pe jumătate / mulţumit / că poate privi stelele / prin mine; fermenţii din humus; pământul e al lui/ …/ şerpii lunecă sub degetele sale; şi-i mare pământul/ dar nu mai am loc; confundându-mă cu pământul/ mult prea devreme; se rup, trecând spre mări de pâcle/ cele mai tinere pământuri; din cer cad copiii/pe pământ; începe să-i iubescă / pământul / cu o răbdare de păianjen; trăieşte ca paznic al muntelui; Casele mici din lemn/ înfundat în pământ; cu mâinile îngălbenite/ de lutul dealului sterp; acele tremurătoare/ vieţi spre pământ; Satele au intrat până la genunchi în pământ/ Cerbii se retrag tot mai mult la creste; cu şapte funii zdravene / îi legăm pământul de picioare; pe podul plin de roade/ al pământului; pe vârful dealului / mama şi tata/ etern aplecaţi pe coase şi sape / deasupra pământului sterp; miliarde de ciocane/ pe pântecul globului; aud cum putrezeşte dealul/ la care am gândit o clipă; urca tăcut / şi slab către spinare/ pân-a căzut / cu mine la pământ; Acuma tragi cât o câmpie; pe vetre de pământ; în satele pământului de fum; dar numai eu cunosc ce stranie lucrare/ e partea muntelui necunoscută; pe când în peşterile firii / se spune o cântare surdă; poporul meu/ ară tăcut / pe zece mii de dealuri; Undeva neştiut / pe faţa pământului/ arde un foc; şi un copil ne dă de-a dura / din munţii universului plângând; La pământ,/ popoarele să cadă la pământ!; M-aş duce-ntr-un ţinut/ de sănătate; şi zborul lui îmi trage/ viaţa pe pământ; spre dealurile arse,/ în faţă roata / s-a îndepărtat enorm / de caravane; aud planetele /cum sug din ea/ ca nişte pui/ şi răsuflarea ei deschide flori / pe mările neantului; şi orice drum sfârşeşte/ mai jos de-nceput; lucrarea lui îngăduie/ să văd şi muntele din faţa mea; încăpăţânat / ca un podiş transilvan; un trup/ pe străzile globului; şi-a ridicat de jos, / un pumn de humă arsă/ zvârlind în cer / o patrie de vulturi; lăsându-te să cazi în râpa/ în care viermi neadormiţi/ muncesc etern; şi ce prietenie mai trăieşte / între om şi dealul/ pe care-l duce-n spate; Pe creasta muntelui /un foc/ pe nesimţite mişcă/ spre el ţinuturi depărtate; mişcăm capcane/ prin umbrele pământului; Acolo pământul nu minte; din ce în ce mai stins/ aud bolboroseala / celor supţi de glod; sub o privire dincolo de ea, / un aer tare, / apă, /cuvântul absent/ pământ; ce mică-i grădina / pământului, fructele aspre; va curge insula în mare; pământul e greu, încăpăţânat, / el trăieşte în sine / rareori în afară; noaptea coline /urci să mai vezi/ dincolo ce se întâmplă; un dâmb plin de sănioare era Muntele; să fie împins zidul în câmpie; Nici un asfinţit mai palid / Ca pământul acestor retorte; muntele apei se culcă, /vine câmpia gâfâind/ cu ciulinii îngropaţi în aer; nu se mai vede apoi decât omul slab / lovind pământul/ din care ţâşneşte somnul.Cald./ Roşu. Întunecat.; Pământul se eliberează de timp, / Eternitatea se înviorează / Cu valuri proaspete de moarte; cetatea ei din munţi/ era presărată în depărtare; Caravane, rânduri nesfârşite, / în drum spre ţări întinse, / ne ducem să cernem nisipul, / să măturăm marea pe ţărm de scoici; de jocul Nefiinţei tot mai cuprinşi cu gândul/ lăsând în urmă sorii ne-am aminti pământul / fără păduri şi iarbă cum ar fi fost să fie / copil de fum şi zgură, ciment-melancolie; decât oricine ştiu eu mai bine un cuvânt – ce ne ţinu de fragezi în poala lui- pământ / pe care-l răscoliră duse de vânt şi soarte / popoarele bolnave de spaţiu pân-la moarte, /de ne-am trezit în limbă cu un proverb străin/ în care apa trece şi pietrele rămân; dar strângă el măriri şi ani/ cât munţii-n poală bolovani; plâns înecat într-un munte de vată; căci pe un câmp de iasomie / masele-ar fi în anarhie; Ce-aş mai putea afla in re / decât bolnava curgere; peste morminte curge timpul; casele vechi, biserici scunde/ cuvântul prim aici se-ascunde; nu pot clinti statornicia / leagănului prim; La începuturile vieţii când orice gând era un drum; devoratorii materiei/ când lucrează vorbesc/ ei spun deal şi dealul dispare/ ei spun munte şi munţii se şterg / ei spun mare şi apele seacă/ ei spun grânare şi nu mai vezi pâine; eu cred că spiritu-i o creşă / de flori şi animale pure / în grava limbilor pădure; Cuvântul cred că reproduce / vântul imaginii reale / a munţilor ce mor în vale; O, de-am găsi un bun pândar/ în cer peste pământ şi apă / să vadă când trec stoluri mari // să le oprească să nu treacă; / O, numai zborul lor ne sapă/ în sânge, de-am ajuns de var.”

La Pituţ universul teluric se ordonează în jurul pământului, apei şi lemnului, material viu, care-şi demonstrează o triplă valenţă, după cum aprecia Andrei Grigor [8]: metaforă ce defineşte fiinţa ( „mamă, n-ai vrut să fiu lemn”; oasele-mi sunt în bună parte/ din lemn noduros şi uscat”; mă văd cu grijă căptuşit în casa morţilor / senin ca ramul sterp al unui pom trecut de înflorire”; „nu-i mai lipseşte / decât un picior sunător/şi-o să devină / brad în curând.”), sursă tainică a iubirii („îngenunchiat cu securea în mâini/ s-o dezgrop dintr-un arbore tânăr”) şi epicentru de sensibilitate a lumii(„un lătrat /rupe aşchii dintr-un brad în munţi”; „pe scoarţa trunchiurilor / în noapte / descoperi câte o pată/ albă/ şi, poate, acestea sunt urmele/ prin care i-ai rănit cu gândul”; pe sub ţipete stranii, / rădăcinile fagilor ard / pe oase bătrâne şi cranii”). Acelaşi critic aprecia că: „Mediul lemnos e spaţiu de refugiu şi recluziune(„când fug din oraşele galbene doi brazi mă iau, ca din somn în primire”) sau chiar ambianţă care face posibilă resorbţia vieţii într-o altă viaţă ( „ o pâine înjungheată / încet se face lemn ”). Tot aici, oamenii trec în arbori şi devin materie protectoare: „mamă, lasă-mă să dorm la umbra ta”.[9]

Duritatea limbajului, frust şi bolovănos uneori, insinuează un lirism pur, ca o apă freatică, izbucnind din loc în loc spre lumină într-un ochi cristalin de izvor. Limbajul poetic are la bază un lexic desprins din arii semantice specifice pădurii, materiei lemnoase, fie în cuvinte, fie în sintagme: trunchi, scorbură, brad, stejar, pădure, arbore, frunze, crengi, aşchii bârne, grinzi, stejari, rădăcini, sevă, înmuguresc, lemn, braţul pădurii, arborii dezrădăcinaţi, scoarţa trunchiurilor, rădăcinile fagilor, verdele pustiu, frunzele moarte, lemnul curat, crengile cancerate, frunze…metalic sunând ca argintul, nucul e veşted, casele mici din lemn, bărbaţii îşi lasă puterea-n păduri, neobosita putrezire, s-au spart liniştile pădurilor virgine, noaptea grădinii, umbra celui mai înalt copac din lume-Datoria, călare pe buşteni, brazii împinşi de bolovani, se aud în cer bârne din alte planete trosnind, putrezesc butucii roţilor, în drumul lui cât au crescut pădurile, pomii şi paiele proaspete în culcuşul mânzului de o zi, gardul puţin desfundat, iubito, noi suntem o roată, corăbii care n-au trecut şi-au putrezit în nefiinţă, trunchiuri de sequoia, mor năzuinţele la rădăcina lor, scorburi fluieră în inima lor, pe foi de lemn şi pe covoare, abia dacă mai trăieşte umbra unui gard, un om îşi altoieşte braţul stâng pe creanga unui păr cu şapte frunze vii, crângurile Soarelui, în codrii-adânci izvoarele tuşesc uşor, dormim trăsniţi ca nişte brazi, grinzile greoaie, tălpi de corabie, n-a greşit mai mult decât mesteacănul din stepă, ne-au mai umbrit aceşti măslini, ne culcă Roata la pământ, în vârful schelăriei trăiesc în albăstrime tinerii, lumini se văd în scorburi, ce mică-i grădina pământului, colo în livezile suspendate, îngeri treceau prin intervale, copacii de metal aruncă umbre inconsistente, cineva desparte umbre prin grădini, copaci cu ramuri şi frunze de argint, butucii ficşi, un sicriu, o barcă, marea întreagă să fie de lemn, noi călărind printre uşi, La noi un om e ca o casă,/ pe deal o casă-i ca o ţară / şi ţara seamănă c-o masă / a cerului înalt de vară / unde luceafărul coboară / să-şi ia lucirea ne-nţeleasă, ne-am aminti pământul fără păduri şi iarbă, ajuns un om cu traista-n bâtă, înconjurând copacul cel mai înalt din an, pe un câmp de iasomie, scaieţi înalţi cât pomii şi fluierând de febre, ca frunzele etern cu schimbul, cetăţile de lemn, trăim ca într-o sferă / a cărei coajă prinde lustre, şi arborii vorbesc în urma mea, dar aerul din ea disperă, devină tot deşertul verde, mângâia o aşchie cu o cutie goală/ şi plângea fără motiv / în faţa unui stâlp aplecat, grava limbilor pădure, scăfârlii bătute-n pari, şi nuci cu umbră delirantă, tristeţea lanului ce-l seceri, culoarea morţii-i frumuseţea / frunzelor galbene ce cad, pacea unui trunchi de brad, de ce i –e codrului urât, pierdut în codru să-ţi petreci/ noaptea cu sori ce nu apun, De zori şi frunze inundat / brusc să adormi lângă un trunchi/ când păsările au zburat // şi-ncet în cel mai dulce unghi/ să te trezeşti halucinat / de-o căprioară în genunchi.” [10]

Şi lista poate continua, deoarece Pituţ comunică o adevărată mitologie a lemnului, ca o credinţă arhaică imemorială : „părinţii cred mai mult / în grinzile de lemn” atunci când sfinţii au mucezit în icoane. Simbolul roţii, care şi ea este din lemn, se distinge cu precădere în universul liric al poetului Gheorghe Pituţ, în toposul prin excelenţă teluric pe care l-am menţionat. Paul Dugneanu descifrează noi semnificaţii ale acestui simbol: „Dacă Roata, semantizată în descendenţa sintagmei lui Mircea Eliade, teroarea istoriei (ne culcă Roata la pământ), ameninţă cu tăvălugul său omul ca entitate liberă, iar întoarcerea la instinctualitatea şi mentalitatea păgână (rădăcina stufoasă a instinctelor) în absenţa Salvatorului, umanitatea însăşi, Înţeleptul anunţă şi posibiliatea redempţiunii, a curăţirii şi înnoirii Omului prin intrarea în spaţiul sacru: „Vă vestesc, / Dincolo de această mocirlă/ În care gâturile fără cap / Ne sorb / Vă vestesc grădinile, / De la ţărmuri de mare/ …/ Ridicaţi-vă!”( Turnul).[11]

Al treilea element al structurii tripartite a universului liric al lui Gheorghe Pituţ este apa, formându-se astfel un desen în formă de triunghi, cu înălţimea de lemn şi cu baza de pământ şi apă. Numeroase sunt şi sintagmele în care se poate regăsi apa, al treilea element primordial din structura tripartită a universului teluric al liricii sale. Cuvintele ori expresiile din aria semantică a apei surprind formele fenomenelor naturale în plină dezlănţuire expresionistă: furtuna, fulgerele, vântul, ploile, izvorul- plâns proaspăt, marea, apele ce strigă la bulboane, cu pletele plânse pe şolduri, tânăra ceaţă cleioasă…faţa mi-o scaldă; luna / le cotrobăieşte indiferentă / nesomnul cu fiii lor/ adormiţi/ sub zăpezile globului; mustul sărat al zorilor, sub golul înflorit / de gheaţa lunii; sau apă, cea mai întinsă apă; cât frig / se lasă pe ea din faţa / de ocean / a bătrânului/ Georg Wilhelm Friedrich Hegel; fierbând zăpezile; Ce straniu galopează / pe dealurile din Ardeal furtuna, / părinţii fug / spre casele care o iau din loc,/ se crapă coaja norilor / şi apele greoaie vin cu capăt / ca şerpii altor ere; mă inundă, ploaia întinsă, norii cad pe dealul satului meu, cum se desfundă vâna / izvoarelor pe lume; şi marea care le-a luat în spate; oraşul catedralelor / care ardeau pe mare; timpul primei lacrimi, cântecul se naşte/ orice s-ar întâmpla, ca ploile; cineva/ le-a-nşurubat în gheţuri negre; curg valurile ei veşnic; deesfundă-n valuri frigul; fuge pe spinarea mării; răsuflarea ei deschide flori / pe mările neantului; izvoarele tuşesc uşor / ca nişte prunci, căci valurile ei sunt zgura sfântă; începe să ningă; popoare pe fluvii bolnave; desfundă roşu / din gâtul lui izvoare vechi; cărăm/ pentru apropierea mării; primeşte repede povara mării, era izvor de sânge, izvoarele în spasme/ aruncă ape-ntunecate; trufaşe seminţii se văd / cum vin ca viscolele negre; aud cum curge moartea / ca un fluviu; ca un dar ales / pentru furtunile din cer; Nu mai vedem bisericile / cum plutesc pe ape/ şi ne rugăm în cor/ cu toate seminţiile / să ne salveze marea; să vină, Doamne, / apa să ne spele; Osana!/ marea, / marea vine / vom fi curaţi; adâncuri calde; marea azvârle după noi/ cu paşti de pradă; marea iese toată / pe dealuri grohăind; roţile pline de sloi, val e sudoarea în birturi,/ apa e grea şi e verde; vină vapoare fără sirene; peşti înhămaţi; patru adulmecă marea/ proptit lângă ţărm; din loc în loc- fluviile să se întâlnească/ în etaje şi într-un curs etanş…în primul şi în al doilea/ şi apoi în al treilea fluviu, / să cadă pavilioane de vată; / vase de comerţ s-ar trezi / într-o clipă din fluviul inferior/ între alte maluri, / un înecat să înalţe un deget/ sau toată mâna în acel punct/ al crucilor de apă- şi apoi brusc să se ridice dar tot dintr-o apă/ şi tot înecat…; un bici de solzi le mână; pe răsuflarea moartă a oceanului; Tu pari cea mai ameninţată…/ tu eşti o vână, / şarpe deschis: / tu primeşti avortonii şi greaţa, / rugina celulelor noastre o laşi/ în culcuşul de perle/ …tu în stropi duci biserici pline de miri, ochii cei care plâng după lume; Tu ascunzi poate-n veci Adevărul-/ chipul celui privind îndelung/ înotătorul care nu înoată, negru de linişte/ pe faţa ta când soarele răsare.;Văzduhul coboară un lapte albastru; mişcarea lumii noastre nu-i mişcare/decât a unui strop /de apă-n toată apa; delirau pe două trei realităţi/ cât mai opuse rampei mării; Prora izbeşte /un val de guri însângerate; simţurile toate întinse / ca pânzele unei corăbii; cu valuri proaspete de moarte; ei garantează fluxul / relaţiei de-un fel; în deşert caravanele/ cărară apă într-un izvor; undă cât de imperceptibilă; ne ducem/ reginele apelor calde; lucirea apei aducea/ un punct/ o muscă/ un flutur/ o lebădă / un sicriu/o barcă/ vaporul ca vremea vuind; spală cu stridenţe paloarea unui sfânt; ce-adânc izvor un frate, ce râu de lacrimi sora; Totuşi puterea-i fruct divin/ cine apucă să o guste/ e-asemeni celor ce beau vin/ în cer la cramele auguste; la ţărmul viziunii beţi/ când marea se copilăreşte; noi îl văzurăm supt de mare; Credinţa îngropată-n dealuri/ este oceanul-nostru; Materia să se dilate – în ceaţa plânsului de liră; Spuneam că-n loc de-a fi poet / mai bine-aş fi-nvăţat să-not; învingătorii ca o apă// la mal îşi părăsesc învinsul; mirat numai s-aud cum tună// tăcerea ca o sacră armă; ori poate lângă un izvor/ în cel mai vechi şi sfânt decor; văntul şi apa când încerc/ pe-aceeaşi plajă-a nebuniei/ să trag un plan copilăriei; cu norii albi de nemurire / şi fulgerul de fericire; eu m-am trezit de-atâtea ori// aproape fericit, ningea; burdufuri mari de promoroacă; nici iarna –n dureros de clara/ seninătatea nopţii-sara; de zori şi frunze inundat.”

Ideea de viaţă coincide la Pituţ cu ideea de datorie, după modelul însuşit de la părinţii săi, ţărani şi olari. Din această cauză şi ideea de creaţie este percepută ca un pământ al datoriei, şi afirmată explicit într-o confesiune din volumul Cine mă apără: „Dacă n-aş scrie eu/ silit / de vocile din mine / m-aş spânzura / de primul pom / din cale”. Şi cine să-l apere pe poet, dacă nu poezia sa, căci trupul său nu e decât „o lumânare/ cu flacăra / îngropată în ea”( Prima lumină). s-au scurs mai bine de 18 ani de când Gheorghe Pituţ „s-a abătut în moarte de la princiara sa datorie”: Poezia. Şi totuşi raza imensului energetism afectiv (Romul Munteanu) în virtutea căruia poetul a trăit şi a scris, a continuat să ne parvină prin Stelele fixe, antologie în colecţia Poeţi români contemporani (Editura Eminescu, 1995), Sonete (Editura Albatros, 1995), Umbra unui ţipăt (Editura Helicon, 1996) şi un deosebit volum de inedite ( nu în totalitate)[12] Scrisori de iubire din 21 de poeme (Timişoara, Editura Augusta, 1997, text stabilit de Barbara-Elena Pituţ, ilustraţii de Florin Pucă). Cele şapte scrisori alcătuite fiecare din câte 21 de instantanee lirice au fost redactate, câte una pe an, între 1976 şi 1982, după moartea tatălui său, Simion (Paşcu ) Pituţ. Textele, în cea mai mare parte, sunt exponenţiale pentru cota cea înaltă la care s-a aflat şi se află scrisul lui Pituţ. Un grav timbru aforistic, al înţelepciunii cristaline, încorsetată în forma fixă a sonetlui, pecetluieşte acest florilegiu emoţionant prin testamentara frumuseţe a devotamentului fiului faţă de părinţi, al poetului faţă de poezie, al omului faţă în faţă cu misterul naturii, vieţii şi morţii. În literatura română poemele de iubire şi recunoştinţă filială faţă de părinţi şi familie( cu excepţia mamei) sunt singulare, dar ale lui Pituţ sunt unice prin extrapolarea simbolurilor ezoterice în valoarea unor parastase, prin numărul multiplu de trei (21), epistolele fiind şapte la număr. Acest poet ni le-a lăsat moştenire pe cele mai frumoase prin adâncimea gândului şi prin ardoarea lăuntrică a trăirilor: Din tot ce ţi-am citit cândva / cel mai mult ţi-a plăcut/ ce-a zis Socrate. /Moartea seamănă c-o noapte / nesfârşită, senină de vară. Elegia blagiano-rilkeană adie prin aceste versuri ce captează prin operaţii minimaliste ritualul şi eresul unor generaţii: Copiii cărora le împărţeai cireşe/ pe zâmbete / şi uitături / sunt toţi cărunţi / şi vorbesc singuri / ca vântul iarna peste arături. Întemeierea fiinţei se edifică arhetipal printr-o istorie mitic exemplară sau concret imaginară prin referire la subconştientul şi memoria colectivă. Doar astfel poetul realizează imersiunea onirică în subconştientul colectiv, facilitând încorporarea şi transcenderea suportului real în irealul poetic al universului imaginar nou creat: „Fiindcă eu ard şi cânt / plăcerea şi greutatea / de a trăi / cheme-se început / al neliniştii mele /o zi.”(Laudă). Deşi aparţin universului teluric, simbolurile: satul casa, familia, neamul sunt proiectate în celest, într-un tablou fantastic de combinaţii hiperbolice în cromatică contrastantă (întuneric şi lumină), ca un joc de lumini şi umbre specific picturilor lui Rembrand sau graficii lui Munch. Membrii grupului arhaic sunt situaţi în ritmuri ancestrale şi capabili să se solidarizeze telepatic şi binefăcător: „Când norii cad / pe dealul satului meu / în Ardeal şi putrezesc butucii roţilor / la carul tras de bivoli / tata adoarme coasa / într-o claie de fân” (Semnul), chiar în jurul unei insolite mese a tăcerii, exacerbând starea de emoţie (Fără motiv).

De pe osia lumii ce trece prin satul de sub muntele vânăt ( ţăclul de la Ferice), poetul intră în rezonanţă stilistică şi aproape religioasă cu multitudinea elementelor părtaşe la miracolul naturii. În ritualul liric poetul îşi cuprinde mama, adorată în chip franciscan de flora îndrăgostită: „Sub poala nucului umbros / văd umbra ta ca o lumină / la care umbra lui se-nchină / şi-o leagănă ca Făt-Frumos / c-adorm toţi pomii din grădină / cu frunzele privind în jos / paralizate de-un miros / de visătoare şi străină.” Prin această suită de secvenţe, poetul recuperează spre ocrotire şi salvare o patrie a părinţilor, profund marcată de străvechea mitologie a românilor şi a latinităţii. În special, a codrului şi a muntelui, topos prielnic pentru revelarea sacrului sub paşii profetului: Pe un pisc în munţi la noi/ un bătrân adus de ploi / a vorbit cu glas puţin / negrăbit ca-ntr-o uitare / dar la urmă visătoare/ stâncile-au strigat: Amin. Avându-şi obârşia în antichitatea târzie, strămoşii poetului au felul de a fi şi gândi despre viaţă al vechilor latini ori celţi. Darul acestora de a iubi necondiţionat şi de a convorbi în metafore, parabole sau pilde, de a se ruga şi încredinţa misterului lumii s-a transmis în chip natural fiului ca har poetic; scriitorul de mai târziu, abătându-se de la fapte, se va simţi singur şi în pericol de moarte după dispariţia tatălui său: În pământ, sub pământ, în stele, în haos / la orice distanţă te-ai afla acum/ (când picioarele mele stau îndreptate / spre cer ca două ţevi de tun/ care în loc să tragă / aşteaptă să le intre moartea pe gură) / acum roagă-te pentru mine (Scrisori de iubire din 21 de poeme).

Poeme de iubire şi moarte, susţinute de o stenică îngândurare(cele cu rimă) probând muzicale subtilităţi barbiene, învederează virtuţile unui profesionist al gândului înfrigurat, prin în efigia metaforei tulburătoare, orfice, dar şi harul lui Gheorghe Pituţ de a comunica direct şi fără afectare nevoia imperioasă de sacru a omului, dorul acestuia de bănuita sa origine edenică. Drama fiinţei aflată la sfârşitul unei ere teologice pare a se datora rupturii naturii umane de natură, încălcării unui cod al recunoaşterii fragilităţii condiţiei omeneşti faţă cu perenitatea stihiei. Viabilă este doar anonimia jertfelnică, umilinţa apoteotică a dăruirii. Despre tine vorbesc toate satele/ durerii / în care apa de cleştar / se mai bea din ulcioarele tale; / dar pe biata vecină Maria / o pomeneşte (numai la sărbători)/ bătrânul care i-a fost mire/ susţinând că era mai frumoasă / moartă decât vie. În faţa nestatorniciei nimicitoare a naturii, poetul se reazemă de cuvinte, aştri nevăzuţi şi ficşi. Sub această siderală egidă, satul poetului este populat de evenimente fiundamentale ale istoriei lumii, rămânând un fel de rezervaţie morală şi mitologică ce se apără din răsputeri de invazia istoriei şi a progresului tehnologic. „Scrisori de iubire din 21 de poeme constituie un preţios manual de poezie aforistică (în maniera vechilor poeţi chinezi sau persani) în ţesătura căreia modernitatea şi lirismul lui Gheorghe Pituţ se impun în prim-planul poeziei contemporane.”[13] Pituţ zugrăveşte cu o senzaţie de apăsare, oboseală şi nelinişte, celula maternă părăsită, matricea.

Păstrător al structurilor arhaice: satul, casa, familia, neamul, dar conştient de importanţa lor majoră în păstrarea identităţii, Pituţ nu este totuşi un tradiţionalist, deoarece „nevoia de regăsire imaginară a stărilor de început este responsabilă de o întreagă mitologie lirică asociabilă cu poezia tradiţionalistă: satul, părinţii, copilăria, creionul învăţătorului care face semne misterioase pe hârtie. Expresia nu este însă deloc tradiţională.”[14] Toate sunt proiecţii cosmice, într-o tonalitate de negură care subliniază cu atât mai apăsat strălucirea soarelui cu cât ea e mai întunecată. El are un extraordinar simţ al combinaţiilor gigantice de lumină şi întuneric şi al relaţiilor ezoterice dintre fiinţe şi însemnele naturale: „dar marea iese toată / pe dealuri grohăind”. Sesizăm în lirica lui Pituţ o viziune expresionistă a materiei magmatice, informe, dinamice şi în continuă prefacere, până şi „izvoarele în spasme / aruncă ape-ntunecate”. Materialitatea lumii se dezlănţuie, îşi caută veşnic tiparele pentru a se ordona într-o stare situată sub imperii morale, în care totul să vieţuiască prin datorie, care devine un principiu ordonator al celestului şi teluricului: „când vii / să te alături firii / acestor seminţii datoare”(Datoria). La debut chiar, Pituţ se înfăţişa „cu un calm ce stăpânea şi strunea aceeaşi năvală temperamentală, într-un echilibru de factură oarecum clasicizantă.”[15] Echilibrul despre care vorbea criticul Constantin Cubleşan se manifestă plenar în sonetele antume şi postume, adunate în volumul din 2003.[16] Păstrând esenţele universului teluric bine structurat din volumele antume, temele şi motivele deja enunţate, antologia postumă de sonete ale poetului Gheorghe Pituţ „arată o constantă preocupare a poetului în şlefuirea cuvântului precum şi plăcerea de a-şi aşeza gândul şi sentimentul într-un elegant pat al lui Procust, pe care odată asumat, perfecţiunea devine frapantă.”[17] Sonetele sale demonstrează un lirism decantat, un echilibru al clasicităţii surprinse în sonoritate şi melos, aşa cum reiese din sonetul dedicat lui Nichita Stănescu: „Trecurăm deci de tinereţe / şi ochii mei şi carnea mea / au început a se-ntrista / de linişte, dar cu tandreţe, // o, voi instincte, voi alteţe, / loviţi de ceruri inima / fiinţei mele ce-ar zbura / oricând Ea vine să mă-nveţe/ un fraged grai ca noua rană, / ştiinţa toată c-o privire / de foc şi flori, contemporană / cu norii albi de nemurire / şi fulgerul de fericire/ cu metafizica lui hrană ( Oricând ea vine).[18] Pituţ nu este un poet monoton şi nici monocord, chiar dacă apelează la structura lirică renascentistă din dorinţa de a realiza decantarea cuvintelor într-un cruzet riguros al formei fixe, el reuşind în felul acesta să –şi demonstreze virtuozitatea, creativitatea şi originalitatea. Rostirea sonetelor se constituie de regulă dintr-o singură perioadă ce oferă discursului liric aspectul unei vorbiri rimate, ca o curgere firească a şuvoiului gândirii poetice, supusă canonului, dar menţinându-şi lejeritatea printr-o aparentă sfidare a acestuia, de unde rezultă gingăşia, delicateţea unui autentic maestru: „Nici nu mai cred că te-am văzut/ şi cum te-aş fi putut vedea/ când iarba toată s-apleca// s-o calci pe gât ca un sărut / al vântului ce adormea/ în umbra ta sfios şi mut”(Sub poala nucului umbros). „Antologia Stelele fixe (Ed. Eminescu, 1995, postfaţă Romul Munteanu) restituie dominantele unui univers poetic edificat cu răbdarea vocaţiilor ireversibile, a fiinţelor alese de poezie şi destin. Poetul a avut şansa să se nască în inima marilor mituri ale geografiei, civilizaţiei şi tradiţiei româneşti, să le străbată cu pasul şi cu ochii până la identificare, astfel încât Gheorghe Pituţ era dator să depună mărturie pentru casa originară, părinţi, pentru magia albă a munţilor şi pădurilor Nordului, prezidate de stelele fixe ale dăinuirii. Străin oricărui act de supunere conjuncturală, poetul a avut înalta ştiinţă a evocării unei vaste diorame sufleteşti exprimate mereu într-o inteligibilă, muzicală ecuaţie, în care înţelepciunea jocului, originalitatea princiară şi gravitatea transilvană s-au înrâurit şi iluminat.”[19] În poemul postum Îndreptaţi cristalul, ultima creaţie dinaintea sfârşitului prematur, elegia premonitorie se îmbină cu resemnarea aproape glacială a poetului gânditor, bun conducător de fantasme platonice în care a crezut până în clipa morţii: Poporul meu e un destin / cu roţi ce-mi trec peste obraz/ dar viaţa cui să i-o închin / de nu acestui cosmic crin / privit de stele în extaz. Universul liric al poetului este pe deplin structurat încă de la volumul Poarta cetăţii, coordonatele acestuia pornesc înspre mai multe direcţii pe care autorul nu le va părăsi mai târziu, ele focalizându-se pe trei simboluri: pădurea, cetatea şi ochiul, sugerând natura şi fiinţa, eternul şi efemerul, cunoaşterea poetică. Se poate sesiza o oscilaţie între interogaţii şi ipoteze, între vitalismul luminii (nebunia firii) şi toposul neguros al nopţii, percepute ca elemente esenţiale ale acestui univers liric misterios, mitic şi concret.

„Nostalgia vârstei edenice a copilăriei, atmosfera cântecelor şi poveştilor din satul natal, misterele pământului şi ale cosmosului, percepţia tragică a condiţiei omului contemporan, sfâşiat între magia imaginarului ţărănesc şi jungla marilor oraşe, reprezintă tot atâtea trasee de conectare la o tradiţie care coboară până la Lucian Blaga şi Octavian Goga.”[20] Prin forme rafinate ale simplităţii, poetul cultivă magia imaginii telurice (tăceam ca brazda peste grâu) ori incantaţia rostirii fundamentale a tainelor (spune un cuvânt /rotund şi greu / ca piatra dintr-un râu: / să poţi privi-ntr-un om / e cea mai mare / întâmplare (Înţeleptul). Cel mai adesea discursul liric se îndreaptă către misterele lumii telurice sau cosmice. „Din acest punct de vedere, poemele sentinţă, cele scurte cu osebire, ni se par a prevesti semnele capodoperei cu întreaga, autoreferenţiala lor originalitate:[21]Iubito, iartă-mi asuprirea! / deasupra mea trăieşte Mila / ca o provincie bolnavă – / eu mă lovesc / în drumul meu cu capul / de pomii ei / aproape gâtuiţi de rod, / dar mărul ce mi-l ceri/ n-am să ţi-l dau vreodată / decât mireasma lui în gândul meu./Iubito, / iartă-mi asuprirea!” Ascultând muzica sferelor, poetul descoperă sunetul originar în chiar sinele său, prin sondarea concentric-lăuntrică, iar versurile transmit sentimentul de sublim abis, de neant şi întuneric primordial. Se adaugă mai târziu un nou simbol, ca termen de referinţă: steaua (La locul cunoscut /trăieşte Carul mare/ şi Calea robilor şi Steaua-codru), punct fix şi axă a universului imaginat prin sondarea permanentă în profunzimile simbolurilor şi miturilor cosmice.

Nu va fi calea lui Gheorghe Pituţ aceea pe care a pornit regretatul său prieten Ioan Alexandru, aurorală şi imnică, aşa cum o prevedea un splendid imn ca Transilvania: Puternice binecuvântă iarăşi!/ Oraşele de piatră/ cetăţile de lemn…, va fi calea sunetului său originar şi original, deoarece, „aflată în afara modelor pasagere, poezia sa evoluează de la explorarea patetică a rădăcinilor arhetipale la îngrijorarea tragic-vizionară faţă cu condiţia poetului în lume, împresurat de datorii şi moarte, de timp şi de slăbiciuni; un dor fără saţiu al întoarcerii la polul- poalele Apusenilor, mereu amendat de ispitele angrenajului social şi textual în care premeditat se transferase.”[22] Tăcerea de care se lăsa cuprins poetul după fiecare din volumele sale e o dovadă că el se pregătea intens, că şlefuia cuvântul cu îndelungă răbdare pentru că este unul din numele de rezonanţă ale poeziei româneşti contemporane. De aceea: „Meditaţia plastică, scrutarea antropo(eco)logică ţesută din lexeme esenţiale (roată, cetate, sânge, casă ş.a.) fericit traduse în metafore, conferă poeziei lui Gheorghe Pituţ virtutea marilor interogaţii existenţiale, despre sine şi ceilalţi, despre timp şi inocenţă, despre natură şi natura lucrurilor, despre părinţi şi urmaşi, despre trudă, ură, iubire; şi despre sânge – cea mai adâncă patrie în care ne aflăm strălucitori şi efemeri ca florile neantului.”[23]


[1] Isabel Allende, Paula, , trad. Cornelia Rădulescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 15.

[2] Daniel Dimitriu, Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski, Ed. Junimea, Iaşi, 1988, p. 195.

[3] Gheorghe Pituţ, Călătorie în Uriaş, Ed.Muzeul Literaturii Române, colecţia Poeţii oraşului Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită de Valentina Pituţ.

[4] Alexandru Muşina, Unde se află poezia ?, Ed. Arhipelag, Târgu- Mureş, 1996, p. 31.

[5] Constantin Sorescu, Cronică la o carte posibilă, în Săptămâna, nr. 547, 1981, 29 mai, p. 3.

[6] Paul Dugneanu, Gheorghe Pituţ- devenirea poetică, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, p.8.

[7] Ibidem, p.10.

[8] Grigor Andrei, Rămâne poezia, în vol. Căruţa lui Moromete, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2001, pp.126-127.

[9] Ibidem.

[10] Notă: Versurile, expresiile şi cuvintele citate în acest subcapitol sunt preluate din volumul antologic antum: Gheorghe Pituţ, Noaptea luminată, prefaţă de M. Ungheanu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982,

pp.17-225.

[11] Paul Dugneanu, Gheorghe Pituţ- devenirea poetică, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, pp. 66-67.

[12] Gheorghe Pituţ, A doua scrisoare de iubire din 21 de poeme, în România literară, XXX, nr. 26, 1997(28 ian.), p.15.

[13] Geo Vasile, Poezia română între milenii.Dicţionar de autori, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002,

pp. 213-214.

[14] Răzvan Voncu, Gheorghe Pituţ, în Dicţionarul general al literaturii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p.265.

[15] Constantin Cubleşan, De la tradiţie la postmodernism. Sonete (Gheorghe Pituţ), Ed. „Decebal”, Drobeta Turnu Severin, 2005, p. 123.

[16] Gheorghe Pituţ, Când îngerii adorm pe crengi, Ed.Decebal, Drobeta Turnu Severin, 2003, ediţie îngrijită de Valentina Pituţ, prefată de Romul Munteanu.

[17] Constantin Cubleşan, De la tradiţie la postmodernism. Sonete (Gheorghe Pituţ), Ed. Decebal, Drobeta Turnu Severin, 2005, p. 124.

[18] Gheorghe Pituţ, Oricând ea vine, în vol. Noaptea luminată, prefaţă de Mihai Ungheanu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p.210.

[19] Geo Vasile, Poezia română între două milenii. Dicţionar de autori, Ed. Dacia, Cluj –Napoca, 2002, p. 210.

[20] Răzvan Voncu, Gheorghe Pituţ, în Dicţionarul general al literaturii române, Ed.Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 265.

[21] Geo Vasile, Poezia română între milenii.Dicţionar de autori, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 211.

[22] Geo Vasile, Poezia română între două milenii. Dicţionar de autori, Ed. Dacia, Cluj –Napoca, 2002,

p. 211.

[23] Geo Vasile, Poezia română între două milenii. Dicţionar de autori, Ed. Dacia, Cluj –Napoca, 2002, p. 211.

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: