LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Maria Vaida: „Cu aripi albastre de îngeri“

Poetul Gheorghe Pituţ ar fi implinit astăzi 69 de ani, dacă nu se ducea să mediteze pe spatele tăcut al lunii… E acolo printre îngerii cu aripi albastre, adormiţi pe crengile Grădinii Edenului, alături de minunaţii săi prieteni: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Hagiu, Petre Ţuţea, Viorel Horj, Artur Silvestri ş.a. Stau şi ascultă poveştile ninsorilor şi ale grâului, ale norilor de fum şi ale lui Dumnezeu. Vecini de ninsoare, ar spune scriitorul Fănuş Neagu… Aducându-ne aminte de această zi,  vom cita integral, in memoriam, o poezie grăitoare, ca o bijuterie lirică, numită Cântec din volumul Stelele fixe, Ed. Eminescu, 1995, p.151, semnată de poetul Gheorghe Pituţ:

În somn adânc îmi mângâia / inima-n palme cineva, //duios până-n celula mamă-/credeam că viaţa-mi se destramă,/ eram într-un castel oval /prin camere trecea un cal // c-un călăreţ spuzit de flori/ noaptea suna de cântători, //cât o părere m-a privit, /ducea- ntre flori un chip strivit // şi-a spus cu nesfârşită jenă / că poartă-n stânga o cangrenă: // îţi dau, i-am spus, viaţa mea! /Dar amuţii. Îmi semăna. (Cântec).

Un poem antologic, în opinia noastră, scris în 1970 la Walchensee, în Germania, pe când Pituţ era la studii postuniversitare. Cât de frumos pune în evidenţă aspectele inedite ale liricii sale un alt înger cu aripi albastre- şi l-am numit pe bunul şi regretatul nostru prieten- Artur Silvestri! Gândul profund şi percepţia de adâncime caracterizează acest studiu despre poezia lui Pituţ, semnat de criticul trecut de curând şi mult prea devreme, ca şi poetul, de altfel, peste apa Styxului. Sentimentul acut al vieţii, conştiinţa istoriei pământului natal, perenitatea valorilor, vitalitatea mitului sunt doar câteva dintre aspectele arhetipale din lirica lui Gheorghe Pituţ. Studiul lui Artur Silvestri a fost publicat în „Luceafărul” XXVIII, nr. 19, 1986, 10 mai, p. 3, cu titlul: Vitalitatea mitului. Poezia pământului natal. Am notat aici, spre a se vedea cât de profunde idei decelează criticul din poezia lui Gheorghe Pituţ.

„Poetul [Gheorghe Pituţ] vine cu o substanţă sufletescă străveche şi prin mijlocirea ei, ceea ce e viaţă curentă prinde a se defăşura pe întinse pânze viforoase. Nu e, ca atare un lirism cult decât de la o vreme încoace, şi în naivitatea acestei creaţii, de adâncimea şi de conformaţia materiei magmatice, stă şi originalitatea cea mai profundă a poeziei. Creativitatea e, ca să zic aşa, nu imitativă ci endogenă, un soi de anamneză, apărând spontan, desăvârşeşte creaţia acolo unde gândul  se opreşte pe dinaintea afectivităţii obscure unde colcăie depunerile de vechime etnică insondabilă. Miturile se orânduiesc de la sine şi din aceste erupţii iese o lirică de fel expresionistic, unde cosmicul e totdeauna extatic şi dureros. Mai întâi de toate, poezia e un document etnografic, valorificând ecourile arhaice  ajunse cu greu, şi pe deasupra piedicilor felurite, într-o civilizaţie de esenţă planetară. […] Nu aceasta este trăsătura cea mai de de seamă a liricii lui Gheorghe Pituţ, deşi pătrunderea mitologiei în viaţa curentă, şi amestecul dintre acestea, e o metodă pe care liricul o întrebuinţează peste tot. E, în cel mai de seamă aspect al ei, o poezie provenind de la o civilizaţie de pădureni, civilizând pădurea şi sforţându-se să aducă agricultura în mijloc de codru: „Văd bine că lumina / E nebunia firii / Trăiesc lumini obscure / Ce dor ca rănile / Casa părinţilor / Clădită lângă vânt/ Pe vârful dealului mama şi tata / veşnic aplecaţi pe coase şi sape / Deasupra pământului sterp…” În totul, poetul vehiculează o noţiune de civilizaţie românească nordică, având originea în străfunduri de evuri imemoriale. […] Este nu doar o seminţie a forţelor aflate în rânduieli sempiterne ci şi un popor trăind pe o vână de aur pe care o păzeşte: Şi noaptea dorm / Alăturea de câine / Pe comoară…/ Sub vatra casei noastre / Unde trăieşte vâna de aur. Este imaginea agatârşilor lui Herodot, a căror lume vieţuieşte nu doar în cultul pentru zăcământul aurifer, ci şi în acela pentru ceruri şi pentru soare, căci, în opţiunea lui Gheorghe Pituţ, Transilvania e tărâmul unei populaţii astrale.” (Artur Silvestri, Vitalitatea  mitului. Poezia pământului natal, în „Luceafărul”, XXVIII, nr, 19, 1986, 10 mai, p. 3). În ceea ce-l priveşte pe poetul Gheorghe Pituţ, Transilvania era cu adevărat pământul unei populaţii astrale, dar s-a strămutat acolo printre astre, în cealaltă Transilvanie şi criticul Artur Silvestri, locuind amândoi într-un castel oval…

MARIA VAIDA, 1 aprilie 2009, Cluj

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: