LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Maria-Eugenia Olaru: „Strada, un spaţiu societal care suferă de alienare“

Unul dintre plăcutele obiceiuri ale locuitorilor din oraşe, obicei de altfel sănătos, reducând riscul infarctului miocardic, riscul obezităţii şi mai ales al alienării sociale, este acela al plimbării.

Plimbarea de după-masă, obicei recomandat de medicina modernă pentru menţinerea tonusului vital şi al unei sănătăţi constante, a dispărut din obiceiurile zilnice. Dacă cercetăm motivul acestei bizare dispariţii vom constata că strada, şoseaua, parcul sau locurile de plimbare şi recreere, au devenit spaţii agresive, care induc temeri şi stări de stres. Motivele  acestor sentimente neplăcute, care alungă plimbarea din programul zilnic al orăşanului sunt multe, printre care:

a) unul din principalele motive este lipsa de eleganţă, armonie, lipsa de amenajare cromatică şi de formă, a spaţiilor în care zilnic ne petrecem viaţa. Culorile plăcute ochiului, au dispărut fiind deseori înlocuite cu cenuşiul asfaltului sau al pavajului, cenuşiul murdar al faţadelor de blocuri, de altfel utile, pentru că marea noastră majoritate locuim la bloc, chiar dajcă acest lucru nu reprezintă dorinţa şi opţiunea individuală, ci numai o stare de oglindire a unei mentalităţi  de comuniune, de reducere a spaţiului vital la un minim costisitor şi de multe ori generator de stres, apartamentul de bloc. Totuşi, deşi marea majoritate lucrăm, şi după mulţi ani am dobândit specializări profesionale, salariile românilor au rămas atât de mici încât, pornind de la  generaţia 80, prea puţini dintre noi  şi-au permis achiziţionarea unui apartament proprietate personală, după bunul plac. Iar cei care şi-au permis, cu mari sacrificii, nu au reuşi să-l redecoreze conform noilor principii sau să-l remobileze conform dorinţelor personale.

Spaţiul în care trăim a devenit lilpsit de armonie prin dobândirea unor culori terne, cel mai adesea cenuşii, prin adăugarea unor linii stricte, drepte fără sinuozităţi odihnitoare pentru ochiul obosit, după câteva ore de muncă. În multe ţări, în pauzele de prânz, oamenii obişnuiesc să se aşeze undeva, în aer liber, chiar şi pe treptele curate ale unor instituţii, pentru a mânca un sandwich şi pentru o privire largă a spaţiului înconjurător. Dacă spaţiul este larg şi armonios amenajat,  acest lucru devine o scurtă relaxare şi relaţionare cu spaţiul natural, o integrare de care omul modern este deseori lipsit, din cauza programului încărcat şi a ocupaţiilor diverse, care, în marea majoritate, se petrec în interior. Dar, dacă spaţiul este murdar, cenuşiu, şi fără armonie este inevitabilă fuga, fuga în sine, fuga în interioare amenajate unde să ne ascundem de agresiunile, din ce în ce mai neplăcute, ale murdăriei, ale limbajului vulgar, ale lipsei de armonie arhitecturală, lipsei de armonie coloristică. Unde să ne ascundem de lipsa bunului gust, unde să ne ascundem de sărăcie, unde să ne ascundem de cei care ne agresează fără pic de respect clipele de linişte şi pace prin văicăreli, limbaj vulgar, scălămbăieli menite să ne impresioneze, să ne fure puţinul pe care l-am da, din milă, săracului!? Măcar, dacă ar fi săraci, am avea fericirea de a face o faptă bună! Dar, întinzândule uneori mila noastră, ni se întoarce pedeapsa de a fi cheltuit mila, ca dar primit de la Dumnezeu, cu minciuna şi făţărnicia. Acest lucru acuzând-ne, tot pe noi, în faţa unei judecăţi drepte!

b) apariţia cerşetoriei şi vagabondajului, induse de lăcomie şi rapacitate aduc pierderi imense societăţii prin proliferarea abandonului  şcolar, mai ales în rândurile minorilor, prin proliferara furtului de minori, proliferarea promiscuităţii sexuale, proliferarea unor boli şi transmiterea lor, aduce cu sine riscul mărit al atacurilor, chiar dacă numai verbale, care să tulbure o meditaţie legată de frumuseţea naturii, sau o conversaţie spirituală purtată cu un coleg sau colegă, sau cu un prieten, prietenă. Fără îndoială te poţi aştepta să fi expus riscului de a fi tâlhărit, sau cel puţin agresat prin gesturi şi exclamaţii studiate, în vederea obţinerii unui profit imediat.

c) parcurile şi grădinile amenajate, care au fost păstrate şi, încă, nu au devenit ţinta îmbogăţiţilor postrevoluţionari pentru achiziţii uşoare de terenuri centrale, au devenit populate în timpul zilei numai de persoanele cu copii preşcolari şi de tineri adolescenţi, pentru câteva ore, acelea ale dimineţii târzii şi orelor prânzului, când riscul atacurilor nedorite este mult mai scăzut. Amenajarea lor, în forma unor grădini magnifice cu structuri naturale, plante decorative, flori, diversificate pe anotimpuri, culoare şi etalare profesională a spaţiului, se reduce numai la acâteva grădini, vechi, care au fost prezervate şi foarte puţin reamenajate. Parcurile noi se rezumă la câteva leagăne, câteva bănci, care oferă fie perspectiva unor cârciumi, fie perspectiva trecătorilor grăbiţi să depăşească aleile dintre blocuri. Să nu mai vorbim de culorile terne şi plictisioare, de lipsa de spaţiu menit să lase ochiului libertatea privirii orizontului, de formele lipsite de rotunjimea estetică, de lipsa plantelor înalte şi medii sau ale unor fântâni care să cureţe şi împrospăteze aerul.

Să nu uităm că o amplă integrare şi cunoaştere a lumii din jur, o relaţionare socială inevitabilă are loc în spaţii comune, publice, exterioare. Ce se va întâmpla deci, dacă spaţiul exterior locuinţelor noastre se va degrada în continuare, proliferând liniile insignifiante iar liniştea oraşului va fi mereu tulburată de spaimele ancestrale ale năvălirilor viclene ale unor nepoftiţi, ale hoardelor năvălitoare care ne tulbură pacea, micşorând nefiresc spaţiul de relaţionare cu lumea înconjurătoare!?

Timpul oraşului a fost tăios împărţit în lumina zilei, care aduce cu ea torente de lucrători şi angajaţi grăbiţi către locurile de muncă sau către diverse ocupaţii, grăbiţi să ajungă în casă până se întunecă şi, în lumina noapţii când lumea interlopă îşi începe, abia,  tresăririle şi trăirile însoţite de luminile orbitoare ale barurilor şi pub-urilor. Cele două lumi se intersectează, abia atingându-se, în  orele înserării, care aduc  tempoul somnoros al lucrătorului de zi grăbit spre odihnă şi tresărirea vioaie a lucrătorului de noapte abia trezit şi pus pe fapte. Între aceste două intersectări există o clipă de linişte, prolifică plimbării şi meditaţiei de seară.

Nicolae Labiş obişnuia să meargă, într-o plimbare săptămânală, cu tramvaiul 6, plimbare care ducea în Gara de Nord, unde privea, cu nostalgie, sosirea şi trecerea călătorilor. Plecarea şi sosirea trenurilor însoţite de muzica inconfundabilă a motoarelor cu abur, de scrâşnetul şinelor, toate acestea însoţite de mirosul încins de cărbune ars şi de fumul ameţitor, pătruns de aburul fierbinte al motoarelor. Un moment inedit, o clipă de viaţă care aduce cu sine un bagaj încărcat de sentimente şi meditaţii. Aceast spaţiu de trecere al călătorului dinspre lumea largă  către urban,  parfum specific fiecărui oraş, meditaţia, melancolia; acest spaţiu al cunoaşterii lumii, care aduce cu sine bogăţia spiritului rural şi al celui urban, deţinând atât tristeţea plecăriii şi sosirii, ca metaforă a timpului trecător cât şi spiritualitatea trăirilor şi sentimentelor comune revederii, despărţirii, nădejdii şi speranţei, încrederii şi temerilor, acest spaţiu invadat al cunoaşterii,  contopit cu idea de a reduce spaţiul dintre lumea imensă şi personalitatea individului.  Adio melancolia plecării, adio meditaţie, adio bucuria revederilor mult dorite, fiţi atenţi la bagaje, fiţi atenţi la buzunare, totul se poate fura! Totul a devenit o marfă prin care unii devin bogaţi iar alţii săraci!

Mihai Eminescu făcea lungi plimbări prin Grădina Copou, astfel au apărut poezii inestimabile, au fost împărtăşite sentimente nepieritoare, care ne-au unificat cu natura Dumnezeiască a Cuvântului, cu rostirea. Obişnuia să stea în iarbă privind cerul şi, ramurile teiului bătrân care îi poartă numele, „Teiul lui Eminescu”, foşneau şoptindu-i poate poezii tainice şi idei magnifice, poate unori înserarea cobora, iar, El privea cu ochii lui frumoşi câte o stea, ce spre Dânsul cobora, şoptind lin o poezie, o meditaţie atât de profundă cum ne aduce poezia sa „La steaua”, care cuprinde în ea frumuseţea trecătoarei clipei trăite şi veşnicia frumuseţii creaţiei Dumnezeieşti.

Mihail Sadoveanu era un vrednic pescar şi vânător, pasionat de cine pescăreşti şi mese vânătoreşti, şi, făcea zilnic o plimbare de pe Calea Victoriei până la Şosea. Pasionat de lungi călătorii în mijlocul naturii, fascinat de frumuseţea apelor în care luminile cereşti  se scaldă noapte şi  zi. Au rămas din scrierile lui nepieritoare descrieri ale naturii, ale locurilor pitoreşti ale României, nepieritoare descrieri ale unor bucate tradiţionale, descrieri  savuroase ale unor băuturi cu specific  românesc, din diverse zone şi regiuni geografice. Ce s-ar fi întâmplat cu Literatura română dacă Mihail Sadoveanu nu ar fi avut bani să cumpere o sticlă de vin, mai vechi de doi ani!? Nici nu ne putem imagina!

Octavian Goga făcea zilnic lungi plimbări, cu  trăsura, cu un singur cal, pe drumurile de ţară care mărgineau moşiile învecinate locuinţei sale. Vorbea deseori cu ţăranii şi-i întreba despre viaţă, despre cum le mergea. Noaptea când se întorcea către casă privea o Stea şi-şi punea întrebări despre ea.

Marin Sorescu făcea plimbări zilnice, străbătând Bulevardul Magheru, mai ales seara, însoţit de câinele său. Sau, după un concert la Ateneu străbătea abătut, cu paşi liniştiţi pe Bulevardul luminat, spaţiul până la locuinţa sa. Deseori mergea îngândurat, cu mâinile la spate, purtând în zilele friguroase paltonul său negru, elegant. Se oprea şi nota pe un  bileţel câte ceva şi becul suspendat pe stâlp tremura. Oare Steaua lui ce şoptea!?

Marin Preda  prefera plimbările pe seară, însoţit deseori de către un prieten, mergând agale şi discutând cu voce joasă şi sobră despre literatură. Dezvoltând planuri şi idei novatoare, totul într-o mare erudiţie şi amploare. Era atât de sobru încât deseori copiii se înclinau şi spuneau, lipiţi de zid şi gâtuit: Sărutmâna! El îşi ridica deseori pălăria şi-i saluta. Copii pentru el erau Cineva!

Nichita Stănescu se plimba seară de seară pe Calea Victoriei, deseori  însoţit de tineri elevi, sau apoi studenţi, sau de un vechi prieten, cel mai adesea vorbind despre literatură, despre politică, despre viaţa de zi cu zi,  sau cercetând cu aer absent vitrinele luminate, urmărind cu privirea o siluetă fină, sau trecerea lină a unui Înger tăcut. Steaua care trecea, Steaua, pentru el un Înger era!

Cîtă Poezie va fi trecut pe Calea Victoriei, agale, grăbită, singură, întoţită de prieteni, urmărită de duşmani, tăcută sau grăitoare, subţirică sau foarte mare, numai Dumnezeu poate ştii! O plimbare, ce bucurie mare,  te poţi pregăti pentru ea! Adeseori poţi însoţi un prieten, care a venit să bea o cafea! O mică plimbare cu ea, iubita ta! Plimbarea dulce, glazurată, când ai ieşit prima dată la plimbare cu  o fată! Taina liniştită când băiatul tău, cu găletuşa lipită de mână, descoperă lumea nebună, năvalnică, cuceritoare, lumea, lumea cea mare!

Ce s-ar fi făcut Poezia fără plimbare!

Mirosul umed de toamnă de pe şosea, frunzele galbene alunecate lin peste ea! Paşii! Paşii  repezi, paşii grăbiţi, paşii liniştiţi sau abia tremurând, paşii ce aduceau câte un cuvânt, o picătură de ploaie, o firavă răsfirare a unei pale de vânt. Troienele de zăpadă şi ghiaţa adusă de zloată. Frigul care poposea sub paltoane, şi miile de telefoane care sunau, fetele care râdeau, vitrinele strălucitoare şi Lumea, Lumea cea mare. Toate au devenit Poezii şi Cuvânt!

17.11.2008 18:27:21

MARIA EUGENIA OLARU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: