LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Gheorghe Postelnicu: „Vasile Voiculescu: medicină şi credinţă“

Într-o ierarhie a ingratitudinii româneşti, indiferenţa faţă de valorile culturii ocupă unul din primele locuri. Comemorările nu pot îndrepta răul care i s-a făcut lui Vasile Voiculescu în ultimii săi ani de viaţă. Nestinse rămân doar eforturile livreşti ale unor distinşi cercetători de a scoate la lumină viaţa şi opera sa. Chiar şi manifestările locale, cu tot aerul lor ceremonios, au pălit în ultimii ani. La Pîrscov se întâlnesc tot mai rar voiculescologi de talia lui Florentin Popescu, Alexandru Oproescu, Rodica Pandele, Liviu Grăsoiu, Mircea Braga. Ajunge că o mulţime de instituţii publice buzoiene îi poartă numele cu fala brandurilor Pleşcoi şi Pietroasele. „Fantoma marelui om tulbură viaţa activiştilor culturali”, afirmă personajul Jan Zigu din romanul „Tânărul Veronel. „Ne-au dat în grijă toţi morţii şi nebunii”, se plâng ei, „Noi când să mai trăim?”

E greu de crezut că anul acesta, la 26 aprilie, când omagiem 47 de ani de la stingerea sa din viaţă, să mai cânte cineva „Veşnica Pomenire” în faţa bustului realizat de Oscar Han în 1974. Dispreţul cu care autorităţile comuniste au tratat pe urmaşii săi din Pîrscov, de parcă nu ar fi fost de ajuns anii grei de închisoare politică de la Jilava şi Aiud, nu se va şterge niciodată. Pe pământul din jurul casei lui Costache Voicu, pe care numai spiritul înălţat la cer al poetului o mai ţinea în picioare, au fost ridicate o fabrică de conserve (1948), un cămin cultural (1954), cinci blocuri de locuinţe (începând cu 1977), un magazin universal (1971) şi un târg săptămânal, măreţe ctitorii ale puterii populare.

Medicină  şi credinţă. Literatură şi pioşenie. Singurătate, sărăcie, temniţă, boală. Văzându-l pe stradă, în apropierea Patriarhiei Române, un copil ar fi exclamat: „Mamă, uite-l pe Isus Hristos!” În 1947 ţinea în sertar şapte manuscrise, pentru că nu avea acces la tipar. Interdicţia a continuat până în 1964, când a apărut postum cunoscutul volum de sonete. În cele două biblioteci importante din Pîrscov se mai află câteva cărţi jerpelite de V. Voiculescu, pus de către profesorii de limba română în fruntea listei lecturilor suplimentare. Cu mare efort elevii găsesc prin sat „Capul de zimbru”, „Iubire magică”, „Poeme cu îngeri”, „Destin”. În ultimii ani biblioteca şcolii a cumpărat peste 400 de cărţi. Nici una de Vasile Voiculescu. Biblioteca comunală a primit doar şapte exemplare din cele două ediţii integrale îngrijite de Roxana Sorescu la CARTEX 2000 şi ANASTASIA, volume care nu pot fi împrumutate acasă. Se pare că editurile nu pot face faţă pretenţiilor financiare ale deţinătorului drepturilor de autor.

De Vasile Voiculescu nu te poţi apropia decât în vârful picioarelor, iar despre el nu poţi vorbi decât în şoaptă. „Lăsaţi-l, nimeni să nu-l ştie, / Un biet bătrân mocnind sub praf, /O biată umbră pe hârtie / Mai tristă ca un epitaf”, scria poetul-martir pe un portret în creion din noiembrie 1951. Prezent în literatură, numele lui ar trebui sădit şi în otecinic.

GHEORGHE POSTELNICU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: