LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~George Popa: „Trebuie canonizat Eminescu?“

Cine n-are nimic sfânt,

N-aibă  loc pe-acest pământ.

Cântec popular

Un grup de intelectuali din Cluj – cu înaltă intenţie – a propus canonizarea lui Eminescu. Cum era de aşteptat, a apărut reacţia critică a tot justiţiară : Eminescu nu poate fi sanctificat, pentru că a „trăit în concubinaj, a fumat şi a fost sifilitic”, ultima afirmaţie fiind gratuită.

„Mulţi vor să fie văzuţi, dar ei nu văd lumina”, afirmă Giordano Bruno ; orbi fiind, ei pretind totuşi că vorbesc despre lumină. Este cazul criticilor.

Totodată, pentru a fi sanctificat, s-a pus condiţia ca Eminescu să fi făcut o minune.

În cele ce urmează vom pleca de la o serie de premize pentru a încerca să  limpezim această controversată problemă.

1. O idee analoagă a plecat tot din Transilvania, şi anume de la Octavian Goga, care scrie : „Dacă ar fi trăit în zbuciumatele veacuri de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat”. În cadrul aceleaşi viziuni,  I. L. Caragiale afirmă : „Eminescu arăta ca un sfânt tânăr coborât dintr-o icoană”; Tudor Arghezi . „Eminescu este sfântul preacurat al ghiersului românesc”. Iar Zvetlana Paleologu-Matta îşi încheie inspirata carte – Eminescu sau abisul ontologic – în două cuvinte :”sfântul Eminescu.”

Precum se ştie, apariţia lui Mihai Eminescu pe pământ românesc a fost considerată un miracol. La suita de superlative s-au înscris, între alţii,  Rosa del Conte  intitulându-şi cartea – „Eminescu sau despre absolut”, şi Emil Cioran, care afirma: „Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos ? O excepţie inexplicabilă printre noi… Fără Eminescu ar trebui să ne dăm demisia”.

2. Eminescu avea două naturi : eul empiric, eul intramundan şi sinele transmundan, conştiinţa-martor din afară. Evident, cum singur o spune, eul de serviciu în lume era făptura care fusese vizitată de  „păcatele şi vina, toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ” (Scrisoarea I) şi de care unii critici îşi amintesc, dar au amnezie despre „lumina ce în lume ai vărsat-o”.

3. În creaţia eminesciană atributul „sfânt” reprezintă una dintre constantele principale, poetul învestind cu sacralitate cele mai variate componente ale naturi şi ale vieţii. Ar trebui întocmit un adevărat mic dicţionar în acest sens. Pentru Eminescu sfinte sunt pământul,  ţara, soarele, luna, stelele, raza zilei, izvoarele, râul, marea, munţii, pădurea, teiul ; sfinte sunt geniile, harfa, cântul, cugetarea „firele vizionare” evocate în Epigonii, faptele poetului comandate din stele; sfinte – inima, frumuseţea, farmecul iubirii, ceasul primei întâlniri, nopţile de dragoste; de asemenea singurătatea, suferinţa, mormântul mamei, umbrele strămoşilor, ora morţii ş.a.

Ridicarea vieţii omeneşti la puterea poeticului, a sublimului  şi a sacralităţii era răspunsul sinelui transuman   la privilegiul de a fi oaspete al lumii noastre, unde geniul, străinul, fusese „coborât în corpul cel urât”, aşa cum scrie în Povestea magului călător în stele, poezie al cărei nume adecvat ar fi Lume şi geniu, pentru că aici Eminescu formulează definiţia geniului în raport cu lumea omului.  Autorul Luceafărului şi-a recunoscut genialitatea,  natura sa transmundană, în numeroase rânduri, începând încă de la  primele poezii („Eu sunt un geniu/ Tu o problemă” – Replici). În postuma Sunetul păcii s-a considerat „izolat, solitar, neatins, neatingând”. Conştiinţa de sine  a suit până la a se întreba  – „Fost-am în lume unic, ce făr’ să ştiu pe-această lume lunec ?”

4. În ce priveşte condiţia înfăptuirii unei minuni:

– faptul că Eminescu a creat limba noastră literară, aşa cum a spus-o încă Titu Maiorescu, a revoluţionat tiparele graiului, i-a codificat legile sale perene ;

– faptul că a intuit melodicitatea şi armonia graiului românesc şi le-a fructificat în mod unic, inimitabil ;

– faptul că a scris în spiritul unei eticei absolute – etica hyperionică – şi anume : etica iubirii – „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/ Şi noaptea candela sa-prinzi/ Iubirii pe pământ”, „Două inimi când se-mbină/ e Dumnezeu din Dumnezeu ; etica rădăcinilor – Epigonii, Scrisoarea III-a, Doină ; etica stoică – acea inegalabilă bijuterie – Glossă ; etica propriei creaţii – „Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Pătruns de-adânca sete a formelor perfecte” etc.

– faptul că a gândit tot timpul in apex mentis, relevând – între pleiada de  adevăruri poetico-metafizice – o viziune a libertăţii spirituale unică pe plan universal, un dincolo unde dispare însăşi ideea de libertate, concepţie afină cu cea a Magistrului Eckhart ;

– faptul că a formulat adevărate profeţii privind lumea modernă, precum : în Memento mori, anticipează cele două stigmate majore ale lumii noastre : „apus de zeitate ş’asfinţire de idei”, adică „moartea lui Dumnezeu” şi apusul marilor sisteme filozofice; a caracterizat sufletul modernităţii: „Frenezie şi dezgust, dezgust şi frenezie, iată schimbările perpetui din sufletul modern” ; a creat în premieră universală cuvântul pornocraţie (opus „meritocraţiei”), neştiind că acest cuvânt va figura cu majuscule pe poarta infernului vremii actuale ; –

– toate aceste înfăptuiri unicat, nu depăşesc măsura comună, nu sunt „miracole” înfăptuite pe de o parte, asupra cuvântului, pe de altă parte, asupra gândului ? A ne face să vedem suita de adevăruri şi frumuseţi dezvăluite doar de Eminescu, nu este echivalent cu a reda vederea unor orbi ?

Fără  a interpreta  mistic, trebuie de înţeles că Eminescu a fost dotat cu acel „ochi transcendental” de care vorbesc Vedele sacre, cu „intelectul eroic” din concepţia lui Giordano Bruno, cu „instinctul metafizic”, cum singur îl numeşte –  un văz aflat mai sus de diversele concepte ale intelectului uman, şi care încearcă să definească noţiuni axiologice ultime. Gândirea lui Eminescu a planat pe ultime creste imaginabile de mintea umană, a suit mai departe dilema hamletiană – a fi şi a nu fi, mai departe încă – la ideea de nelume (Archaeus). „Fulguraţiile sale intelectuale” „în progresie infinită ” au depăşit şi conceptul de absolut, pe care îl considera „frate cu moartea”, fiindcă însemnează oprire. A suit acolo unde nu-l mai putem urmări.

Eminescu a fost un demiurg care a sanctificat lumea umană,  interludiul său  pământesc. Dar el constituie o entitate care nu  poate fi încadrată în vreo formulă, vreun regn din sistemul nostru ontologic şi valoric. Principium individuationis,, „arheul” său nu se potriveşte rânduirii într-o catapeteasmă a cetelor sfinţilor. Aparţine unei alte axiologii. Nu se află nici mai sus şi nici mai jos, ci Dincolo. El este  cel care este.

GEORGE POPA

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: