LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~George Popa: „Eminescu – autoportretul geniului“

„Ca un luceafăr am trecut prin lume”.

Cum se vedea Eminescu pe el însuşi ? Care era conştiinţa sa de sine ? Răspunsul pe care şi-l dă apare încă de la 18 ani : „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor aşa cum soarele soarbe un nour de aur din marea lui de amar” (ms. 2254,f.18), afirmaţie completată cu versul din postuma Replici: „Eu sunt un geniu, tu o problemă”. În postuma Cărţile, poetul scrie evocând pe Shakespeare : „S-aduc cu tine-mi este toată fala”.

Ca atare, Eminescu şi-a recunoscut de timpuriu condiţia   genială, privind-o ca pe un adevăr  obiectiv, o realitate faţă de care avea o responsabilitate cosmică. Paul Zarifopol scrie despre cele două versuri din cuvântul Demiurgului – „Tu eşti din forma cea de ‘ntâi / De vecinică minune” : sunt „cuvintele cu care, simplu şi superb, geniul poetului român se apostrofa, nemărturisit, pe sine însuşi”.

Care sunt trăsăturile geniului? Arthur Schopenhauer consideră că geniul posedă o structură spirituală şi o menire diferite faţă de omul obişnuit. Regăsim în efigia descrisă de filozoful german însuşirile portretului spiritual al lui Eminescu.

Geniul, este inteligenţă pură, imaginaţie creatoare depăşind covârşitor utilitarul. Dacă actul de cunoaştere  al talentului este discursiv, la geniu procesul cognitiv aparţine intuiţiei care scurtcircuitează voinţa în favoarea intelectului, astfel că – în poezie, în artă –  are loc revelaţia fulgurantă a unui nou adevăr . „Atunci când se aprinde ora sacră”, geniul se află în momentul de graţie al eliberării inteligenţei de sub servitutea eului empiric, care îl leagă de lumea comună.

Geniul este un  solitar, adaugă Schopenhauer, „trăieşte în mod esenţial izolat” din cauza „zdrobitoarei sale superiorităţi”. Nu gândeşte în comun cu ceilalţi, nu are punţi pentru a intra în comunicare cu ei. În viaţa de fiecare zi, îi lipseşte adaptabilitatea socială, este stângaci precum albatrosul din poezia lui Baudelaire. Eminescu scrie în postuma Ca o făclie „O genii, ce cu umbra pământul îl sfinţiţi/ În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi”.

Geniul gândeşte în perspectivă universală”, în viziune cosmică.   Desprinsă de realitatea comună,  figura geniului reflectă seninătate suprapământească (precum imaginea de tinereţe a lui Eminescu) unită cu melancolie, admirabil definită de Giordano Bruno : „In tristitia hilaris, in hilaritate tristis”. Încă Aristotel observase că „toate geniile sunt melancolice”, iar Cicero reia ideea: “Melancolia este caracteristica geniului”. Pe de altă parte, gânditorul german vorbeşte, de asemenea, de „violenţa emoţiilor”, trăirile supravoltate la omul de geniu.

Fiind pură conştiinţă din afara lumii, geniul posedă libertatea de a vedea supraistoric şi din acest motiv are capacitatea de a crea, în sensul de a propune o alternativă ontoaxiologică inedită realităţii date. În schimb, omul dependent de „micul său eu” – suma angrenajelor, a întrepătrunderilor impulsurilor venind  din capătul istoricităţii – recurge la repetări, imitări, produse hibride.

În ce priveşte concepţia lui Eminescu despre geniu, se consideră de obicei că ea se află în nota de pe manuscrisul Luceafărului. Capodopera eminesciană desfăşoară simbolic  raportul geniului cu „norocul” – definitoriu pentru lumea umană – şi anume, iubirea, concluzia fiind că eonul de sus, nu poate cunoaşte pe pământ fericirea în dragoste şi  nici nu o poate dărui. În realitate, adevărata natură a geniului, Eminescu o expune vizionar în amplul  poem de tinereţe intitulat de Gh. Călinescu Povestea magului călător în stele, scris încă în 1872, contemporan cu Venere şi Madonă. Titlul de mai sus  se referă la una din constantele poemului, figura magului locuitor şi pelerin astral ; personajul central şi motivaţia poveştii sunt constituite însă de fiul de împărat, ceea ce l-a determinat pe Dumitru Murăraşu, să propună titlul Feciorul de împărat fără de stea. Distinsul eminescolog are meritul de a sublinia „semnificaţia înaltă a poemului… ideea singurătăţii geniului revenind ca un leitmotiv”.   Nu este însă vorba de singurătatea de ordin social, ci de străinătatea sa – alteritatea ontoaxiologică a geniului în raport cu formula existenţială şi valorică a condiţiei umane; ca atare, titlul mai adecvat ar fi Lume şi geniu. Alături de Luceafărul şi Odă (în metru antic), acest poem este capital pentru a cunoaşte viziunea lui Eminescu despre sine însuşi.

Acţiunea are loc în vremi de mult apuse, pe când adevărul, realitatea erau basmele, aceasta pentru că înalta gândire ”era pază de vis şi de eres”. Este vorba de acel timp în afară de timp, când cerul comunica nemijlocit cu pământul prin intermediul stelelor, acestea fiind făpturi vii, asemenea luceafărului. Lunecând pe razele lor în undele mării, ele luau naştere sub chip de oameni în lumea subastrală. Ideea metamorfozei umane a unui astru prin cufundarea în apele mării, va fi folosită şi la prima sa coborâre de  către luceafăr.

Primul personaj care apare este un împărat înzestrat cu “adâncă şi dreaptă înţelepciune”. La sfat cu sfetnicii săi, el imploră cerul să-i înmulţească ”hotarnicele clipe”, ingenioasă imagine, fiecare clipă fiind un hotar al vieţii în faţa morţii. Preocuparea sa este soarta fiului moştenitor. În scopul de a-l feri să alerge asemenea multor oameni “după nimic”, prinţul trebuie să citească în cartea lumii înţelesurile ei superioare. În acest scop,  împăratul îşi trimite feciorul la un bătrân mag aflat pe un munte gigantic (Pion=Ceahlăul). În fruntea acelui mag  “e strânsă un ev de înţelepciune” şi posedă puterea de a supune soarele şi a comanda mişcarea astrelor. Prinţul roagă mag să pună aripi gândurilor sale : ”Aripe ca să ştie ce e deşărtăciunea:/ Să treacă ale lumii curs mizer şi meschin, / Ca pasu-mi vieţii-mi toate să-l ducă ‘nţelepciunea,/ Să n-ascult decât glasu-adevărului senin”.

Acest motiv al muntelui, unde se află suprema înţelepciune şi supremul adevăr, vine în consens cu intuiţia poetului. conform căreia modelarea arhetipală apriorică a spiritualităţii româneşti a fost efectuată de intervenţia destinală a munţilor: „Muntele este tată al râurilor şi al poporului nostru. Acesta e cumpăna lui, cântarul cu care-şi cântăreşte patimile şi faptele”. (ms. 2278 B). Căci „Nu sunt culori destule în lume să’ nvesmânte / A munţilor Carpatici sublime idealuri”. (Memento mori).

Ca atare, magul nu coboară niciodată de pe munte, pentru ca măsura înălţării să nu fie pervertită în lipsa lui şi răul să se instaureze din nou în lume, ingenioasă idee poetică: binele este o energie  interactivă cu altitudinea montană : „Dar el din al lui munte, în veci nu se coboară,/ Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară,/ În lipsă-i să se schimbe”, şi să pună iar stăpânire „gândirea celor răi”. De asemenea – o altă idee eminesciană consfinţeşte rolul axiologic al muntelui: cel care vrea să ajungă la înţelepciune, are nevoie de urcuş, trebuie să se înalţe: „Şi cine-enigma lumii voieşte s’o descuie,/Acela acel munte pe jos trebui să-l suie”.

Feciorul de împărat începe urcuşul pe muntele unde se află acea puterea magică a cugetului care conduce ritmurile astrale. Asemenea scenariilor din basmele româneşti, pe parcursul călătoriei, tânărul este supus unor grele încercări, o furtună cataclismică se înverşunează să-l oprească ; este realizat un paradigmatic sublim dinamic model kantian, purtat de avântate dactile. Tânărul prinţ răzbate prin acel dezlănţuit infern în drumul către ţinta călătoriei sale, acolo unde –„Deasupra ăstui munte…/ Deasupra de lume, deasupra de nori”, va afla de la mag natura şi destinul său. Furtuna constituie un contrast faţă de liniştea de pe creste, iar pe de altă parte,   un  simbol al naturii răsculate împotriva unui străin care este geniul, cel care îşi caută idealul dincolo de ea.

În secvenţa ce urmează, precum Nilul sau Rinul depăşind cataractele de la izvoare, ritmul prozodic se linişteşte, înlocuit cu ample desfăşurări iambice ritualice, în care are loc definirea geniului.  Interesant este faptul că discursul poetico-filozofic asupra acestui subiect este început de fiul împăratului şi apoi, fără o delimitare netă, este continuat de un seraf. Este o suprapunere de identităţi ? Este seraful o creaţie a minţii sale, cum se va întâmpla la finele poemului, sau este conştiinţa de sine a geniului ?

In continuare, sunt puse faţă în faţă, pe de o parte, ontogeneza şi soarta omului obişnuit în raport cu geniul. Omul ia naştere din conlucrarea unui înger cu o stea. Îngerul aprinde o stea pe cer, iar aceasta, la rândul ei, aprinde „candela vieţii” în om şi îi scrie destinul, iar îngerul îi înaripează lutul cu puterea gândirii. „Un om se naşte – un înger o stea din cer aprinde/ Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut,/ A gândurilor aripi în om el le întinde/ Şi pune graiul dulce în pieptul lui  cel mut./ O candelă a vieţii, de cer steaua depinde/ Şi îmblă scriind soartea a omului născut./ Când moare a lui suflet aripile şi-a ‘ntins/ Şi returnând  în ceruri pe drum steaua a stins”. Dar, deşi omul are dublă origine cerească – stelară şi angelică – e totuşi muritor, fiind o făptură materială, astfel că, la moartea lui, îngerul se întoarce în cer şi stinge steaua.

Ajuns într-o vastă sală de marmură trandafirie, metaforă a unui spaţiu cosmic al meditaţiei “cînd cugetul lui zboară în lumi fără hotar”, tânărul voievod se întreabă :  dacă viaţa sa este legată de viaţa unei lumi, de ce odată cu moartea, se prăbuşeşte în haos ? De ce coboară, un geniu în corpul omenesc, pe care el îl consideră urât? Şi  pe fondul unui cor de harfe, se aude ecoul gândurilor sale. De fapt,  acest glas este al unui seraf, acea imagine în oglindă a prinţului, seraf care îi dezvăluie fiului de împărat destinul său. Acest destin este cel al geniului :

În acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte

Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea.

Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte

Se-mpiedică  la cifra vieţi-ţi făr’ să  vrea.

În planu-eternităţii viaţa-ţi greşeală este.

Textul este esenţial : geniul nu aparţine lumii umane, ci vine dintr-un transorizont din afara lumii lui Dumnezeu, este o eroare în planul veşniciei sale ; ca atare, nu este recunoscut de nici un înger şi de nici o stea. Şi nu va fi recunoscut nici de oameni.

Atunci, ce este propriu geniului ? Geniul este spirit pur – „A geniului imperiu : gândirea lui – anume” ; este un spaţiu sufletesc infinit în care se vor deschide sensurile ultime ale  lumii unde este captat. „ A sufletului spaţiu e însuşi el…Vei semăna în ceruri a gândurilor sume”. Spre deosebire de omul obişnuit, geniul are şansa de „a nu fi băut vinul uitării” şi astfel, are o supraconştiinţă căreia îi sunt deschise tainele lumii. “Frânele transcendentale” nu mai pot să păzească misterul Marelui Anonim. Venit de nu ştim unde, geniul este o solitudine absolută în lumea umană: „În lumea dinafară tu nu ai moştenire”; e o lume străină în lumea străină, şi spre deosebire de aceasta, este nemuritor : „Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine/ O lume e în lume şi în vecie ţine”. Dotate cu “gândire de titan”, geniile nu sunt recunoscute de cei din jurul lor, astfel că “viaţa lor e luptă”.

Se poate face o apropiere între viziunea lui Höldderlin din tragedia Empedocle şi concepţia lui Eminescu privind geniul. Ca şi geniul din viziunea eminesciană, filozoful din Agrigent, “era un străin, nu avea nimic comun”. Desprins de realitatea umană, Empedocle, pentru a fi “el însuşi” se aruncă în Etna, ieşind din ciclul ontologic uman,-  iar, la rândul său,  Eminescu, pentru a “se reda lui însuşi”, cum scrie în finalul Odei, nu află eliberarea în diversele arderi, – suferinţă, dragoste, vis, rugul păsării Phoenix – dar nu aspiră nici în ieşirea către o altă ipostază, o altă “casă a fiinţei”, ascunsă în infinita bogăţie a  Marii Fiinţe, despre care vorbeşte Heidegger; nu aspiră nici să dispară în nefiinţă de model nirvanic; ci, el vrea să depăşească atât fiinţa cît şi nefiinţa, precum şi orice lume, eliberat într-o nelume, – într-o anterioritate radicală O experienţă-limită a intelectului, unde  gândirea umană nu-l mai poate urmări.

Aşa cum am discutat în altă parte (Libertatea metafizică eminesciană, 2005), în poemul Lume şi geniu apare diada antinomică a fiinţei geniului : eul intramundan, făptura de împrumut din lumea umană, găzduită de o formă materială, şi sinele transmundan, străinul care este martorul din afară a lumii umane, în ale cărei “brazde ale veciniciei” a fost azvârlit. Când trupul geniului va fi risipit de vremuirea sortită celorlalţi oameni, eliberat de eul empiric, sinele său devine  asemenea lui Dumnezeu, creându-şi, în transorizontul propriului său suflet, al propriei gândiri, o lume paralelă celei a divinităţii:

Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,

Vei coborî tu însuţi în viaţa-ţi sufletească

Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit ;

Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească

Lumi, stele, timp şi spaţiu ş’atomul nezărit,

Cum toate ’s el şi dânsul în toate e cuprins

Astfel vei fi tu mare ca gândul tău întins.

Ca şi cum vibranta cugetare ar fi dinamizat natura, cerul începe şi el să mediteze sub formă de nori, iar rîul “îşi mână trecutu-n viitor”, ingenioasă şi profetică intuiţie, în consonanţă cu concepţia ştiinţifică actuală privind posibilitatea pentru om de a controla şi conduce derularea timpului.

În desfăşurarea poemului, tabloul se schimbă din nou. După un scurt suiş, tot în duşmănoasă vijelie, prinţul ajunge la streaşina muntelui unde se află bătrânul mag. Acesta potoleşte furtuna şi întăreşte ideea alterităţii geniului  în raport cu lumea umană. Soarta feciorului de împărat este încifrată în „scrieri streine”, pe care magul nu le poate dezlega, indescifrabile şi pentru Dumnezeu.

Apoi magul conduce pe tânăr într-un palat uriaş, gigantismul, măsurile cosmice fiind numitorul comun al tuturor deschiderilor poemului. Aici, el oferă feciorului de domn cupa cu vinul magic al somnului care îl va purta în tărâmul visului : …„Şi somnul din muri se coboară…/ El aripa lui şi-o ridică şi zboară/ Te duce cu dânsul în lumea de vis”.

Împotriva unor interpretări care au făcut din lirica eminesciană o stare de somnolenţă, de aţipire buimacă,  trebuie de precizat că glorificarea somnului, care are loc şi în Mureşanu, sau în Dorinţa, nu însemnează pentru Eminescu abolire a conştienţei, ci deschidere care eliberează de realitatea empirică şi poartă spre o lume superioară axiologic, precum visul fetei de împărat din Luceafărul.

Purtat de geniul somnului  şi “beat de a visului lungă magie”, prinţul simte cum un înger îl îmbrăţişează şi pluteşte cu el prin spaţiile uranice, de unde îi arată departe, jos, pământul – descriere demnă de astronauţii de azi, – desfăşurare fascinantă, îmbinare de sublim matematic şi dinamic, pentru a căror imaginare Eminescu nu avea nevoie de cărţi de astrologie, ci era produsul intuiţiei sale de amplitudine cosmică : „Vezi tu – zice umbra – pe-a hăului vale:/ Pământul cu munţii ce fumegă stins,/ Cu mări adormite ce murmură ’ n jale ;/ Dorm populii, ţări şi cetăţile sale/ Deasupră-şi oceanul de stele întins.//Pământul departe ’ntr’ un punct se contrage/ Căci lumi de departe în puncte se schimb,/Dispar a pământului visiune vage,/A stelelor ţară curată se trage,/ Aleargă, trăieşte al aştrilor timp”.

În zborul printre lumi, ei întâlnesc felurimi de stele, în unele din ele munţii stau răsturnaţi, iar marea este lipsită de zbuciumul valurilor, pentru că fiecare lume este condusă de un alt soare, a cărui mişcare comandă alte structuri spaţio-temporale : “Căci sorii scriu timpu ‘n  acest univers ” – o altă anticipaţie ştiinţifică, einsteiniană, a lui Eminescu. Urmează mirifice privelişti de basm, interplanetare, cu o nouă risipă de simboluri: „El zboară fără preget ca tunetul rănit ;/ În sus, în dreapta, ‘n stânga lanurile de stele/ Dispar.- El cade-un astru în caos azvârlit…/ Cale de mii de zile el cade ’ntr’o clipită/ Zboară ca gândul care l-aruncă ‘n viitor”. În versul ultim revine ideea stăpânirii desfăşurării temporale, a puterii de a ajunge înaintea timpului. De remarcat expresiva  metaforă – „tunetul rănit”, frate mai mare  al „vaierului”, al  „aiuritului de jale”, în care răzbate parcă strigătul de durere al universului.

Călătoria cosmică a magului ia sfârşit coborând la o altă stea, unde se află un tânăr călugăr straniu. “Fantasticul ascet” este chinuit de o viziune, şi anume, se află pradă voită a unui înger care se întrupează dintr-o rază născută la chemarea harfei sale : este o „cântare întrupată”. Observăm. prin urmare, că raza nu aparţine cerului, lumii din afară, ca în cazul naşterii oamenilor, ci pleacă din cântul ascetului poet : „Cântând pe a mea harpă, sălbatecă, vibrândă…Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu”. Într-o variantă, se revine asupra ideii că acest înger misterios este propria creaţie a călugărului:”E propria-mi gândire/ E propriu-mi suflet ce îmi răspunde mie/ Din lemnul astei harfe… Este partea iubită a fiinţei meleE o făptură-aieve, e gând din gândul meu” (Opere, ed. Perpessicius, vol. V p.146-156).

Magul încearcă să-l trezească pe monah din visul său: nebun eşti sau lunatec, îngerul tău e-o rază şi trupul ei un nor”. Dar tânărul reia şi mai plin de exaltare apărarea visului său: „O, vină/ În taina vieţii mele, lumină din lumină… Şi ne-an dori cum raza doreşte altă rază/ Şi una’n braţul altei lumină fac frumoasă” (Opere,. Perpessicius, vol. V). Apare aici ideea upanişadică potrivit căreia la început oamenii erau lumină pură, astfel că iubirea nu era carnală, ci contopirea a două lumini. Ascetul aspiră la acea iubire “cum raza doreşte altă rază”.  Dar pentru că are trup,  iar  acesta este muritor, exclamă: “O, de-ar fi o moarte fără ca eu să mor”.

Ascetul este fiul de împărat, aşa cum reiese din meditaţia magului privitoare la soarta celui care „Visa că ’ntreaga lume la dânsul o să vină,/ Că el de ’ntreaga lume va fi încoronat”, că împarte coroane la regi şi palate reginelor – dar iată că s-a retras din lume „cu greaţă şi scârbire”, deoarece pentru el „lumea e toată joc de cărţi”. Deşi, mintea sa străbate cu-aripi nemărginirea întreagă, acest zbor al minţii mereu reluat este învins  de chipul îngerului creat de harfa sa.

În faţa acestei demăsurate puteri creatoare a visului, magul „răzgândeşte-a călugărului soarte”. Fiinţa visată este reală, dar nu aparţine acestei ordini existenţiale. Magul poate să întrupeze acest ideal eteric, dar nu în lumea noastră, ci într-un dincolo,  într-o altfel de lume ea poate prinde viaţă : “E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint/ Dar nu-i aici în lume… Aici de viaţă n’are parte;/ Vom merge ’n lumea unde trăieşte mai departe”. Întâlnirea cu îngerul emanaţie a cântului, nu poate avea loc în tărâmul pământesc.

Astfel, finalul poemului se referă la  idealitatea geniului, şi anume, a unei aspiraţii  pe care o consideră supremă – iubirea. Dar aici nu este vorba de erosul grecesc, platonician, care face legătura teluricului cu lumea Ideilor, aşa cum apare în Luceafărul, ci are teleologia absolutului, şi anume, realizarea acelei confundări transmutante,„Când cufund pe tu cu eu/ E lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu”; mai sus încă : unirea mistică a celor doi se substituie dumnezeirii, din ajunul cosmogenezei, precum se spune  într-un fragment postum: „Iubito, suntem asemenea spiritului divin înainte de creaţie”. (ms.2276,II).

Şi iată deosebirea perspectivei referitoare la natura geniului conceput în postuma de faţă în raport cu Luceafărul : în capodopera eminesciană geniul este tot un străin, reprezentat însă de un eon venind din spaţiul şi substanţa ontologică a Demiurgului, ca răspuns la chemarea unei pământene ; în schimb, în poemul analizat, Eminescu identifică geniul într-o entitate străină lumii lui Dumnezeu, aparţine unei sfere ontoaxiologice neştiute ; captată în condiţia existenţială telurică, geniul îşi creează prin iubire un alter ego al propriei lumini, al propriului cânt, al propriului suflet, aflat dincolo de lumea umană şi alături de care aspiră să se plaseze în preziua Creaţiei. Poemul analizat dezvoltă o mare risipă de idei poetice, formulări aforistice, simboluri şi nestemate metaforice, chemate să definească natura geniului ca fiind „o lume în lume”.

În plan filozofic,  Eminescu conferă cea mai înaltă natură geniului : neapartenenţa la lumea umană, cu referire expresă la propria sa identitate : „În planul eternităţii sunt o greşală (punct fără destin). (Sunt un univers necunoscut). Dumnezeu în adiţiunea lui a greşit cu unul, acesta am fost eu, dar e o minune ce nu există în realitate, ci numai umbra unei greşele. Un punct în cartea destinului care nu trebuie să fi fost, la care răsuflarea cititorului se opreşte fără să trebuiască”. Eternitatea, o entitate aflată deasupra demiurgului, a greşit cu un prisos ontologic, care devine un „univers necunoscut” : acesta este poetul – idee prezentă şi în poemul  de care ne ocupăm, unde se spune că asemenea greşeli „încurcă planul veciniciei”; datorită lor iau naştere oameni cu „gânduri uriaşe”, ocoliţi de omul de rând care „în veci nu vrea să-i asculte”. Eu sunt,  afirmă Eminescu, o minune din punct de vedere axiologic, dar ontologic având în lumea omului consistenţa unei umbre, astfel că nici o realitate nu-l primeşte. Iar cititorul – cel iluminat, se opreşte uimit, deşi nu ar trebui, pentru că, oricum, geniul eminescian aparţine unei ordine existenţiale indescifrabile. Deosebit de important :  reapare aici atributul, „minune”, prin care Demiurgul se adresează lui Hyperion : „Tu eşti din forma cea de’ntâi,/ De vecinică minune”.

Revenind asupra unei idei de mai sus, două naturi şi-au dat întâlnire în personalitatea lui Eminescu : eul – entitatea intramundană – o construcţie alcătuită din agregate mentale mereu în disoluţie şi refacere, în care se reflectă o lume ea însăşi în neîncetată disoluţie ; „complexul ideilor obicinuite” (adică, împrumutate din contextul socio-cultural) acţionând pe „vertebrele caracterului” (engrama genetică, impregnată de reziduurile abisale samskarice, funcţie de care reacţionăm la ideile comune), „acesta este eul”, notează Eminescu. De cealaltă parte, sinele, geniul, entitate din afara lumii, fiinţa pură a spiritului degajată de orice condiţionare, formă sau atribut – şi care îşi dădea seama că este doar o conştiinţă-martor transmundană, „aruncată” într-o lume necunoscută – a fragilităţii şi a tulburării.

Care au fost raporturile dintre cele două firi? În formula existenţială adoptivă, impusă destinal, Eminescu a încercat să-şi instituie un mod superior de a fi. „Geniul, afirma poetul, este a doua creaţiune a lumii prin artă”. Pentru a preschimba viaţa dintr-o „eroare perpetuă” într-o încântare perpetuă,  Eminescu a transvaluat-o cu ajutorul taumaturgiei poetice : visul,  mitul, sacralizarea, ridicarea la sublim, convertirea timpului evanescent în „clipe esenţializate”, în prezent etern, eliberarea din finitudine prin inefabil. În felul acesta, asumarea  lumii omului a avut loc la înaltă spiritualitate, „în patosul marilor transfigurări”, scria Emil Cioran Iar numitorul comun al diverselor mijloace ale imaginarului idealizant nu a fost  doar pură înfrumuseţare semantică, ci înainte de toate – transmutare axiologică.

Ca atare, Eminescu se cere a fi înţeles în perspectiva acestei antinomii: împăcarea şi neîmpăcarea dintre eul intramundan şi spiritul pur supramundan – conflict dialectic reflectat într-o operă unică, precum unic a fost şi geniul său. Pentru această înţelegere se cere  ceea ce poetul numea „instinct metafizic” (ms. 2255,I), adică deschidere şi tensiune infinită a gândirii.

Dintre pictori, cele mai multe autoportrete aparţin lui Rembrandt şi Van Gogh. Era o dramă a autocunoaşterii. Au izbutit să se autodescifreze ? Concluzia celui dintâi, în ultimul autoportret (Köln), este un râs sardonic care înfruntă „această farsă jucată de toţi” (Rimbaud). Van Gogh ne priveşte, însă nu ne vede, ci  se scrutează pe sine undeva în infinit, dar nu se află, încercând, în  final, să-şi întâlnească sinele, prin autoliză, dincolo de viaţă.

Creaţia lui Eminescu a fost o cursă dramatică întru aflarea propriei identităţi, un demers grav făcut în răspundere cosmică faţă de misterul originii sale. Or, la întrebările : „Cine sunt eu ? Fost-am în lume unic ?”- atât a putut răspunde : sunt o entitate din afara planului Creaţiei, neştiind de unde „am fost coborât în trupul ce urât”. Şi dacă poetul nu a ştiut cine este, ci doar ce nu este, cum am putea să-i zugrăvim noi adevăratul chip ?

GEORGE POPA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: