LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~George Popa: „Al şaselea simţ – instinctul metafizic“

Omul este fiinţă („trestie”) gânditoare. Cel mai elementar gând, al celui mai simplu om, este neliniştea morţii, la care se adaugă ideea  unui dincolo infinit aflat în  afara cercul îngust perceptibil de cele cinci simţuri. Ca atare,  gândind „dincolo” de real, de lumea materială, fiecare om face meta-fizică. Această „predispoziţie metafizică” este un act al raţiunii care face şi gnoseologie, dar şi axiologie, deoarece gândul morţii conţine implicit ideea subvalorii vieţii.

În domeniul gândirii filozofice, metafizica însemnează un sistem care ambiţionează să dea răspuns la toate întrebările esenţiale ale existenţei umane. Metafizica intră astfel în propria ei definiţie, aristotelică, acea de a a identifica un principiu originar  care să dea o explicaţie unitară a universului, precum monada pentru Leibnitz, Deus sive Natura pentru Spinoza, voinţa de a trăi pentru Schopenhauer etc.

Da, precum este ştiut nici un sistem filozofic nu a putut vreodată să ofere răspunsuri globale definitive, de unde multitudinea lor, înlocuindu-se, sau chiar  contestându-se unele pe altele. Răspunsurile sunt ipotetice, ţin de unghiul de deschidere a intelectului cugetătorului. Kant a fost cel mai radical în a afirma ignoramus et ignorabimus. El face din spaţiu şi timp creaţii apriorice ale minţii noastre, categoriile intelectului de asemenea, iar despre raţiune, afirmă că ea nu poate răspunde la întrebările ultime : divinitatea, libertatea, sufletul.

Dar, totodată trebuie recunoscut că diversele sisteme de gândire aduc fiecare o nouă deschidere spre adevărurile pe care le-am voi ultime. De pildă, în afară de imperativul categoric moral, cea mai revelatoare idee kantiană ca adevăr etern-uman, constă în aceea că, prin geniu, omul efectuează „a doua creaţie a lumii”, idee de la care s-au adăpat şi Nietzsche şi Heidegger, dar a fost formulată şi de Eminescu.

S-a spus că actualmente, metafizica înţeleasă ca sistem atotcuprinzător îşi încetează viabilitatea, fiind iluzorie, deşi ea a fost dintotdeauna o iluzie mai curând poietică, un produs al individualităţii imaginative. Realitatea este că, aşa cum remarca Rabindranatah Tagore, în Occident filozofia se află în declin, iar în India continuă să supravieţuiască pentru motivul că apusenii se ocupă cu a avea, mintea este obnubilată de obsesia acumulării, pe când în lumea hindusă preocuparea este a fi.

Or, cu „a fi” s-a confruntat în primul rând omul arhaic, homo cogitans aflat singur în faţa necunoscutului, astfel că s-a întrebat de unde vine, ce este, unde va pleca, ce se află dincolo de cercul îngust al cunoaşterii. Dovadă epopeea Ghilgameş, balada Mioriţei care îşi pun problema esenţială pentru om  – moartea. Autorii celor două creaţii au fost printre primii metafizicieni, însă nu doar ca pasiune pentru teorie, pentru doctrină, ci ca problemă dramatic trăită existenţial. La arhaic totul era ritual, era mistică, pentru că totul era mister, era meta-fizică : fiecare act al vieţii, dragostea, moartea. A fost cea mai autentică metafizică, şi anume, o metafizică vie. De sigur, şi la mulţi filozofi cu sistem, mai ales la antici, filozofia nu a fost doar teorie, ci constituia modul lor de  a trăi, lucru care s-a pierdut ulterior, cu unele excepţii – Kant înainte de toate, la care se poate adăuga Spinoza, Nietzsche.

În contrast cu „predispoziţia”  metafizică de fiecare zi, Eminescu vorbeşte de „instinctul metafizic”, concept care apare în următorul context. Referindu-se la religie, el scrie :  „Religia : raportul către infinit. Totdeauna rămâne posibilitatea de a merge în tangentă. Conştiinţa este tocmai punctul de gravitaţie al individului, care, mişcat de puteri enorme, sare în unghiul de scăpare, eşapează într-o tangentă, în realitate proporţională, dar în iluzie infinită. Tendinţa spre infinit : Instinctul metafizic. Tangenta cercului = Religia. Progresul = zvârcolirea tangentei în spirală, spre un punct oarecare : scopul, ţinta, meta : ajungerea ei : lumina eternă, atotştiinţă, atotputernicie. Religie : Raport al omului către Univers, către infinit. Lasă puterea infinită care lucrează în el să treacă prin sita văzului său să scape în tangentă ; să devie religie şi metafizică” (s.n.). (Eminescu, ed. Perpessicius, Opere, vol. XV, ed. Acad. Română, 1993, ms. 2255, 1, p.279-280).

Alăturăm şi un alt text : „Cum că sfinxul e o întrebare şi piramida un răspuns şi că amândoi la un loc sunt o ecuaţie, la asta nimeni nu s-a gândit Ce este viaţa ? întreabă sfinxul. Un raport simetric al unui finit către un infinit, răspunde piramida, (idem, ms. 2261, p.280-281)”, şi mai apoi completează : „O alee întreagă de sfincşi – drum al vieţii omeneşti, iar la capăt răspunsul la acele întrebări – piramida şi moartea” (idem, ms. 2267).

Eminescu se ocupă aici de o problemă esenţială a filozofiei : raportul dintre finit şi infinit. El consideră că infinitul este atins de conştiinţa omului, care este punctul său de gravitaţie, doar în tangentă, deci în „iluzie infinită” – religia şi metafizica fiind această tangentă – pentru că infinitul este de neistovit, de necuprins. Intelectul nostru va orbita totdeauna – „se zvârcoleşte” –  în jurul necunoscutului, fără a putea pătrunde in secantă cu inima tainei. În raport cu infinitul, cercul este iraţional, scrie Eminescu, pentru că orice mărime finită e zero, de unde sentimentul de „adâncă nimicnicie privind universul” (ms. 2275 B. p.278), în timp ce gândind infinitul, conştiinţa se eliberează în acea tangentă, în acea nemărginită iluzie. Această experienţă a infinitudinii, proprie religiei şi metafizicii o efectuează instinctul metafizic.

Conceptul de  „instinct metafizic” din viziunea lui Eminescu nu constituie un act analitic, discursiv al raţiunii, adică o  „predispoziţie”,  proprie oricărei minţi omeneşti, ci un act intuitiv, o deschidere insolită, o „fulguraţie intelectuală”, concept de asemenea eminescian – intuiţie, deschidere efectuate de „intelectul eroic”, pe care  Giordano Bruno o concepe ca o tensiune spirituală ce „străbate dincolo de ceruri şi nu se opreşte niciodată”. Autorul dialogurilor  Degli  eroici  furori (Despre entuziasmele eroice) afirmă : “Nobilul foc mă nalţă şi mă eliberează de natura inferioară… Mereu voi fi asemenea Phoenixului… Prin lumina intelectuală sufletul meu  suie iluminând şi arzând prin divină iradiere… Cu focul împreună mă mistui şi înapoi în eter mă întorc….  Pentru a ajunge dincolo de stele şi de empireul ceresc este nevoie de o lumină intelectuală care vede dumnezeirea în sine însuşi, suflet din suflet, viaţă din viaţă, esenţă din esenţă”. Corelativ, Eminescu afirma : „Eu e Dumnezeu” (ms.2262,f.2v), iar într-o scrisoare către Veronica Micle . „Dumnezeu nu e în cer, nici pe pământ, este în inima noastră”.

În poezia Mai înaltul şi cel mai înalt, Goethe, după ce afirmă că a vieţuit lumea umană – grădini frumoase, fructe, flori, fete dragi, prieteni, gramatica misterioasă care declină macul şi trandafirii – cu ajutorul celor cinci simţuri – dincolo, în transcendent, va căpăta „un simţ nou”, cu ajutorul căruia va cunoaşte şi trăi iubirea divină, în care se va confunda nemărginit. Pentru Eminescu acest al şaselea simţ, această „inimă a intelectului”, de care vorbea Magister Eckhart, este instinctul metafizic. Din perspectiva „instinctului metafizic” trebuie citite şi înţelese deschiderile esenţiale din poezia eminesciană.

Cu ajutorul acestuia a sacralizat răgazul său în lume şi a intuit arheii, care constituie esenţa, quiditatea, „în sinele” lucrurilor. Lirica sa de iubire stă sub semnul catrenului :

Două  inimi când se-mbină,

Când unesc pe tu cu eu,

E lumină din lumină,

Dumnezeu din Dumnezeu.

mai mult, în Unul dinaintea Creaţiei, cum scrie într-un fragment postum. În lumina acestei idei, apare limpede de ce dragostea a fost sacră pentru Eminescu (Replici, Venere şi Madonă, Pe lângă plopii fără soţ, S-a dus amorul.etc), de ce iubirea poate răzbate din moarte (Strigoii), de ce a fost râvnită de Hyperion ; înţelegem că tristeţea din poezia Lacul se datoreşte faptului că iubita neapărând, nu a putut avea loc reintegrarea Unului primordial, idee sugerată de  nufărul din care s-a născut Ra şi Brahman.

Din perspectiva viziunii acestui al şaselea simţ aparţinând intelectului, înţelegem ideea poetului privind receptarea liricii sale :

Către voi se-ndreaptă  cartea-mi

Spre voi inimi cu arìpe.

Ah! Lăsaţi ca să  vă ducă

Pe-altă lume-n două clipe. –

şi anume, ideaţia poeziei eminesciene ne poartă fulgurant transmundan, numai că trebuie să avem aripi, adică să avem instinct metafizic, iluminarea eroică a intelectului, din viziunea lui Giordano Bruno.

Înţelegem că distihul din Luceafărul –

Tu eşti din forma cea d’intâi,

Eşti vecinică  minune –

consfinţeşte ideea că în primordialitate se află absolutul ontologic şi axiologic ; şi dacă, ieşirea din preexistenţă, din ajun a fost o ratare, a dus la crearea unei lumi perisabile, apare ca soluţii fie imuabilitatea hyperionică – „nemuritoare şi rece” care exclude iniţierea istoricităţii proprie formulei ontice umane, fie necesitatea eliberării radicale dincolo de antagonicele fiinţă/nefiinţă.

Cu ajutorul intuiţiei metafizice Eminescu s-a identificat pe sine ca geniu,  o entitate străină lumii umane şi demiurgului creator. Înţelegem astfel apofatica „nepăsare”, transcenderea diverselor hipostaze ale arderilor existenţiale proprii existenţei omeneşti –  din poezia Odă (în metru antic) – pentru ca geniul să se redea sie însuşi, purificat de ordaliile din lumea străină, el fiind străin lumii umane, şi creaţiei demiurgului, aşa cum scrie în Povestea magului călător în stele, a cărei temă este opoziţia ontoaxiologică lume-geniu. Aşa încât, s-a eliberat radical, dincolo de antinomia a fi/a nu fi şi dincolo de orice sferă mundană – în pregeneză, în anterioritatea absolută.

*

Intuiţia metafizică  este simţul şi impulsul care se află la originea marilor creaţii ale poeziei şi artelor în general înţelese ca poezie, şi anume poezie reflexivă, dar şi a filozofiilor, mai cu seamă a celor care sunt gândire poetică, precum hinduismul, Platon, Nietzsche.

Pentru a da doar câteva exemple din artele plastice : intuiţia metafizică a conflictului dintre lumină şi întuneric ca simbol al antitezei cunoaştere/mister, pentru Leonardo da Vinci, între bine şi rău pentru Rembrandt ; intuiţia luminii fără umbre care a impulsionat monada filozofică a luminii întruchipată de perlă în arta lui Vermeer, ori saltul de la clarobscurul din perioada olandeză, la lumina totală, în tablourile lui Van Gogh.

În sculptură, intuiţia absolutului formei – la Greci, după canonul proporţiilor divine, secţiunea de aur, la Brâncuşi privind întruchiparea zborului în Păsările sale.

Din arhitectură, Taj Mahal de la Acra, India,  şi Panteonul Roman de la Roma, fiecare intuiţii unice, ideaţii care ni se impun uimirii de la prima vedere, pentru că răspund receptorilor noştri apriorici ai absolutului.

În apex mentis al intuiţiei metafizice orbitează concertele pentru pian ale lui Mozart, ultimele cvartete ale  lui Beethoven, Tristan şi Isolda wagneriană.

Există  concepte operaţionale  ale intelectului, care marchează  paşi ascendenţi în dezvăluirea unor adevăruri ultime de către creatori şi, corelativ,  în receptarea acestor adevăruri de către minţile cu sensibilitate metafizică. Este cazul instinctului metafizic, formulat de Eminescu.

Referindu-se la diversele însemnări filozofice din manuscrise, care ar fi putut constela un original sistem de gândire,  Constantin Noica afirma că, dacă nu s-ar fi pierdut atât de timpuriu, Eminescu ar fi fost cel mai de seamă filozof român, şi nu numai cel mai mare poet. De observat însă că un sistem filozofic poate fi discutabil, sau chiar contestat, dar nu şi o poezie. Mai ales când este o poezie gânditoare, precum cea a lui Eminescu sau Hölderlin.

GEORGE POPA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: