LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Eugen Dorcescu: „Câteva gânduri despre poezie şi Paradis“

Scurt interviu cu poetul Eugen Dorcescu –

1. Poezia religioasă din Moartea tatălui (Editura Marineasa, Timişoara, 2005) se iveşte sub raza înţelepciunii filosofice?

E.D. : S-a tot vorbit, şi se tot vorbeşte, despre poezia mea religioasă. Există, e drept, şi câţiva comentatori (cei mai importanţi), care nuanţează afirmaţia, ba chiar unii neagă, fără echivoc, o atare încadrare. Eu, ca autor care ştie ce scrie, spun că poezia mea nu este, pur şi simplu, religioasă (ce comod ar fi!), spre a nu zice că, de fapt, nu este deloc religioasă. Ar putea fi, eventual, definită drept mistică, adică întemeiată pe o trăire directă, nemediată de ritual, a misterului. Încă de la debut, am scris, ca şi acum, o poezie de factură spirituală, ce asimilează şi interpretează liric într-o astfel de perspectivă, non-imanentă, experienţele existenţei. Tema ei, constantă, obsesivă, este fiinţa. În aceste împrejurări, trebuia să mă apropii de fundamente, adică de filozofie, de religie, de trăirile mistice. Pe de altă parte, confuzia dintre religios şi mistic este curentă, în aşa-zisele noastre abordări hermeneutice, fapt ce generează o sumedenie de erori. Fiindcă, se ştie, orice analiză, orice încadrare, orice disociere trebuie să pornească de la o definire corectă a termenilor. Este ce am încercat să fac într-un eseu, publicat, iniţial, chiar în „Banat” – Poezia mistico-religioasă. Structură şi interpretare. Cât despre Moartea tatălui, volumul, în întregul său, reprezintă, să zicem, o sinteză între cunoaşterea sensibilă, cea intuitivă (străjuită de angoasă) şi cea pe care ne-o oferă, când şi când, revelaţia. În această carte, ca şi în Elegii sau în mai recenta În Piaţa Centrală, este vorba, în cel mai înalt grad, despre fiinţă. Sigur că, aşa stând lucrurile, fondul de idei trăite (repet: trăite, răsărite din text pe cont propriu, post scriptum) poate fi pus într-o anume relaţie, dacă se doreşte neapărat, cu unele direcţii ale gândirii filozofice. Dar eu nu sunt filozof. Atât cât sunt, şi aşa cum sunt, eu sunt scriitor. Nici mai mult, nici mai puţin, nici altceva (cum am mai declarat şi cu alt prilej, tot într-un interviu).

2. În Scrisori la un prieten (Editura Excelsior, Timişoara, 2000) vorbiţi despre dureroasele paradisuri artificiale construite de oameni. Ar putea aceste paradisuri artificiale să devină nedureroase?

E. D. : Nu. Vis, sau realitate, Paradisul e unul singur. Omul e incapabil să construiască paradisuri autentice. De altfel, nici nu e demn de Paradis. Am spus-o de foarte multe ori : omul este fiinţa care şi-a ratat şansa. A fost în Paradis, apoi, din vina sa, a fost alungat din Paradis şi a rămas cu dureroasa reminiscenţă a Paradisului. Încă de la începuturi, încă din Antichitate, a căutat, mereu, pe Terra, primordialul Eden, localizându-l, spre exemplu, aşa cum au făcut, alături de alţii, Pliniu cel Bătrân, Horaţiu, Ronsard sau modernul Jean Grenier, în celebrele Les Îles Fortunées, Las Islas Afortunadas

3. În aceleaşi Scrisori la un prieten afirmaţi, la pagina 127: “Omul este cea mai tragică făptură din univers… Fiindcă îl are în el pe Dumnezeu, dar trebuie să trăiască în infern!” Ce s-ar putea face ca omul să nu mai fie cea mai tragică făptură din univers?

E. D. : Nu se poate face nimic. De fapt, omul este singura făptură tragică din univers, tocmai fiindcă are conştiinţa acestui tragism. Şi, în fond, ar putea fi omul altfel decât tragic, atunci când nu e jalnic, de vreme ce şi propria-i viaţă şi propria-i moarte se hotărăsc în afara sa ? Iar el, uneori, îşi consumă durata în vanităţi, în idolatrii ?

4. De care dintre poeţii români contemporani vă simţiţi apropiat?

E. D. : M-am simţit apropiat, omeneşte vorbind, de Mircea Ciobanu.

5. Cum vedeţi viitorul (apropiat) al poeziei? Va dispărea poezia?

E. D. : Nu, poezia, oratio sensitiva perfecta, cum o definea Baumgarten, nu va dispărea. Lirismul este una din cele mai tenace înfăţişări, şi manifestări, ale vitalităţii sufleteşti. V-aţi gândit, de pildă, că, prin anii ‘5o – ’60, poezia, lirismul au făcut prima breşă în rigorile osificate, asfixiante, ale ideologiei, breşă prin care, treptat, s-a strecurat, spre lumină, spre viaţă, şi proza? Poezia este un mod superior de a traversa, de a suporta existenţa, care, în sine, este insuportabilă. De aceea, individul uman, în genere, are nevoie de poezie, tot aşa cum are nevoie de filozofie şi de religie.

6. Sunteţi mulţumit de cele scrise de criticii literari despre creaţia dvs.?

E. D. : Sunt foarte mulţumit. Şi le sunt recunoscător comentatorilor că s-au apropiat, cu generozitate şi competenţă, cu marea lor autoritate, în câteva cazuri, cu înţelegere fraternă, cu dragoste chiar, de scrierile mele.

A consemnat: CONSTANTIN BUICIUC

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: