LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Elena Buică: „Scrierile lui Nicapetre“

Elogiu glasului artei

Scriu despre maestrul Nicapetre ca o mangaiere pentru pierderea lui prea timpurie din mijlocul nostru, caci prin arta, el a mers pe altarul jertfei. Dumnezeu a prins dragoste de el si l-a chemat ca sa-si duca existenta in alte sfere spirituale. Disparitia lui ne-a strecurat in suflet insingurarea si scriind despre el, parca ii simt prezenta printre randuri. Scriu cu oarecare strangere de inima despre acest sculptor care a obtinut confirmarea internationala a talentului, fiindca sunt personalitati care te pot inhiba cand incerci sa scrii despre ei.

Despre sculptorul Nicapetre, exponent de varf al artei contemporane universale,  s-a scris mult, si totusi foarte putin fata de valoarea operei sale. Are lucrari raspandite in toata lumea si a cunoscut consacrarea internationala dupa exilul sau. A primit nenumarate premii internationale, dintre cele mai valoroase. Doar in Romania s-a auzit despre el cu glas ceva mai stins. Disparitia lui nu a avut ecoul in tara pe masura lui. Poate ca este si aceasta o lege omeneasca, sa nu cantaresti bine valoarea cand iti este prea aproape. Dupa cum e si vorba: “Nimeni nu e profet in tara lui.” Chiar si noi, cei ce i-am fost in preajma, l-am considerat pe Nicapetre un apropiat pe care il apreciam, il admiram si il iubeam ca pe un mare artist si om deosebit. Atat omul, cat si operele lui, generau in jurul lui un climat de autoritate sprituala care ne faceau sa ne simtim innobilati. Stiam ca avem in preajma un om atins de aripa geniului. Si totusi, abia dupa ce a plecat dintre noi l-am privit cu distanta cuvenita si l-am vazut in toata maretia lui. Mi-au venit in minte cuvintele lui Horia Vintila , “fiecare lucru si fiecare fiinta se vor intoarce la locurile lor, pentru ca ordinea divina sa nu aiba de suferit”.

Intreaga fiinta i-a fost absorbita de sculptura. N-a incetat in el nici o clipa freamatul creatiei. Cred ca si somnul era o prelungire a framantarilor de peste zi. Ii simti gandurile printre formele creatiilor lui. Dupa ce i-ai vazut lucrarile seriile de “Invocatii”, Priveghi”, “Samanta”, “Adam si Eva”, “Regele si Regina”, “Unirea”, chipurile scriitorilor din rotonda aflata la Campul romanesc din Hamilton,  “Cariatidele” din vremea tineretii si multe altele, lumea parca ti se dezvaluie  cu alte intelesuri.

Cuprinsul gandurilor nu i-au mai incaput in lucrarile facute cu dalta si a trebuit sa  ia si pixul ca sa-l inmoaie in lumina scrisului. Artist complex fiind, in momentele de ragaz, a fost si desenator, si pictor, si gravor,  si  scriitor, chiar daca a publicat putin. Nu i-a mai ajuns timpul sa-si vada tiparit romanul “Dadica Melea”, un tribut adus oamenilor si locurilor din mijlocul carora s-a ridicat.  Din acest roman am putut sa savuram cateva fragmente publicate in “Observatorul” din Toronto. Screrile publicate sunt doua volume, prima: “Brailita-Downtown via UAP” aparuta in 1994, iar editia a doua in 2007, in Braila si a doua carte, “DownTown – Brailita via `89” aparurt in 2001 in Toronto. Din cele doua carti se desprinde cu infiorare arderea pe rugul creatiei pana sa ajunga in fata implinirii destinului sau. Sunt prinse si tablouri ale etapelor sociale si politice prin care a trecut tara noastra. Valoarea scrierilor lui  consta in impresii, stari sufletesti, dar si prin frumusetea exprimarii. Trairile autorului, incepand din anii formarii ca artist, dezvaluie concepte fundamentale pe care se vor sprijini intreaga lui  creatie ulterioara.

A baut din apa creatiei, nici el nu stie de cand.

“Cioplesc. Nu am avut si nu am o alta bucurie asemenea…o femeie, fara varsta, fara chip, fara nume, o zana, mi-a zis niste vorbe care ma urmaresc inca si pe care nu  le pricep; nu tu ai ales sculptura, scuptura te-a ales pe tine…un lucru stiu insa fara tagada; tot ce se poate numi viata se revarsa asupra mea cand cioplesc, dalta musca, insa piatra creste, creste mereu…ursitoarele cele bune sunt prin preajma…de unde vine asta, cum a ajuns asta pana la mine, catre ce ma indrept, ce vreau sa spun, cine trebuie sa asculte, daca ma asculta cineva, de ce pornesc de aici si ma opresc acolo, de ce urmez cararea asta si nu alta? Nu-mi explic si nu-mi propun cu tot dinadinsul sa-mi explic. Bucuria ce ma cuprinde cand cioplesc umbreste orice certitudine, cred ca se aseamana cu bucuria lui Dumnezeu cand a creat cerul cu stelele, a imprastiat intunericul si s-a facut lumina cand a creat totul din nimic.”

Perioada de plamadire a personalitatii artistice este un adevarat clocot  redat cu simtul artistic dublat de intelectualul de o rafinata cultura. Din zorii formatiei sale, simte ca i se deschide o cale inalta care pune stapanire absoluta pe el “o sete care-l soarbe” cum spune marele nostru poet, Mihai Eminescu, si poti intrezari jertfa ca plata, ca intr-un Manole al zilelor noastre.

La intrarea in facultate, Vasile Gorduz, student in anii mai mari, privind lucrarile pemtru concursul de admitere, oprindu-se in fata lucrarii  lui Nicapetre, pe atunci numai Petre Balanica, i se adreseaza: “Badie, matale ar trebui sa dai examen pentru Uniune, nu pentru facultate!”

Pe vremea studentiei, ne marturiseste autorul: “Eram absorbit de modelaj.Temele de atelier nu-mi erau de ajuns, modelam pentru mine si dupa-amiezele. Cand nu aveam acces in atelierul scolii, pictam acasa in extrem de mica mea odaita pe strada Ratiu 9, ori la capatul tramvaielor, peisaje. Aproape seara de seara desenam la cursurile de crochiuri. Corpul uman, ma preocupa inscrierea lui in spatiu, cum il compui pe foaia de hartie ori in spatiu modeland lutul, cum il deformezi chiar sa-ti raspunda nevoii tale de a exprima, de a te exprima. Culorile din plain air, lumina cu puterea ei magica, hasurile ori petele negre pe suprafata alba, puterea lor de a sugera o stare, dar mai ales bucuria de a lucra cu mainile, cu mintea, acea dorinta inexplicabila de a face, imi ocupa tot timpul”.

Era preocupat si de desen: “Vreau sa desenez ce simt si ce gandesc. La dracu cu toate teoriile. Viata, bucuria, durerea, indoiala, dorinta, vrerea…astea conteaza. CUM SE DESENEAZA BUCURIA SI DUREREA DE A GANDI ?”

Desenul l-a preocupat de-a lungul vietii. A fost pasionat de liniile corpului feminin pe care le-a surprins in libere si neasteptate atitudini pentru a le scoate in relief tainele tulburatoarelor frumuseti. “Imi place sa surprind fiinta umana cu intortocheatele ei cautari, nelinisti”…

“Desenul poarta dumnezeirea in el, invaluie nemijlocit privitorul cu adevarul ce se vrea spus, sustine aprinsa in fata ochilor nostri flacara sacra a creatiei. O umila bucata de carbune manuita cu talent pe fata alba a hartiei aduce sub ochii nostri intregul univers de gandire si idei, de sensibilitate, de frumusete ce poate fi cuprins in aceasta activitate umana.”

Dupa multi ani, la maturitate, sculptorul Nicapetre, in randuri pline de viata, dezvaluie obsesia durabila a creatiei sale, cu radacinile aflate in anii tineretii. Rememoreaza intrebarile si framantarile tineretii pe care o simtea clocotind in toata fiinta lui, stari prin care trec doar cei pe care Dumnezeu ii considera alesii Lui pentru a continua pe pamant lucrarile dumnezeiesti: “Ce? De ce? Pentru ce? Pentru cine? Intrebari ce loveau neincetat ca valul de stanca. Se poate da un raspuns? Este oare nevoie de un raspuns? Oare actiunile si dorintele noastre trebuiesc logic explicate si argumentate? Nu cumva exista mai multe simturi decat cele stabilite de stiinta? Flerul, bunul simt, preferinta, intuitia nu-s pe lista. Eram ca un prepelicar cand simte ca te pregatesti sa pleci la vanatoare. Nu-si mai gaseste astampar, abia asteapta s-o zbughiasca printre miristi, sa caute, sa rascoleasca, sa adulmece urma vulpii, s-o scoata din vizuina, sa ti-o aduca in bataia pustii. Ce? De ce? Pentru cine? Sunt intrebari, da, obsedante, dar raspunsul nu-i absolut necesar acum, nu-i pierduta ziua daca roscata nu era acasa, faptul ca am cutreierat campurile, ca i-am adulmecat urma si-i stim ascunzatoarea, asta-i. Ajungem noi odata sa-i punem pielea pe bat.”

Si nu peste multa vreme, tumultul pasiunii i-a dat lui Nicapetre satisfactia sa puna ‘pe bǎţ blana roscatei’. Sculpturile sale au dat dreptul la existenta ideilor si trairilor sale, desi la facultate nu a avut norocul sa fie indrumat de profesori straluciti:

“La facultate am fost indrumat in domeniul sculpturii de profesori incapabili, ajunsi in pozitia respectiva datorita intereselor partidului. Singur mi-am construit ideile si stilul in sculptura in piatra, despre care multi ani am crezut ca este singura sculptura.”

Dupa terminarea facultatii isi cauta in continuare nota proprie a creatiei. Isi doreste” STATORNICIA Dragomirnei, PURITATEA Moldovitei, INDURAREA intruchiparilor de piatra la rascruce de drumuri, SPAIMELE cimitirelor de sub dealurile Istritei, CUVIINTA costumului din tara Salistei, CUMINTENIA  crestaturilor in lemn din preajma vetrelor… IATA Dascalii ce-mi trebuiau, iata ABECEDARUL ce mi-a fost ascuns, iata lectia ce va trebui sa o buchisesc singur. ASTA-I CE VOIAM SA SPUN, ASTA-I CE VREAU SA SPUN. Voi putea? Cum? Cu ce?

Petre Comarnescu intuia chiar din 1969 ca Nicapetre urmeaza sursele si metodele de esentializare a formei, care sunt de esenta brancusiana, avand aceeasi cuprindere filosofica a lucrurilor si acelasi mestesug al pietrei. Dar nu numai atat. Arta lui Nicapetre este inconfundabila, e unica. Dar mai exista o oarecare asemanare, cea a chipului. Fotografiile stau marturie ca infatisarea sa semana pana la un punct cu Brancusi.

Avea o statura placuta si in tinerete a facut sa suspine o multime de femei frumoase. Dar el a fost absorbit total de creatie, asa cum numai geniile sunt. Interiorul sau era un adevarat clocot. Referindu-se la piatra pe care o transforma in arta ”piatra, ce ma storcea si de ultima vlaga, piatra, aceasta divina curtezana adorata”, Nicapetre creaza un adevarat imn al pietrei de la care a imprumutat cate ceva din fiinta ei. Sunt randuri tulburatoare prin profunzime si pasiune: “Cu TACEREA ei, piatra ma cheama, cu ASPRIMEA ei, piatra ma apropie, cu GREUTATEA ei, piatra ma inalta, cu MASIVITATEA ei, piatra imi da putere, cu REZISTENTA ei, ma-ndarjeste, VESNICIA ei, imi arata calea, CUMINTENIA ei, ma duce catre miezul lucrurilor, FIRESCUL ei, ma povatuieste sa nu cad in ispita. Doamne nu ma parasi acum…Cioplesc…

O putere mocnita se vrea la lumina…

Vulpea este la ea in ghizuina, o miros, o voi trage eu afara de coada acusi. O bucurie sora cu dementa, necunoscuta inca ma invaluie”. Este absorbit total in timpul creatiei: ”Mintea merge, muschii functioneaza, tesla lasa urme frumoase in carnea busteanului de silver maple, artar argintiu, joagarul ma asculta, spatiul din jurul meu se umple cu sculptura mea, n-am timp de nimic altceva”.

Avea constiinta valorii proprii.

“Eu am avut si am ce spune cu sculptura mea, eu nu fac sculpturi agreabile, de pus in hol sau apartament sa se acorde frumos cu mobila, sau ceva agreabil si decorativ in fata cladirilor, sculptura mea nu este o meserie frumoasa si banoasa, sculptura mea este destin.”

In Romania nu a vrut sa faca concesii in arta sa si a fugit de acea lume manipulata pana la idiotizare. A fost o palma pe care a dat-o noilor norme de viata impuse cu forta, atat de aberante, caci epoca ceausista trimitea in ridicol ideea de cultura. “Arta nu-i fandoseala, nu-i slugarnicie, nu-i perversitate, nu-i vanitate. Scuip pe voi toti si pe arta voastra. In 1981, a ajuns in Canada dupa un popas de cativa ani in Grecia si apoi in Italia. Dar nici in Canada, tara in care s-a stabilit, viata nu i-a fost usoara. A fost un exil autoimpus si a platit un pret foarte greu pentru a-si realiza visul artistic.

Chiar de la primul pas facut in Canada, a primit un avertisment cand a fost intrebat ce profesie are:

– “Sunt artist sculptor, am raspuns ofiterului la oficiul emigratiei.

– Artist, artist, dar din ce traiesti?

Puteti trage concluzia ca, se stie de catre toata lumea: un artist in Canada nu poate trai din arta sa. Cui i se intampla asa ceva este apreciat ca un fenomen rarisim”.

Daca exista arta in conditiile in care artistii nu pot trai din arta lor, este pentru ca “se pune baza pe nebunia artistilor si pe vanitatea lor care-i pune in stare de lucru.

Aici mi se atrage atentia ca stilul meu este prea etnic.

M-am calificat dulgher sau vopsitor de case, de tevi, dar ce dracu n-am facut”. “De doisprezece ani traind in Canada, – noteaza intr-un timp – pentru a continua sculptura am platit un tribut de efort fizic, financiar, moral, afectiv, mult mai mare decat cel platit in Romania.”

In cercul literar al revistei “Observatorul” care astazi ii poarta numele, octogenarul Ovidiu Creanga, i-a adresat o catrena pe aceasta tema:

“Tot cioplind la buturugi,

Cu dolarii nu te-ajungi.

Daca te faceai tamplar,

Azi erai milionar”.

… “artistul nu poate schimba societatea cu arta lui, banu` este atractia si motorul, banu` da putere trogloditilor, ii urca pe tronul lumii, orbeste si intuneca spiritele senine. Artistul si arta cad victima banului”, noteaza cu amaraciune maestrul Nicapetre.

In ciuda tuturor impedimentelor, in Canada nu va inceta sa-si intruchipeze gandurile, sa ne vorbeasca naturii noastre interioare prin piatra, marmura, prin lemn, mai ales cel al artarului argintiu.

Dumnezeu i-a scos in cale omul providential, pe Anca Ghitescu, care i-a stat in sprijin, avand constiinta ca are in prejma un artist atins de aripa genialitatii. A fost iubit si pretuit de multe persoane remarcabile din Toronto care i-au stat in prejma pana in ultimile clipe ale vietii sale: directorul publicatiei “Observatorul”, Dumitru-Puiu Popescu, adevarat frate de suflet, devotatul intr-ale medicinei, Dr. Dinu Dumitriu, admiratoarea fara margini a sculpturilor sale, scriitoarea Tea Niculescu, terapeutul Ovidiu Creanga, care i-a alinat o parte din suferinte, plimbandu-l in univers cu ajutorul hipnozei, ca sa amintesc doar cateva persoane.

Dar pana sa ajunga in final, forta creatoare izvorata din sensibilitatea sa artistica il indeamna continuu la efort si isi spunea: “Din ce am trait, imi trag seva pentru ce voi ciopli”.

Ochiul sau filtreaza acut lumina si umbra dandu-le dimensiuni extrasenzoriale. Ii joaca ochiul pe liniile de demarcare dintre real si spiritual, transfigureaza in chip novator ideile, gandurile, problemele de viata. Ba mai mult inca, indraznesc a spune, ca aceste lucrari imprumuta ceva din infatisarea fizica a lui Nicapetre. Lucrarile lui au ceva din semetia lui, din aerul ce-l degaja el, din spiritualitatea lui. Lucrarile par a fi incarcate cu o sursa de energie spirituala, parca au grai si intra in conversatie cu tine.

“Piatra, lemnul cioplit de mine pastreaza frumusetea data lor de la inceput, naturala, vie. In lucrarea finita se citeste un respect si o prietenie intre sculptor si materia sculptata”, noteaza Nicapetre.

Precum marele nostru poet, Mihai Eminescu, care nu accepta sa scrie versuri frumoase “ce din coada au sa sune” si cauta “cuvantul ce exprima adevarul” – Nicapetre ne marturiseste chiar in mai multe locuri: “Nu am cautat niciodata sa fac lucruri frumoase, placute, sa le puna lumea in vitrina la vedere, sa-si aranjeze casa cu ele, am crezut ca sunt sculptor si ca sculptura mea trebuie sa fie in piatra. Prin piatra simteam ca ma leg de univers, de eternitate”.

Onorandu-ne familia noastra cu o vizita intr-o zi de sarbatoare, am facut un foc in mijlocul curtii.

I-am urmarit privirea instapanita de lemnul care ardea. Se uita cu ochi fierbinte si parca i-am auzit dialogul indurerat cu lemnul pus pe foc pentru a ne infrumuseta ziua in care il aveam in vizita la casa noastra si mi-am amintit randurile notate de el:

“Nu am doborat copac viu nici cand mi-a fost frig. O singura data am facut asta cu o mandrete de copac ce intrase cu radacinile sub casa in care locuiam si sculptam. M-am rugat sa ma ierte. Nu m-a iertat. O saptamana n-am mai fost bun de nimic. Cioplesc trunchiul copacului cazut cu convingerea ca-l ridic din nou la viata”.

Si-a iubit lucrarile, dar nu s-a legat de ele dupa ce au fost terminate. Actul creatiei a fost hotarator pentru el si nu atat soarta lor.

“Sunt bucuros atata timp cat le cioplesc, dupa aia nu prea ma intereseaza ce se intampla cu ele, ca si asa cei ce le privesc nu vad in ele ce vad eu, iar daca ma las pe mana criticilor, atunci nici eu nu mai vad ce vedeam.”

Desigur ca si-ar fi dorit sa le stie la adapost, dar numai putine au ajuns in Muzeul din Braila, iar la Hamilton, la Campul romanesc, ne vorbesc de pe soclul lor statuile scriitorilor pribegi, insa multe lucrari au ramas vanturate de vremuri.

Aplecandu-se asupra foilor de scris, Nicapetre ne spune ce l-a indemnat sa ia creionul si sa ciopleasca cuvinte:

“Doamne, unde or fi toate lucrarile acelea?…Legea existentei efemere trece ca un tavalug si inlatura, acopera, ingroapa, niveleaza, pregateste parca teren pentru altceva ce va urma si cu care se va intampla la fel. Hazardul mai pastreaza cate ceva. Cand dau peste o fotografie terfelita, ca vai de ea, oarecum, proasta, luata la intamplare din cine stie ce motive, o privesc ca pe ceva de nepretuit si-mi amintesc de timpul cand am facut-o si de intamplari de atunci. Si asta m-a impins de fapt sa scriu ceea ce scriu acum. Nemaiexistand fizic lucrarile, macar sa reinviu intamplari de pe vremea cand ele apareau la lumina pentru o atat de scurta existenta. Intamplari hazlii, multe dintre ele doar haz de necaz. O carte isi gaseste mai lesne locul pe un raft undeva decat un camion de sculpturi. O vari in buzunar si dai fuga sa prinzi tramvaiul, te razemi de usa si citesti din ea, te uiti la fotografiile reproduse si vezi cum si ce a fost. Unde dracu pastrezi o sculptura – voluminoasa, grea, masiva ori fragila, cand si asa viata si spatiul ne este invadat de fierarii, tevarai, caroserii si roti, cutii si borcane, mobile si cate alte nimicuri trebuincioase existentei cotidiene?” De remarcat este, ca ambele carti sunt tiparite avand dimensiunile acceptarii transportului in buzunar.

In cele doua carti abunda reflectii despre arta, vazuta ca un modus vivendi, dar pentru Nicapetre, viata are cuprindere mai larga. Gasim frumoase si interesante pagini despre alti creatori insemnati sau nulitati, artisti ridicati de vartejul vremurilor, dar si despre evenimentele politice, schimbarile in conceptiile acelor vremuri, ori imagini pline de viata din Brailita lui natala si pe care a purtat-o in inima oriunde s-a aflat.

Ridicolul acelor vremuri este redat nu de putine ori cu ironie si umor. Pentru ca la sovietici totul era mai deosebit decat in toata lumea, “piticii lor erau cei mai mari pitici din lume”. Ne aminteste despre inceputul unui oarecare dezghet, cand incepe sa bata putin vant dinspre West si ca am inceput sa ne reamintim ca avem si noi stramosii nostri, ca este invadata Cehoslovacia de sovietici, nu de capitalisti, ca putem striga “proletari din toate tarile uimiti-va”, iar mai apoi despre spaima care a intrat in sufletele taranilor  pentru a fi bagati cu forta in colectiva.

Dupa ce se desfasurau unele schimbari mai insemnate, noteaza urmarile: “Mana care lui si altora le-au prins tinichele in piept, acum le apasa grumazul catre tarana. Fredonam si regretam ca nu-mi poate parea rau de ei.”

Isi largeste mult “paleta” ca sa folosim un termen din lumea artelor plastice, cu insemnari din Brailita. Sunt chipuri de oameni si intamplari pline de pitoresc, redate in graiul neaos, fara ocolisuri, asa cum este intamplarea ramasa de pomina in sat, cu frumoasele ratele ale Linei. Ratele ei albe, asa cum nu mai avea nimeni in sat, de care era foarte mandra, intr-o zi au mancat boasca – drojdia bauturii – si s-au imbatat, caznd late la pamant. Lina, crezandu-le moarte, s-a jelit, cat s-a jelit, si ca sa-si mai scoata din paguba, le-a smuls penele si apoi le-a aruncat in groapa cu boasca. A doua zi, ratele s-au trezit din betie si au alergat in pielea goala prin curte macaind ca sa le dea de mancare. Lumea se minuna de intamplare. “Nea Paraschiv, bacanu` de peste drum, o intampina:

Lino, da fa si mii nisti fulgi sa-ndes o perina sa ti-o pun supt basanau!

Da nisti chisat sâ ti clatesti pân masali nu ti-ar hi di trebuinta?”

Din paginile lui respiri prospetimea limbajului si auzi fosnetul spontaneitatii ideilor.

“Am gasit o idee mareata, ii spune un coleg.

Zi-mi si mie unde, sa dau fuga…poate a mai ramas ceva si pentru mine”

E frig. “Ce sa-i faci, decembrie este si el in calendar”

–  “Asa-i viata, ce dracu` sa-i faci? ar zice Dadica Melea stand pa prispa in fata casei la Brailita.” Sunt cuvinte cu care isi incheie una dintre carti. Cu aceleasi cuvinte cred ca si-a incheiat si cartea vietii, atunci cand s-a aflat in fata pragului cel mare pe care l-a avut de trecut, cuvinte rostite cu intelepciune si impacare cu destinul.

Ca si celalalt Nica a lui Stefan a Petri Ciubotaru din Humulesti, foloseste zicale populare si expresii verbale specifice oralitatii stilului: “Da ce sa ne mestecam atata limba in gura”, sau “Maine? Vom vedea, a zis orbul”, ori: “Da-mi Doamne, ce n-am avut, sa ma mir ce m-a gasit”, sau “Doamne, cu ce ti-am gresit?”. Face trimiteri la texte din literatura: “Unde esti tu, Tepes Doamne!” Da culoare textului, ancorandu-l in timp folosind expresii verbale din anii `50-60 “Dragi tovarasi si Nas Floreo, ori limbaj oarecum codificat care circula pe cale orala: “Trebuie sa fii atent ce govoresti in palnie, fiindca baietii sunt ascultatori cu experienta”.

In scrierile lui, Nicapetre marturisea: “Cand le ciopleam (lucrarile sale) ma cazneam sa transmit ceva din intrebarile pe care si le pune tot omul: ce este cu noi pe acest pamant, de unde venim si incotro ne indreptam, ceva despre sufletele noastre care…unde se duc ele dupa ce noi am disparut la capatul drumului asta prafuit prin care ne taram de cand ne nastem?”

Ma intreb daca acum o fi dezlegat aceasta mare taina dupa ce a ajuns la capatul acestui drum si a trecut prin vamile vazduhului.

As incheia cu o insemnare pe care a facut-o referindu-se la Rodin, despre care eu consider ca i se potriveste pe deplin: “Artistul este un sfant fara de nume, fara existenta, fara identitate, numele lui se confunda cu lucrarea lui, se pare ca nu a existat, el exista acum prin ceea ce vedem, numele lui este ceea ce avem in fata”.

ELENA BUICA – Toronto

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: