~Dan Lupescu: „Cel mai iubit dintre profesori“

Neliniştit, iconoclast şi tandru -, profesorul, criticul şi istoricul literar Marian Barbu, redactor şef al revistei europene de cultură  şi educaţie naţională, pe care o edităm  în Bănie, LAMURA, are frenezia şi rigoarea bizantină specifice precursorului simbolismului european şi mondial: Alexandru Macedonski.

Conceput în Sfânta noapte de Crăciun 1938, Marian Barbu avea să  vadă lumina zilei la patru săptămâni după  declanşarea celui de-al doilea război mondial. Şi un necontenit război cu spiritele gregare, cu ambuscaţii şi rinocerii de serviciu va fi viaţa sa, traversând două dictaturi şi un perfect haos democraticesc.

Deloc întâmplător, într-o altă  noapte de Crăciun, privind peste deal, la Bulzeşti, vedea, împreună cu Marin Sorescu, acelaşi spectacol terifiant:

…Urlau lupii/…/

Acolo, la Sălişte, sus, deasupra cimitirului,

Pe fosta vatră a satului.

Se strânseseră zece-doisprezece, câţi or fi fost,

Şi urlau  la stele.

Ce frumos este ! a scâncit Sâia/…/

Poate că  ei înţelegeau mai bine./…/

Şi, deodată, haita a tăcut.

Asta a fost.

Fericiţi, copiii au intrat în casă./…/

Concertul haitei din Sălişte,

Pe care l-am ascultat şi eu în noaptea aceea geroasă,

Mi-a rămas în urechi, ca dangătele unor clopote,

Care, nu ştiu de ce, dintr-o dată cad din clopotniţă,

Se scufundă şi dispar în pământ.

Uneori mi s-a părut că pământul

Urlă ca lupii.

Născut la 29 septembrie 1939, în acelaşi areal fabulos în care a copilărit genialul autor al Rondelului beat de roze şi al Nopţii de mai, pe Valea Amaradiei, la doi paşi Nord-Vest de Craiova, în satul Mileşti – de unde, îmi place să cred, cu veacuri în urmă, Nicolae Milescu Spătaru ar fi pus cap compas spre Beijing (China) -, unicul fiu al Elenei şi al lui Constantin Barbu, înnobilaţi cu severul titlu de ţărani săraci, a urmat cursurile primare în satul natal, pe cele gimnaziale în cătunul de centru al comunei Izvor, după care a făcut saltul binevenit la celebrul Liceu Fraţii Buzeşti din Bănie, pe care l-a absolvit la vârsta de 17 ani neîmpliniţi, în 1956.

Neavând resursele materiale necesare pentru a se înscrie la facultate (în Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Timişoara), adolescentul cu pletele-n stele şi Luceafărul în inimă brăzdează, răstimp de trei ani, regiunea Oltenia, predând, ca profesor suplinitor, matematicile şi limba română.

Printr-un norocos concurs de împrejurări – grija statului român faţă de tinerii de excepţie -, din toamna anului 1959, Marian Barbu beneficiază, împreună cu leatul său din Podari, Marin Beşteliu, de bursele speciale instituite de Consiliul Popular Regional Oltenia, devenind student al Universităţii din Bucureşti.

În iunie 1964, trece cu brio examenul de stat, fiind declarat Diplomat universitar, cu media 9.75, în specialitatea Limba şi Literatura Română. Urmează revenirea – de astă-dată în ipostază de profesor – la Liceul Fraţii Buzeşti din Craiova şi …aterizarea în cancelaria bastionului învăţământului românesc de pe Bulevardul 23 August/Ştirbei Vodă nr. 5.

Eu, Dan C. Lupescu, purtător al emblemei L.F.B. 436, am avut şansa destinică de a face parte, în toamna anului 1964, dintr-una din clasele a IX-a preluate de atât de tânărul şi energicul profesor Marian Barbu.

După  ce, în anii de gimnaziu, avusesem, tot la Fraţii Buzeşti, norocul ca, la Română, să fim binecuvântaţi cu o profesoară experimentată, de certă vocaţie pedagogică, Tatiana Bolocan, urmase un an ceva mai puţin norocos (clasa a VIII-a, prima de liceu, în acea vreme), cu o profesoară pierdută …în visul focoaselor iubiri.

Surâzător ca Primăvara lui Boticelli, iradiind lumină, seninătate şi încredere nestăvilită, aidoma unui lan de maci legănat pe razele selenare şi îmbujorat de roua dimineţilor de iunie, Marian Barbu ne-a cucerit încă de la prima oră de clasă.

Ne-a încântat nu atât prin vârsta sa biologică (deşi aceasta ni-l apropia, făcându-ne să-l percepem ca pe un frate mai mare), cât prin spiritul său tânăr – spirit al adâncurilor, al esenţelor, dar şi al ţâşnirilor spre zenitul împlinirilor celeste.

Profesorul Marian Barbu era …ALTFEL, cu totul …ALTFEL, faţă de toţi ceilalţi profesori din cancelaria Fraţilor Buzeşti.

Într-o anumită măsură, se apropia de stilul Marian Barbu numai profesorul de fizică Origen Bunescu, care, cu doi ani înainte şi venind (tot) direct din şcoala de ofiţeri de rezervă, ne preluase ca diriginte al clasei a VII-a B.

Acum eram într-a IX-a D, printre colegii mei aflându-se cei ce aveau să devină …arhitecţi: Florin Giorgi şi Dan Cizmaru, chimişti: Mariana Şerban şi Sorin Ilie (cercetător ştiinţific UNESCO,de 20 de ani, la CERN Geneva), ingineri: Paul Tobă şi Paul Iarovoi, profesori: Doina-Iuliana Iota, Romulus Turbatu.

Iscoditor, prietenos şi incitant, profesorul Marian Barbu realiza, ca nimeni altul, zi de zi, lecţii model, lecţii interactive.

Avea ambiţia ca, predată la două  sau mai multe clase paralele, aceeaşi temă să fie gândită şi structurată ALTFEL. Să nu semene cu acelea gemene ei.

Două  erau elementele cele mai provocatoare şi fascinante pe care le cultiva admirabilul nostru profesor de română, Marian Barbu: bibliografia, bogata bibliografie, pe care ne-o preciza la incheierea orei, şi subiectele deosebite, pe care ni le dădea la teze ori la lucrările de control.

Ţinteau nu capacitatea de memorare, de îngurgitare şi reţinere de date şi amănunte biobibliografice, ci, aproape exclusiv, modul de gândire, inspiraţia conexiunilor şi chiar a judecăţilor de valoare, propensiunea pentru analiză şi sinteză.

În asemenea împrejurări, nu-i de mirare că, la teze, profesorul nostru ne lăsa cu manualele pe bancă. Ne întindea, în fapt, o jucăuşă, zâmbitoare capcană…

Cei ce încercau să copieze luau notele cele mai mici. Deoarece subiectele erau în aşa fel concepute încât nu aveai nici de unde, nici cum să copiezi. Ele testau/verificau creativitatea, prospeţimea punctelor de vedere, virtuţile de a analiza în profunzime un subiect, de a te detaşa de el şi a-l survola, apoi,  realizând, finalmente, o sinteză personală.

Marian Barbu nu se rezuma la a avea un stil APARTE, ci însuşi EL ERA STILUL purtând această marcă eclatantă: Marian Barbu, cel ce avea să devină rapid cel mai iubit Profesor.

Aşa avea să rămână şi peste mai bine de trei decenii, când m-am bucurat de invitaţia de a-i fi oaspete la câteva dialoguri cu liceeni de-a XII-a ori la ore de recapitulare.

Nu mă sfiesc să mărturisesc că-i sunt mereu recunoscător pentru faptul de a-mi fi fost mentor şi sfătuitor, prieten şi frate …de tâmplă, cum îi place să afirme.

Mai mult chiar, în ediţia de duminică 7 aprilie 1968, prin generoasa prezentare cu titlul Profil liric: Dan Lupescu, din cotidianul cel mai important al Olteniei, Înainte, mi-a girat debutul literar, după ce purtasem corespondenţe încurajatoare cu Geo Dumitrescu şi Nina Casian.

Acesta-i doar unul dintre multele chipuri ale lui Marian Barbu, diamantat poliedru şlefuit, autoşlefuit în timp.

Trăind o viaţă printre cărţi, minunatul nostru Profesor s-a consacrat ca istoric literar şi critic de prim rang. Este unul dintre cei mai prolifici scriitori români contemporani, exersându-se în cvasitotalitatea genurilor literare.

A publicat 34 de cărţi şi volume (11 cărţi de critică şi istorie literară, patru romane, două volume de proză scurtă şi pentru copii, patru volume de poezie, şase volume de scrieri didactice, şapte antologii), cărora li se adaugă 28 de prefeţe şi postfeţe, zeci de ediţii îngrijite.

Accesând, ieri, site-ul Bibliotecii Congresului S.U.A., l-am găsit prezent pe scriitorul român Marian Barbu cu 15 cărţi.

Îngăduiţi-mi, prieteni, să-l îmbrăţişez cu sufletul şi cu inima pe Marian Barbu, cel preţuit de Ilie Purcaru pentru rigoarea investigaţiei literare, originalitatea interpretărilor, gustul sigur, controlat de o cultură solidă.

Marian Barbu, cel căruia, într-un februarie-martie 2000, uriaşul Fănuş Neagu îi dăruia, în scris, dragostea definitivă, după ce, în august 1997, Adrian Păunescu îl numise un spirit excepţional şi-i adusese un omagiu frăţesc.

În încheiere, daţi-mi voie să pigmentez mărturisirile mele cu o întâmplare insolită. Acum vreun sfert de secol se transferase la OLTCIT Craiova, de la ARO Câmpulung Muscel, un inginer de excepţie, pasionat de automobile. Avea doi fii, isteţi şi scânteietori ca făt-frumoşii din poveste. Îşi dorea din toată inima ca măcar unul dintre ei să-i calce pe urme, să preia stafeta ingineriei.

Ghinionul tatălui a fost acela că amândoi flăcăii au nimerit în clase la care Marian Barbu preda româna. Tragedie mare: s-au îndrăgostit atât de tare de tărâmul magic al literaturii, încât nici unuia dintre ei nu-i mai trecea prin cap să ajungă inginer.

Ani la rând, tatăl lor s-a jurat, în faţa colegilor de serviciu, că îl va omorâ pe profesorul Barbu, care le-a luat minţile celor doi copii ai săi. Uneori îi întreba cu îndârjire pe colegi: Unde-l găsesc, unde-l găsesc pe profesorul Marian Barbu, să-l strâng de gât şi să-l omor cu mâna mea ?

Soţia inginerului era atât de speriată, încât făcea pe ăl din baltă în patru ca soţul său să nu afle când sunt şedinţele cu părinţii, evitând astfel o posibilă crimă…

Anii de liceu au trecut, iar adolescenţii şi-au văzut de drumul ales. Unul dintre ei este nimeni altul decât Răzvan Voncu, acum opt ani asistent universitar al reputatului Eugen Simion, pe atunci preşedintele Academiei Române. În prezent, Răzvan este decanul viitor al  Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.

Fratele său s-a afirmat ca un inspirat şi sigur pe sine medic. Iar tatăl lor, inginerul Ştefan Voncu, a rămas în libertate, fără …cazier, graţie soţiei sale grijulii.

…Şi uite-aşa noi avem acum prilejul minunat de a-l sărbători pe profesorul Marian Barbu, la împlinirea a 70 de ani, cea de-a doua vârstă de aur.

La mulţi şi tot mai buni ani, Domnule Profesor !

Vă  mulţumesc şi vă sărut tâmplele înzăpezite în lumină.
DAN LUPESCU