LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Dan Brudaşcu: „Poeţii ardeleni şi literatura universală“

De-a lungul timpului au fost nenumărate vocile care, justificat sau nu, au încercat să sublinieze superioritatea scrisului ardelean în comparaţie cu al autorilor din alte zone geografice ale ţării. Au existat, totodată, voci care au susţinut inclusiv originea ardeleană a unora dintre marii creatori ai României: Eminescu, Creangă, dar şi alţii. Astfel, cercetătorul şi istoricul literar clujean Teodor TANCO aduce dovezi, greu de nebăgat în seamă, care demonstrează originea transilvană a lui Ion CREANGĂ[1].

Noi înşine, într-un studiu mai vechi, publicat într-o primă variantă în 1990, am adus argumente suplimentare privind posibila origine transilvană a înaintaşilor Poetului nostru Naţional Mihai Eminescu[2].

Desigur, există multe alte articole, eseuri sau studii consacrate acestui subiect, care nu urmăresc întreţinerea unei dispute stupide sau susţinerea vreunei priorităţi artificiale.

În cele ce urmează, vom încerca să arătăm că atât în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, cât şi în prima jumătate a sec. XX, poeţi remarcabili din Ardeal şi-au adus o contribuţie notabilă şi meritorie la îmbogăţirea culturii române prin traducerile pe care le-au făcut din numeroase literaturi ale lumii, inclusiv din cea clasică greacă şi latină.

Având în vedere situaţia social-politică, de neinvidiat, a Ardealului, aflat secole de-a rândul sub ocupaţie străină, respectiv germană, maghiară şi apoi dualistă, intelectualitatea acestei provincii române a fost obligată, inclusiv din raţiuni strict administrative, să înveţe şi limba oficială a oprimatorilor din diverse momente istorice.

Fără a avea pretenţia unei dezvăluiri definitive în acest domeniu, suntem nevoiţi să subliniem faptul că în procesul instructiv-educativ din şcolile ardelene, studiul limbilor străine, altele decât maghiara sau germana, a ocupat, până în anul 1918, o poziţie importantă în curriccula acestora. Latina şi greaca erau studiate după modelul strălucit al reprezentanţilor Şcolii Ardelene şi pentru că deschidea un orizont larg în bătălia pentru redescoperirea originii, etnogenezei şi evoluţiei românilor în acest spaţiu geografic, dar şi pentru a contribui la lărgirea orizontului cultural al celor ce frecventau aceste şcoli. Există, se pare, în mentalitatea dascălilor din acea perioadă, preocuparea de a asigura elevilor toate condiţiile pentru a pregăti cadre cu un larg orizont cultural, care să facă posibilă ocuparea ulterior a unor posturi cheie în structura administraţiei şi educaţiei vremii, inclusiv de către intelectualii de origine română, în general defavorizaţi şi marginalizaţi pe criterii şi considerente de natură etnică şi lingvistică.

Trebuie, de asemenea, arătat că elevii ardeleni din rândurile cărora au ieşit importanţi oameni de cultură ai acestui popor, au dovedit o uşurinţă remarcabilă în însuşirea limbilor străine. Am în vedere aici, pe lângă cele clasice (greaca şi latina), franceza, germana şi maghiara şi foarte, foarte  rar engleza. În cazul acesteia din urmă, există şi o oarecare justificare întrucât, până la începutul secolului XX, limba engleză nu era considerată o limbă importantă în spaţiul european, având în vedere că Imperiul Britanic era într-o continuă decadenţă, pierzând teren, dar şi posesiuni faţă de celelalte puteri continentale. De asemenea, nici SUA nu reprezentau, în perioada respectivă, un partener politico-diplomatic, economic, comercial sau militar important pentru marile puteri europene ale momentului. De aceea nu existau motive social-politice sau economice imediate, care să impună atenţiei şi să atragă interesul ardelenilor pentru această limbă[3]. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a începerii exodului de ardeleni, respectiv de bucovineni, spre SUA, pe considerente preponderent politice şi economice, dar şi legate de libertăţile sociale, religioase[4] economice şi naţionale, tot mai grav încălcate de autorităţile dualiste, cu precădere de cele maghiare angajate într-un agresiv proces de deznaţionalizare a tuturor minorităţilor existente în acel moment pe teritoriul monarhiei bicefale. Va începe şi în rândul ardelenilor să se extindă interesul pentru studiul şi cunoaşterea limbii engleze, iar, ulterior, şi pentru efectuarea de traduceri din această limbă în limba română.

După cum se poate observa, majoritatea intelectualilor de marcă şi a scriitorilor sau poeţilor ardeleni de secol al XIX-lea şi începutul secolului XX vor cunoaşte şi vor folosi, inclusiv pentru traducerile literare efectuate, cu precădere limba maghiară şi germană. Acest lucru a condus, la un moment dat, şi la o voită confuzie din partea unor autori maghiari care şi-au permis, spre exemplu, să susţină că multe din temele şi motivele literare folosite de Eminescu ar fi fost prelate de acesta direct de la o serie de autori maghiari.

Într-un mai vechi studiu al nostru[5], am demonstrat, sper definitiv, şi convingător, că acesta era cu totul inexact şi  fals pentru că poetul nostru naţional nu a cunoscut limba maghiară, iar niciunul dintre prietenii săi ardeleni, nici măcar Ioan Slavici nu efectua, la cererea sa, traduceri[6] din operele celor care se considerau a fi fost posibile modele pentru poetul nostru român. Am arătat în studiul respectiv că existenţa unor teme şi motive literare apropiate între autorii respectivi se datorează accesului, atât al autorilor maghiari în discuţie, cât şi al lui Eminescu, dar şi al unor autori contemporani din alte limbi central şi sud este europene, la operele originale, în principal germane, pe care fiecare dintre ei le-au folosit în raport de talentul pe care l-au avut. La momentul respectiv, cu toate condiţiile materiale mult superioare asigurate scriitorilor literaturii maghiare producţia lor literară nu era prin nimic superioară literaturii române pentru că, la fel ca şi cea română, era literatura unui spaţiu aproape anonim, a unei provincii marginale fără contribuţii demne de reţinut în privinţa dialogului cultural de pe continent. Din considerente de onestitate trebuie să arătăm, însă, că unii scriitori maghiari de secol al XIX-lea au influenţat, într-o oarecare măsură, pe confraţii lor români, dar nu în aşa măsură încât să existe motive pentru a-i considera pe aceştia simpli epigoni ai modelelor maghiare, aşa cum şi-a permis să o facă Schöpfflin Aladar[7], un ziarist şi istoric al literaturii maghiare, preocupat să atragă atenţia asupra pretinsei superiorităţi a scrisului beletristic  maghiar în raport cu cel românesc. Nu este nici scopul nici intenţia noastră să ne angajăm într-o astfel de dispută, care nu serveşte altor scopuri decât eventual unor preocupări extremiste, naţionaliste şi şovine.

Trebuie să spunem că, în general, deci nu doar în cazul traducătorilor români, dacă aceştia sunt ei înşişi poeţi sau scriitori, la o cercetare atentă a operei lor originale va ieşi în evidenţă faptul că autorii străini traduşi de ei exercită o evidentă influenţă[8], traducătorul scriitor preluând fie motive şi teme, fie alte mijloace estetico-literare de la scriitorii sau poeţii traduşi. Prin urmare, apreciem că şi în cazul traducerilor făcute de poeţii ardeleni atât din literatura germană, maghiară, cât şi din cea franceză sau italiană, ei nu au rămas fără influenţe benefice, spunem noi, asupra operei originale. Nu este în interesul nostru, în materialul de faţă, să evidenţiem cantitativ sau punctual gradul de influenţă exercitat de literaturile din care au tradus asupra operei lor individuale. Dar, cu onestitate, acolo unde am sesizat astfel de situaţii le vom specifica şi în textul de faţă.

Avem în vedere, în mod deosebit, autori ca George COŞBUC, Ştefan Octavian IOSIF, Octavian GOGA şi Lucian BLAGA – patru nume emblematice pentru poezia românească a secolului XX. În cazul fiecăruia dintre ei, în parte, trebuie să subliniem că au fost buni cunoscători ai limbilor greacă şi latină, dar şi ai limbii germane, maghiare, franceze şi, după caz, italiană sau engleză. Toţi autorii menţionaţi mai sus au făcut traduceri atât din literatura popoarelor ale căror limbi le cunoşteau, cât şi din alte literaturi, în aparenţă exotice, pe care le-au cunoscut, la rândul lor, prin intermediul unor traduceri deja existente în special în limba germană, dar şi în cea maghiară.

Înainte de a trece la exemplificările ce se impun, am dori să atragem atenţia asupra unui aspect esenţial, în opinia noastră. O serie de istorici şi exegeţi continuă să manifeste nu numai reţineri, dar şi un anumit dispreţ faţă de unii dintre autorii menţionaţi mai sus (excepţie făcând doar opera lui Lucian BLAGA), pe care, dovedind o extrem de periculoasă comoditate intelectuală, aceştia îi consideră nu numai depăşiţi, dar şi desueţi, mediocri, lipsiţi de orice interes estetico-literar. O asemenea abordare este extrem de greşită[9], în opinia noastră şi dovedeşte o crasă şi impardonabilă necunoaştere a vieţii şi activităţii celor etichetaţi cu atâta uşurinţă.

În opinia noastră, preocuparea acestora de a cunoaşte şi a traduce în limba română operele unor autori importanţi din literatura universală ar trebui să ne facă să renunţăm la diverse etichete penibile, minimalizante şi să le reconsiderăm întreaga operă şi viaţă, pentru că ei dovedesc un larg orizont intelectual şi o continuă preocupare  de îmbogăţire, inclusiv prin traduceri, a literaturii noastre naţionale.

Multe dintre traducerile făcute de ei au atins nivele niciodată depăşite de atunci, ceea ce, în opinia nu doar a noastră, demonstrează nu numai o excelentă cunoaştere a limbii/limbilor din care s-a tradus, ci şi un deosebit har şi înzestrare poetică, pentru că, altfel, nu am mai vorbi decât despre eventuale modeste încercări fără har şi fără vreo valoare estetico-literară demnă a fi luată în seamă.

Pentru destul de mulţi exegeţi şi istorici literari, George COŞBUC rămâne încă doar „badea Gheorghe”, emblemă care vrea să sublinieze aşa-zisul caracter perimat al creaţiei sale. Din păcate, dată fiind nescuzabila comoditate intelectuală a exegeţilor respectivi rămâne puţin cunoscută şi, deci, neapreciată critic deosebit de complexa activitate de traducător a poetului năsăudean din literatura universală. George COŞBUC a  considerat pragmatic că asimilarea unor opere literare fundamentale ale umanităţii conferă alte dimensiuni propriei noastre literaturi. Din această perspectivă, tălmăcirile făcute de George COŞBUC din Odiseea, din Eneida şi Georgicele lui Virgiliu, restituirea în limba română a Poemelor indiene, a Sakuntalei lui Kalidasa şi, în cele din urmă a Divinei Comedii a lui Dante, dobândeşte valoarea unui tezaur creator subliniat  de-a lungul timpului de istorici de arcă, dar uitat aproape complet după 1990[10].

După cum se vede, poetul de la Hordou a abordat cu un curaj excepţional nu lucrări facile, puţin semnificative pentru spiritul european, ci opere fundamentale, deloc uşor de tălmăcit. La fel ca majoritatea poeţilor ardeleni, George COŞBUC n-a fost niciodată mulţumit de  versiunile realizate, adăstând îndelung asupra fiecărei sintagme şi „luptându-se până în zori” să redea echivalentul cel mai inspirat al fiecărui poem sau vers.

Aş mai dori să subliniez că niciunul dintre poeţii menţionaţi de noi nu şi-a ales la întâmplare şi accidental operele pe care să le traducă, atraşi fiind eventual de aspecte sau criterii extraliterare sau de cine ştie ce interese obscure, aşa cum se poate constata la mulţi traducători de astăzi.

George COŞBUC a fost un profund cunoscător al literaturii[11] greceşti[12], italiene[13], germane, dar şi al celei maghiare. El a acordat un timp considerabil activităţii de traducător, multe dintre versiunile sale în limba română apărând postum, aşa cum este cazul operei danteşti. Reamintim şi traducerile sale din Goethe, Schiller, Petőfi sau Martin Opitz, sau cele făcute din Odiseea[14] sau din Vergiliu. La fel ca Mihai EMINESCU şi George COŞBUC s-a simţit atras de literatura Indiei, literatură din care a dat conaţionalilor săi meritorii traduceri după o serie de poeme, ca şi după Sakuntala a lui Kalidasa.

Desigur că cei care îşi vor propune să aprofundeze subiectul vor avea posibilitatea să se refere, cu exemplele aferente, şi la traducerile sale făcute de el din Goethe sau Heine, sau să înţeleagă reacţia de respingere de către poet a literaturii franceze şi refuzul de a traduce din literatura acestei limbi[15].

Un alt poet, şi el azi aproape uitat, dar oricum, marginalizat şi desconsiderat este poetul Şt. O. IOSIF. O parte dintre traducerile sale au fost publicate în diverse volume apărute în timpul vieţii sale[16]. Şt. O IOSIF a tradus din literatura clasică greacă[17], din literatura germană, respectiv „Romanţe şi cântece” de Heine[18], „Lenore” de Bürger, poeme de Verlaine, H. de Regnier, din H. Ibsen[19], dar şi din Schiller[20], Uhland[21], Lessing[22], Petöfi[23], Lenau[24], Gottfried Keller[25], Goethe[26], Giosué Carducci[27], Lucien Bazin[28], dar şi din poeţi englezi: Burns[29], Longfellow[30], Shelley[31], Southey[32]. Poetul braşovean s-a dovedit a fi o minte extrem de iscoditoare şi de curioasă, aplecându-se şi spre autori şi literaturi din afara spaţiului european. Astfel, în revista „Sămănătorul” din 18 aprilie 1904, el a publicat traduceri după Multa Tuli[33], iar în revista „Albina” din acelaşi an, mai multe traduceri după poetul persan Saadi[34]. Totodată remarcăm şi interesul său pentru literatura chineză, precum şi faţă de cea din Litvania sau zona Caucazului, respectiv cea rusă – opera lui Lermontov[35], ca şi faţă de creaţia poporului maghiar. Desigur că şi Şt. O. IOSIF a fost atras de literatura latină, respectiv de creaţia poetică a lui Virgiliu, aşa cum o dovedeşte versiunea intitulată Visul lui Aeneas, semnată şi publicată de el în ediţia din data de 24 mai 1998 a revistei „Epoca”. Aşa cum am subliniat, poetul braşovean se simte atras de literatura germană, italiană, maghiară, dar şi de cea engleză sau din spaţii exotice pentru acea perioadă, respectiv de literatura persană. Şi Şt. O IOSIF a manifestat o remarcabilă grijă pentru a reda cât mai apropiat de versiunea originală creaţia poeţilor traduşi de el în limba română. După cum atenţionam, credem că traducerile sale din literaturi mai puţin accesibile europenilor, inclusiv din cea engleză, erau făcute după versiuni apărute, în general, în publicaţii sau volume germane din epocă.

O intensă şi substanţială activitate de traducător a desfăşurat şi Octavian GOGA. Acestui aspect i-am consacrat un studiu[36] şi un volum separat[37], având în vedere că poetul nu a adunat niciodată într-un volum distinct şi separat traducerile făcute de el din poezia universală. Fără a mai intra acum în detalii trebuie să subliniem că Octavian GOGA a fost atras atât de literatura italiană, germană, maghiară, cât şi de cea elveţiană şi japoneză, ultima, desigur, cu ajutorul şi prin intermediul unor traduceri făcute, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în limba germană.

Asemenea înaintaşilor săi şi Lucian BLAGA a simţit nevoia de a face traduceri începând cam din 1943. Aşa cum a precizat el însuşi „transpunerile se datoresc exclusiv entuziasmului cu care sufletul meu a răspuns izvoarelor ce le aveam în faţă.”[38]

Spre deosebire de ceilalţi poeţi la care am făcut referire, de la Lucian BLAGA avem şi o serie de mărturii extrem de utile în a înţelege cum se cuvine aspecte majore din laboratorul său de traducător.

Lucian BLAGA mărturiseşte că: „Citind şi recitind stihuri cântate în vechiul Egipt, în antichitatea greacă sau chineză, în pădurile negre din străfundurile Africei, subt cerul italic sau galic, s-a ivit în mine dorinţa arzătoare de a anexa şi de a asimila graiului nostru o seamă de poezii, dintre cele mai frumoase, ale literaturii universale. Nu m-a interesat numărul. M-au interesat caratele.”[39]

Totodată marele poet şi filozof recunoaşte cu onestitate că: „Am utilizat în vederea transpunerii atât texte în limba de obârşie, cât şi traduceri în alte limbi, când limba originalelor îmi era cu totul necunoscută.”[40]

În acelaşi timp însă, el a fost conştient că travaliul său n-a fost un gest inutil şi fără urmări: „Traducând – mi-am domolit o aprigă sete. Traducând – m-am îmbogăţit cu o experienţă. Doream să văd în ce măsură poezia poate fi trecută dintr-un grai într-altul. Traducând – m-am simţit crescând. Căci m-am ostenitnumai cu poezii, ce mi-au stârnit încântarea, şi care, prin tălmăcire, puteau să devină într-un fel ale mele, ale noastre, ale Românilor”[41].

Am încercat să subliniez pe de o parte munca extrem de nobilă a unor nume importante ale culturii şi literaturii române în domeniul traducerilor de literatură universală în limba română, considerând că, prin astfel de traduceri, autorii discutaţi îşi înscriu numele în istoria literaturii noastre şi (şi acest aspect) ar trebui să-i oblige pe exegeţii de azi la o reconsiderare valorică a receptării operei, a artei lor poetice şi întregii lor activităţi. În majoritatea cazurilor prezentate de noi nu avem de-a face cu simpli stivuitori, ci cu truditori înzestraţi şi responsabili care au adăstat îndelung asupra traducerilor făcute, înţelegând că acestea, pe lângă o redare fidelă a originalului trebuie să câştige în valoare, iar perfecţiunile sunt confirmate inclusiv de afirmaţii ca şi cea a omului de cultură maghiar BÁNFFY Miklós, care în cazul traducerilor făcute de O. GOGA după ADY, Petőfi şi mai ales MADÁCS Imre[42] a susţinut că în unele cazuri versiunea română era superioară originalului în limba maghiară.

După cum se cunoaşte, şi azi se acordă o atenţie mare traducerii în română a literaturii universale. Lucrul acesta e binevenit şi necesar. Singura observaţie pe care ne-o permitem se referă la nevoia ca un astfel de travaliu să fie făcut cu responsabilitate, eliminând şansele veleitarilor de a compromite proiecte valoroase de îmbogăţire prin traducere a literaturii noastre.

DAN BRUDAŞCU


[1]Teodor Tanco, Lumea transilvană a lui ion Creangă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989.

[2]vezi Dan Brudaşcu, Eminescu şi Braşovul, în volumul Eminescu şi Braşovul, Braşov, Casa de Editură Coresi, 1990.

[3]În rândul intelectualităţii ardelene exista un interes mai pronunţat faţă de limbile franceză şi germană, nu numai datorită faptului că mulţi dintre ei şi-au făcut studii în mari centre universitare din ţările respective, ci şi datorită contribuţiei ţărilor respective la patrimoniul cultural şi filozofic universal. Limba engleză, în schimb, era, şi datorită insuficientei cunoaşteri a valorilor literar-culturale engleze, nu o limbă nobilă, ci una a plebei. În plus, Statele Unite, un stat destul de nou pe harta lumii, nu prea avea schimburi economice în această zonă. Ca parte a imperiului dualist, după 1867, Transilvania nu avea contacte directe cu Statele Unite. De aici şi interesul mai puţin pronunţat pentru ţara respectivă şi limba ei.

[4]Este vorba de măsurile luate de autorităţile austriece şi apoi austro-ungare pentru a forţa pe locuitorii români ortodocşi ai Ardealului de a trece la cultul greco-catolic. Ca să nu fie nevoiţi a-şi părăsi şi trăda credinţa străbună, foarte mulţi ardeleni şi bucovineni, mai intens după 1867, au părăsit locurile lor de baştină şi au emigrat în SUA. În egală măsură, o cauză majoră a creşterii emigraţiei din rândul românilor ardeleni şi bucovineni a reprezentat-o condiţia social-economică mizeră în care se aflau, ca şi lipsa libertăţilor politice de orice fel. Condiţia precară a românilor ardeleni, îndeosebi după declanşarea unei agresive politici de maghiarizare şi deznaţionalizare, iniţiată de guvernanţii de la Budapesta, a atras atenţia unor mari personalităţi europene, care, prin mesaje şi proteste publice, au încercat să pună capăt acestei situaţii nefireşti.

[5]Vezi articolul Dan BRUDAŞCU – Eminescu şi ungurii, în idem, Pagini ungare, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2004.

[6]Din cercetările efectuate de noi nu rezultă că Mihai Eminescu ar fi cerut vreunuia din cunoscuţii săi ardeleni să-i traducă, în general sau în special, din operele autorilor maghiari din prima jumătate a secolului al XIX-lea sau de mai târziu, cu care s-au grăbit, pe considerentul unor teme identice, diverşi istorici literari maghiari.

[7]Studiază teologia evanghelică în Bratislava, apoi filosofia la Budapesta.Debutează în cariera literară în anul 1898 la săptămânalul Vasárnapi Újság (Gazeta de Duminică). Încă din această perioadă, în calitate de reputat critic literar al gazetei elogiază activitatea scriitorilor din noua generaţie, se numără printre primii, care descoperă importanţa artei poetice al lui Endre Ady.A fost unul din criticii de seamă a prestigioasei reviste literare Nyugat (Occident), încă de la debutul revistei.A lucrat şi pentru revista intelectualităţi radicale Huszadik Század (Secolul Douăzeci).Din anul 1909 devine secretarul literar al editurii Franklin Társulat, începând din anul 1941 a fost curatorul celebrei premii literare Baumgarten-díj. A avut o contribuţie determinantă în recunoaşterea notorietăţii unor scriitori ca Zsigmond Móricz , Endre Ady şi alţii.A tradus nenumărate opere din literatura engleză, franceză şi germană.A fost unul din redactorii lexiconului Magyar Színművészeti Lexikon (Lexiconul maghiar de artă teatrală).

[8] Alexandru Ioan Pascu este de părere că: „În afara influenţei directe asupra unui scriitor sau altul, influenţe mai mult sau mai puţin asimilate (din nefericire uneori până la identificare, sau până la plagiat), mai mult sau mai puţin utilizate (dar întotdeauna prezente şi uşor identificabile), nu există nici cea mai mi8că umbră de îndoială că traducerile din literatura universală influenţează şi un climat literar pre-existent sau chiar îl creează, producând de cele mai multe ori prin exces, un  soi de cosmopolitism cultural cu pozitivele şi negativele sale, climat care, fără îndoială, influenţează orice produs cultural-literar – al momentului” (vezi Alexandru Ioan Pascu, Chiar dacă … o pledoarie pentru o „Istorie a Literaturii Române a traducerilor”, Iaşi, Editura Junimea, 2006, p. 22.

[9]O astfel de abordare ne reaminteşte de perioada comunistă când opera unorscriitori români era trecută la index, pe considerente politico-ideologice sau doctrinare. Iar cea publicată, cenzurată şi ciuntită, până la a nu mai fi recunoscută personalitatea autorului, viza cu precădere teme de sorginte socială sau, pentru a susţine curentul naţional comunist din timpul regimului ceauşist, acele texte, literare sau jurnalistice, care evocau aspecte ale trecutului şi luptei naţionale ale poporului român. Din păcate, între cei care încurajează astfel de atitudini  se numără şi Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, autori care, prin prestigiul şi renumele propriu, influenţează generaţiile mai tinere de exegeţi şi critici literari şi influenţează decisiv preocupările şi abordările lor.

[10] Vezi Gavril Scridon, Viaţa lui George Coşbuc, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română- Transilvania, 2003, p. XVII.

[11] George Coşbuc, ajutat de canonicul gherlean Octavian Domide, a consacrat un interesant şi substanţial studiu despre Dante Alighieri, care scoate în evidenţă buna cunoaştere şi înţelegere a operei marelui scriitor italian.

[12] Pe bună dreptate, regretatul profesor şi istoric literar Gavril Scridon susţine (vezi op. cit., p. 290) că: „Dacă în cazul Divinei Comedii a întâmpinat dificultatea necunoaşterii limbii italiene în măsură suficientă, în cazul Odiseei, problema nu se punea. Tocmai de aceea, şi traducerea pare cu mult mai degajată, libertatea de versificaşie permiţându-i chiar o românizare a textului lui Homer”.

[13] „La Divina Comedie, Coşbuc s-a luptat cu terţinele lui Dante şi a biruit după o muncă istovitoare”, cf. Gavril Scridon, op. cit., p. 290.

[14] „Coşbuc şi-a permis o libertate creatoare aparte în cazul traducerii lui Homer (…) Farmecul traducerii coşbuciene decurge într-o măsură apreciabilă din vioiciunea coloritului ei lexical, din multele cuvinte şi expresii care dăruiesc epopeii un veşmânt românesc plin de autenticitate. Zeii Olimpului vorbesc ţărăneşte”, susţine Şt. Cazimir (apud Gavril Scridon, idem, op. cit., p. 290-291.).

[15] În viziunea lui Coşbuc, poezia franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX era una decadentă, care, în opinia sa, ar fi putut fi un periculos exemplu pentru poeţii români. De aceea, el a militat împotriva traducerilor din literatura franceză, inclusiv pentru interzicerea importului de publicaţii şi cărţi franţuzeşti în ţara noastră. Chiar dacă nu a agreat punctul său de vedere, nici Octavian Goga nu a făcut, după ştiinţa noastră, nici o traducere din poezia franceză, deşi cunoştea această limbă, pe care a folosit-o în contactele şi dialogurile sale cu diverse personalităţi ale vieţii publice, politice şi literare din Franţa. O mărturie, în acest sens, o oferă şi corespondenţa dintre poet şi renumita ziaristă franceză Genévieve Tabouis, care, în perioada interbelică l-a cunoscut personal pe poetul şi omul politic Octavian Goga.

[16] În opinia criticii de specialitate, volumul Tălmăciri, de Şt.O. Iosif, apărut în anul 1909, îl aşază pe poet „printre cei mai buni traducători de poezie de la noi” (cf. Ion Roman, Tabel cronologic, în Şt. O. Iosif, Versuri originale şi tălmăciri, Bucureşti, Editura Eforie, 2002, p. 15.)

[17] În anul 1896 a publicat, în volum, traducerea Eneidei de Virgiliu.

[18] O parte din traducerile incluse în volumul menţionat au apărut iniţial, încă din anul 1894, în diverse publicaţii: Viaţa, Epoca, Floare albastră, Familia, Convorbiri literare etc.

[19] În anul 1906, a publicat, în colaborare cu Dimitrie Anghel volumul de traduceri intitulat Poezii de H. Ibsen.

[20] În anul 1912, poetul s-a angajat în traducerea în româneşte a lucrărilor Wilhelm Tell de Schiller (tot din Schiller, el a mai publicat traducerile poeziilor Mănuşa, în Viaţa, 5 martie 1895, Copila din străini, în Viaţa, 12 martie 1895), Visul unei nopţi de vară şi Romeo şi Julieta de Shakespeare, precum şi a capodoperei goethene Faust. Din opera lui Goethe a mai tradus şi publicat poeziile Ucenicul vrăjitor (în Viaţa, 29 ianuarie 1895), Stropii de nectar (în Sămănătorul, 1 ianuarie 1906, Craiul ielelor, Revista şcoalei, iunie 1892,  Regele din Thule, Lumina literară, 17 martie 1913).

[21] Poezia Blestemul Bardului, în Convorbiri literare, 1 august 1901.

[22] Poeziile Amăgire şi Curios, ambele publicate în Adevărul ilustrat, 15 iulie 1896.

[23] Prima sa carte Apostolul şi alte poezii, publicată în anul 1896, a fost remarcată de ziarul ieşean Seara.În anul următor, Iosif tipăreşte o nouă culegere de tălmăciri din Petöfi, Poezii alese.

[24] Ne-a reţinut atenţia traducerea poeziilor Surugiul (Cumpăna, 19 martie 1910) şi Vântul (Adevărul ilustrat, 30 septembrie 1896).

[25] Avem în vedere traducerea poeziei Cântecul lui Pan , apărută în Sămănătorul, 26 septembrie 1904.

[26] Încă din 1892 a publicat o bună traducere, în Revita şcoalei din Craiova, unde a şi debutat, de altfel, în acelaşi an, după balada Craiul ielelor de Goethe.

[27] Poezia Către copaci, a cărei versiune românească, datorată lui Iosif, a apărut în ediţia din 3 decembrie 1906 a revistei Sămănătorul.

[28] E vorba de poezia  Un imn francez lui Eminescu, a cărei versiune românească a apărut în revista Sămănătorul din 9 octombrie 1905.

[29] Este vorba despre poezia În ciudă, publicată în revista Sămănătorul din 24 august 1903.

[30] Poeziile Excelsior (în Foaie interesantă, 6 iulie 1897), Glontele, Pagini literare, 9 aprilie 1900.

[31] Poezia La o ciocârlie, în Convorbiri literare, 15 mai 1900.

[32] Cataracta Lodorei, Cumpăna, 26 februarie 1910.

[33] Ne referim la poezia Cântecul lui Saïdjah.

[34] Versiunile româneşti, semnate de Şt. O. Iosif, ale poeziilor Thogrul şi străjerul şi Sfat în pustie (ambele publicate în Albina, 24 octombrie 1904).

[35] Traducerea poeziei Un vis, Foaie interesantă, 6 iulie 1897.

[36] Vezi Dan Brudaşcu – Octavian Goga, traducător din poezia universală, în idem, Octavian Goga şi criticii săi, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2008.

[37] Octavian Goga – Traduceri din poezia universală, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2007.

[38] Vezi Lucian Blaga, Opere, 3, Tălmăciri, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p.V.

[39] Ibidem, op. cit., p. V.

[40] Ibidem, op. cit., p.V-VI.

[41] Ibidem, op. cit., p. VI.

[42] Este vorba concret despre versiunea Tragediei omului de Madách Imre, publicată în volum în anul 1934.

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: