LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Dan Brudaşcu: „Improvizaţii intelectuale pe seama clasicilor“

După 1990, între „performanţele” în domeniul culturii, care trebuie atribuite deopotrivă tuturor celor care s-au perindat la conducerea Ministerelor Învăţământului şi, respectiv, al Culturii[1], o reprezintă absenţa oricărei preocupări pentru valorificarea patrimoniului literar şi cultural şi difuzarea operelor clasice din literatura română.

În mod paradoxal, vrând parcă să demonstrăm că în realitate s-a schimbat doar ambalajul nu şi conţinutul noilor structuri politice, între cei mai văduviţi a rămas tot Octavian Goga, care – ca poet şi om politic – s-a aflat între primele nume pus la Index în timpul fostului regim comunist. Neţinând deloc cont de faptul că, în perioada interbelică, Octavian Goga a fost unul între cei mai consecvenţi luptători împotriva comunismului şi, în mod concret, a fostei Uniuni Sovietice, noii emanaţi postdecembrişti au ţinut să-şi demonstreze pe de o parte incultura, dar şi ataşamentul faţă de practicile promovate de predecesorii lor dinainte de 1989. Aşa se face între altele că, în absenţa unei politici coerente promovate de instituţiile de cultură abilitate şi plătite de la buget, sarcina reeditării sau valorificării operelor clasice ale literaturii române a încăput pe mâna a tot felul de veleitari sau a unor profitori cu slabe cunoştinţe de ordin istorico-literar.

Cea mai recentă dovadă, în sensul celor mai sus, o reprezintă apariţia recentă, în colecţia „Cartea de acasă” a editurii ERC PRESS, a volumului Octavian Goga – Ne cheamă pământul. Spre deosebire de alte reeditări din operele unor clasici ai literaturii române, asumate de diverşi critici sau istorici literari, binecunoscuiţi, în cazul de faţă publicarea acestui volum nu pare să fi avut în spatele ei nici un nume semnificativ. Redactorul de carte, Daniel Adrian Olaru, care este creditat astfel cu apariţia cărţii în cauză, este însă un no name pentru istoria literaturii române, iar în privinţa valorificării operei gogiene, din câte ştim[2], nu are absolut nici o contribuţie care să fi fost reţinută ca semnificativă şi să-i fi dat dreptul moral la un astfel de demers[3].

Volumul debutează cu câteva citate din opera unor importanţi exegeţi literari, inclusiv cu Fragmente autobiografice aparţinând poetului, apărute în volumul Discursuri din anul 1942.

Deşi poartă titlul unuia dintre volumele apărute în 1909, această culegere de texte poetice gogiene pare a fi fost făcute oarecum la întâmplare, neţinându-se cont de nici un criteriu de ordin estetic sau de altă natură. Culegerea cuprinde, în realitate, poezii alese, se pare aleatoriu, din volumele antume şi din cel postum, fiind însoţite, de asemenea, de un tabel cronologic, de note şi glosar. Din păcate, pe lângă modul discutabil al selecţiei textelor, constatăm omisiuni şi erori, care subliniază caracterul amatorist, de încropire „pe picior”, a acestei lucrări. Acest lucru este cu atât mai regretabil cu cât noile generaţii, elevii şi studenţii români, nu beneficiază de o serie de opere complete ale creaţiei literare a poetului ardelean, cu un aparat critic solid, bine documentat şi scris dintr-o perspectivă profesionistă, academică.

Referindu-ne la tabelul cronologic propriu-zis, vom retrage atenţia asupra unor omisiuni şi chiar grave erori care s-au insinuat în cuprinsul lui. Astfel, în ce priveşte anul 1868, autorul anonim al tabelului cronologic nu menţionează faptul că protopopul Ion Bratu, unul dintre bunicii poetului, nu numai că l-a întâlnit şi ajutat material pe Mihai Eminescu, atunci când acesta s-a aflat în Ardeal, ci şi că l-a găzduit în casa lui din Răşinari[4], ajutându-l ulterior să treacă, prin Vama Cucului, graniţa spre Muntenia, îndrumat şi de ciobani, în grija cărora a fost dat de protopopul Ion Bratu.

Acelaşi autor anonim al tabelului cronologic afirmă că Octavian Goga s-a născut la 20 martie 1881 la Răşinari, uitând însă să precizeze că este vorba de o dată calendaristică pe stil vechi, în prezent, majoritatea istoricilor literari acceptând 1 aprilie ca dată a naşterii „poetului pătimirii noastre”.

Mergând mai departe, trebuie să ne oprim la perioada 1890-1899, completând informaţia existentă în lucrare şi anume că poetul a fost însoţit la Braşov, în urma conflictului cu profesorul de istorie ungur de la liceul sibian[5], de mai mulţi tineri români, între care amintim pe Ioan Lupaş, marele istoric de mai târziu, care i-a stat alături până în ultima clipă a existenţei sale.

În privinţa anului 1902, se subliniază corect că, la 1 iulie, a apărut primul număr al revistei Luceafărul. Din nou, acelaşi anonim şi istoric literar amator autor uită sau evită să sublinieze contribuţia deosebită pe care şi-a adus-o poetul la apariţia, în capitala ungară, a acestei publicaţii care a revigorat scrisul în limba română din Ardeal şi va fi, totodată, locul de întâlnire al tuturor spiritelor alese ale literaturii române din toate teritoriile locuite de români[6].

O altă omisiune notabilă din discutabilul tabel cronologic, o reprezintă data de 16 iunie 1906, când se precizează că are loc logodna cu Hortensia Cosma, fata celui mai bogat român din Ardeal[7], importantă personalitate a vieţii politice româneşti din Transilvania şi preşedinte al Băncii Albina, care a susţinut atâtea şi atâtea proiecte culturale româneşti. Având în vedere foarte multe alte informaţii mai mult sau mai puţin semnificative, poate că includerea acelor precizări, în tabelul cronologic în discuţie ar fi fost utilă cititorilor, inclusiv pentru a putea înţelege unele dintre demersurile culturale şi chiar politice ale poetului de mai târziu.

În privinţa anului 1917, se face o greşeală pe care dorim să o corectăm. După ce înfiinţează, în urma unei intense activităţi propagandistice desfăşurată în capitala României, regimentele de voluntari ardeleni şi bănăţeni care să participe la războiul din 1914-1918, război care, în intenţia poetului, ar fi trebuit să ducă şi la realizarea idealului unităţii naţionale, în 1916, poetul însuşi se înrolează voluntar, de aceea precizarea că în anul 1917 poetul este mobilizat de generalul Prezan de la Comandamentul Armatei, mi se pare inexactă şi inutilă, deoarece poetul era deja voluntar, deci nu avea cum să mai fie mobilizat încă o dată. Explicaţia e alta, însă, şi anume, aceea că, aflând despre decizia cunoscutului poet şi publicist, generalul Prezan[8] i-a solicitat să-şi valorifice talentul în interesul ţării prin publicarea, în paginile viitorului ziar România[9] a unor texte mobilizatoare[10], care să aibă efectul scontat asupra moralului soldaţilor de pe câmpurile de luptă.

Informaţii vagi şi insuficient explicate sunt date şi în legătură cu anul 1918 şi rolul jucat de poetul patriot. Pentru a putea ajunge la Paris, unde avea să se judece soarta poporului român, dată fiind condamnarea sa la moarte în contumacie de către autorităţile austro-ungare[11], pentru că a refuzat onorarea serviciului militar în structurile acestora, Octavian Goga ajunge la Paris după ce, din însărcinarea unor structuri francmasonice voluntare, traversează Petrogradul revoluţionar cu intenţia restabilirii legăturilor francmasonice cu autorităţile la putere, în urma schimbărilor politice de pe scena politică a Rusiei ţariste. Apoi, prin Finlanda şi Scoţia, protejat de aceleaşi structuri francmasonice, ajunge la Paris în calitate de vicepreşedinte al Consiliului Naţional Român, acţionează în favoarea României, în sensul recunoaşterii deciziei plebiscitare de la 1 decembrie 1918. Din nou şi acest anonim autor al tabelului cronologic face câteva greşeli destul de semnificative în privinţa primirii lui Octavian Goga la Academia Română. Întâi de toate trebuie precizat că la 29 mai/11 iunie 1914 în „secţiunea literară este ales ca membru corespondent poetul, publicistul şi omul politic Octavian Goga”.

La 4 iunie 1919, nu 4 iulie cum se afirmă, eronat, în tabelul citat, Octavian Goga, împreună cu istoricul literar Gheorghe Bogdan Duică şi sociologul Dimitrie Gusti, sunt aleşi membri titulari ai Academiei Române[12]. În privinţa anilor 1919-1921, autorul anonim al des citatului tabel cronologic se mulţumeşte să precizeze inexact, desigur, că Gheorghe Bogdan Duică ar fi deţinut funcţia de ministru al Instrucţiunii şi Cultelor pe vremea guvernării lui Alexandru Vaida Voevod.

Ca să respectăm adevărul istoric, trebuie să precizăm că prima funcţie cu valoare politică deţinută de către Octavian Goga a fost cea de membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. după Unirea din 1918 şi după afilierea lui la viaţa politică dâmboviţeană, poetul ocupă mai multe vremelnice posturi în perioada 1919-1921, înainte de a părăsi Partidul Naţional Român şi a se alătura viitorului mareşal Alexandru Averescu în Liga Poporului, devenit apoi Partidul Poporului.

O altă omisiune, destul de semnificativă, a autorului acestui tabel cronologic, şi anume, aceea că, în calitate de om politic realist şi profund interesat de destinul României Mari, Octavian Goga a iniţiat şi semnat primul acord cu reprezentanţii politici ai minorităţii maghiare din Transilvania. După ce, în calitate de ministru al Cultelor, a luat decizia istorică de a menţiona în continuarea şi asigurarea bugetului pentru toate minorităţile maghiare din Transilvania, legal constituite, Octavian Goga, conştientizând necesitatea atragerii la viaţa publică a clasei politice maghiare din Transilvania, reuşeşte să obţină în 1923 sprijinul minorităţii maghiare pentru noul său partid politic, astfel încât la alegerile din 1926, generalului Averescu i se încredinţează formarea unui nou guvern, iar lui Octavian Goga portofoliul Internelor. Desigur, sunt informaţii care lipsesc cu desăvârşire din menţionatul tabel cronologic, lipsindu-l astfel, nejestificat, pe cititorul de azi de o serie de repere definitorii pentru cariera şi profilul omului politic Octavian Goga[13].

La 1 iunie 1929, Octavian Goga va fi ales vicepreşedinte al Academiei Române, funcţie care i se reîncredinţează şi la 31 mai 1930, precum şi la 27 mai 1931. În 1932 şi 1935, poetul s-a aflat printre candidaţii importanţi la funcţia de preşedinte al Academiei Române[14], dar – din cauze exclusiv policianiste – este privat de şansă fiind preferaţi o serie de intelectuali mai strâns legaţi de puterea politică a momentului.

Cea mai mare şi impardonabilă eroare, care se face în legătură cu poetul în acest penibil tabel cronologic, este legată de anul 1938. Prima dintre aceste erori o reprezintă modul superficial în care este prezentată demisia, la 10 februarie, a poetului din funcţia de prim-ministru. Poetul nu a demisionat de bunăvoie, ci ca urmare a unui lung şi nesfârşit şir de presiuni şi şantaje exercitate de rege, dornic să-şi vadă împlinită aspiraţia de instaurare a dictaturii personale în fruntea ţării. De altfel, 10 februarie a intrat în istorie, nu doar ca data demisiei poetului Octavian Goga, ci şi ca început al dezastruoasei dictaturi regale a lui Carol al II-lea.

A doua eroare e legată de data de 6 mai, când se susţine că „a murit Octavian Goga”. În realitate, poetul a murit în 7 mai 1938[15], cum a fost precizat în cartea noastră Goga şi francmasoneria, ca urmare a otrăvirii sale din ordinul aceluiaşi Carol al II-lea[16].

A treia eroare se referă la data de 12 mai. Este cunoscut faptul că, după neaşteptata sa moarte, trupul neînsufleţit al poetului a fost transportat la Bucureşti[17], unde a fost înmormântat, e drept, la 12 mai, dar în Cimitirul Belu. Întrucât testamentul poetului cuprindea prevederea înmormântării sale la Ciucea, Veturia Goga, sfidând orice greutăţi, inclusiv opoziţia unora din rudele soţului ei[18], readuce trupul neînsufleţit la Ciucea în august 1938 şi, provizoriu, îl aşează într-o criptă situată în imediata apropiere a bisericuţei de lemn şi a mănăstirii[19]. După 20 de ani, la terminarea mausoleului, trupul neînsufleţit al poetului va fi mutat în sarcofagul din interiorul acestuia, unde – după moartea survenită, în iunie 1979, la vârsta de 96 de ani – s-a aşezat şi sicriul Veturiei, dormindu-şi în prezent, aici, împreună somnul de veci.

După cum se vede, dovedim un cras amatorism, dar – în opinia noastră – şi o lipsă de responsabilitate din partea celor care se află în spatele recentei reeditări, care dovedesc o teribilă lipsă de consideraţie faţă de o personalitate atât de complexă, cum a fost şi rămâne Octavian Goga. Dacă, în general, opera lui poetică este cât de cât cunoscută, chiar şi cu ajutorul unor monstruozităţi editoriale ca cea de faţă, nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre opera sa publicistică, rămasă în continuare total neglijată de instituţiile academice sau universitare deşi, în opinia noastră, cunoaştere ei de către generaţiile de azi ar fi mai mult decât beneficeă, având în vedere nu doar coerenţa gândirii, ci şi caracterul angajat şi profund patriotic al textelor cuprinse în volumele sale de articole şi eseuri. Portretul omului de cultură şi politicianul Octavian Goga ar fi în mod fericit completat prin reeditarea, cu un solid aparat critic necesar a acestei componente de seamă a creaţiei lui.

Oare cine se teme în România începutului de secol al XXI-lea de gândirea politică a lui Octavian Goga[20] de vreme ce, după mai bine de 70 de ani de la moartea acestuia, pare să se interzică (sau cel puţin să se amâne sine die) în continuare reeditarea ei?

DAN BRUDAŞCU


[1] Evoluţia spectaculoasă a denumirilor celor două ministere este în sine o probă concludentă a lipsei de consistenţă a politicilor promovate de guvernele post decembriste în cele două domenii definitorii pentru orice popor european civilizat. Ar mai fi de adăugat şi numărul mare de titulari de portofolii care s-au perindat după 1990 şi până în prezent, cu singurul merit vizibil că, prin reforme nesfârşite şi nu o dată aberante, au reuşit să instaleze un haos de nedescris, aducând prejudicii greu de estimat prestigiului culturii şi învăţământului românesc. Nici unul dintre aceşti miniştri post decembrişti, în marea lor majoritate simpli lipitori de afişe, fără merite personale recunoscute în branşa lor, nu a reuşit să contribuie, cum ar fi fost de dorit, la propăşirea şi dezvoltarea reală şi atât de necesară a învăţământului sau culturii acestei ţări. Dimpotrivă, s-a reuşit, prin incompetenţă şi ciocoism de partid, compromiterea şi manelizarea lor, aducând grave prejudicii, nu doar de imagine, şcolii şi culturii româneşti. Guvernanţii români post decembrişti n-au fost capabili să înţeleagă, se pare, că, în contextul integrării noastre euro-atlantice, dar mai ales pe fondul ruinării din punct de vedere economic şi tehnnologic a ţării, singurele noastre atuuri în relaţia cu noii noştri parteneri din U.E. rămân şcoala şi cultura. Datorită miopiei dovedite, azi nu suntem în măsură să indicăm ca realizări şi performanţe de nivel european aproape nimic în aceste domenii sensibile şi definitorii pentru nivelul şi gradul de civilizaţie ale oricărui popor.

[2] Dacă ar fi publicat ceva în acest sens, ar fi fost imposibil să nu fi reţinut contribuţia lui, comentând-o în lucrarea noastră Goga şi criticii săi, Editura SEDAN, Cluj-Napoca, 2008.

[3] Nu am vrea să se înţeleagă cumva că aceste observaţii sunt îndreptate împotriva persoanei insului respectiv sau a editurii. Nu îl cunoaştem şi nici nu ne interesează, absolut de loc, persoana lui. Noi glosăm doar pe marginea cărţii în sine şi cu totul întâmplător facem referire şi la el. Poate că, în realitate, alţii sunt semnatarii textelor care ne-au atras atenţia, inclusiv selecţia arbitrară cu care s-a operat în stabilirea sumarului acestui volum. Noi nu criticăm apariţia propriu zisă a volumului, ci doar moodul amatoricesc, lipsit de un minim de profesionalism, cu care s-a lucrat în acest caz. Deci, nu ne deranjează deloc locul unde a apărut cartea, ci modul în care a fost ea tratată de personalul editurii în cauză. Nimeni din acea instituţie nu pare să fi înţeles că o carte a unui claqsic important al literaturii române şi fondator al statului naţional unitar român este ceva mai mult decât o publicaţie ce se adresează copiilor minori, domeniu în care editura în discuţie pare a se fi specializat.

[4] Mama poetului a evocat, de altfel, şederea lui Eminescu la Răşinari în casa părinţilor ei.

[5] Octavian Goga a fost deranjat de afirmaţiile jignitoare făcut de profesorul ungur la adresa istorie poporului român. Plecarea lui Goga de la Sibiu la Braşov a fost unul din efectele importante ale mişcării memorandiste ardelene, care a redat tineretului acestui spaţiu românesc demnitatea şi speranţa şi l-a încurajat să se opună procesului de maghiarizare şi asimilare promovat de autorităţile maghiare şi tolerat de curtea imperială vieneză. Plecarea grupului Goga a creat, însă, şi emoţie şi îngrijorare la nivelul autorităţilor politice din zonă, care se temeau că ar putea da naştere la mişcări şi proteste mai ample. De altfel, încă de atunci, elevul Goga a intrat sub supravegherea permanentă a serviciilor secrete ungureşti, supraveghere ce a continuat şi s-a intensificat şi după 1918, date fiind demnităţile publice şi guvernamentale ce i-au revenit. Supravegherea a încetat abia odată cu moartea poetului, la Ciucea, grădinarul Castelului, în realitate ofiţer sub acoperire trimis de la Budapesta, dispărând subit şi revenit, odată cu trupele horthyste de ocupaţie, când a stopat zelul unui colonel de husari pregătit să arunce în Criş cadavrul poetului, iar pe văduva acestuia s-o expulzeze din Ciucea. Intervenţia de bun simţ a fostului grădinar-spion a eliminat o asemenea dezastruoasă decizie şi a salvat fosta proprietate a poetului dee la dezastru şi distrugere.

[6] Unii istorici literari recunosc şi meritele publicaţiei, dar şi ale poetului la afirmarea semănătorismului în literatura română a începutului de secol XX.

[7] Este vorba despre Partenie Cosma, membru fondator şi preşedinte al Partidului Naţional al românilor din Transilvania şi Ungaria, dar şi mare Mecena a numeroase acte de susţinere a culturii, şcolii şi bisericii româneşti din Ardealul ocupat.

[8] Potrivit afirmaţiilor făcute adesea de văduva poetului, generalul Prezan ar fi declarat că pana de poet şi ziarist  a lui Octavian Goga ar avea forţa unei întregi divizii. Prin urmare, în loc să îi permită să lupte ca simplu soldat, marele oştean i-a cerut poetului să se pună în slujba publicaţiilor şi acţiunilor militare de propagandă, propunere pe care acesta a acceptat-o şi onorat-o cu talentul şi examplara sa putere de dăruire.

[9] După cum se ştie, alături de căpitanul Mihail Sadoveanu, poetul-soldat Octavian Goga a lucrat în redacţia acestei publicaţii, ca şi pentru alte acţiuni de propagandă iniţiate de Armata Română pe durata primului război mondial.

[10] Regretatul istoric literar braşovean Ion Itu a consacrat un amplu şi documentat studiu rolului jucat în redacţia publicaţiei respective de Octavian Goga, enumerând textele lui, citite cu încredere şi interes de miile de soldaţi români aflaţi pe câmpurile de lupte, decişi să contribuie la făurirea României Mari, gata să-şi dea chiar şi viaţa pentru acest ţel sfânt.

[11] La această gravă decizie, o contzribuţie decisivă au jucat rapoartele informative trimise la Viena şi Budapesta de agenţii spioni ai contelui Ottokar von Czernin, ambasadorul austro-ungar la Bucureşti, care urmăreau toate acţiunile şi declaraţiile antidualiste făcute de poetul român la Bucureşti şi pe teritoriul Vechiului Regat.

[12] Vezi, în acest sens Dan Brudaşcu, „Octavian Goga la Academia Română”, în idem, Goga şi Francmasoneria, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2007, p. 61-86

[13]S-ar putea să existe voci care să susţină că astfel de informaţii nu erau necesare. Dacă ar fi lipsit absolut orice referire la această componentă a vieţii lui, atunci s-ar fi justificat o astfel de abordare. Dar, dacă totuşi sunt făcute trimiteri şi la alte demnităţi ministeriale deţinute de poet, firesc şi normal ar fi fost să se ofere informaţii pertinente despre toate aceste demnităţi, nu doar despre cele care i-au convenit autorului anonim al tabelului pe care-l comentăm.

[14] Pentru precizări suplimentare vezi Dan Brudaşcu, Octavian Goga la Academia Română, în op. cit., p. 61-86.

[15] Probabil că s-a avut în vedere faptul că la data de 6 mai 1938, Octavian Goga era deja otrăvit, la Cluj, de agenţii lui Mihail Moruzov, din ordinul lui Carol al II-lea. Detalii şi date concrete găsiţi în articolul Dan Brudaşcu, „Otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea”, în op. cit., p. 102-137.

[16] Decesul propriu zis s-a produs în jurul orei 14 şi 15 minute. Dată fiind teama de Carol al II-lea, cauza decesului a fost consemnată ca fiind „congestia cerebrală”. Şi după 1944, istoricii literari care s-au ocupat de viaţa şi activitatea lui Octavian Goga au preluat mecanic astfel de detalii. Fiindu-i, cu certitudine teamă de eventuale consecinţe, având în vedere că în rândurile noii clase politice comuniste pătrunseseră diverşi reprezentanţi ai cercurilor francmasonice, dar şi o serie de alţi nealogeni, Veturia Goga a achiesat la perpetuarea unor astfel de adevăruri despre moartea propriului ei soţ. Doar în paginile Jurnalului ei intim, ea recunoaşte în fugă „cauze otrăvitoare” ale acestei neaşteptate morţi.

[17] Pe tot traseul de la Ciucea la Bucureşti, în toate gările prin care a trecut trenul mortuar, au avut loc ample manifestări de simpatie faţă de poetul şi omul politic dispărut. Constatând acest lucru, Carol al II-lea, care-l ura de moarte pe poet, a fost nevoit să accepte organizarea de funeralii naţionale. Mai mult, presa a consemnat participarea regelui criminal la slujba de înmormântare oficiată de patriarhul dr. Elie Miron Cristea, acelaşi care slujise şi la căsătoria lui Goga cu Hortensia Cosma la Sibiu, în prezenţa naşilor Alexandru şi Alexandrina Vlahuţă.

[18] Aşa cum îmi explica o rudă îndepărtată a poetului, care nu i-a putut ierta Veturiei iniţiativa înmormânării lui Goga la Ciucea, familia ar fi dorit ca acesta să fie înmormântat în cripta familiei din Răşinari, în apropierea locului unde îşi dormea somnul de veci şi mitropolitul de luminoasă amintire Andrei baron de Şaguna. Prin opoziţia ei, Veturia a stricat nişte jocuri şi interese de familie pentru care a trebuit să facă, ani de zile, faţă unor răzbunări şi nesfârşite procese. După cum se ştie, ea nu a fost iertată nici după moarte, existând azi unele scrieri menite a o diaboliza şi discredita cu orice preţ, dar şi cu o serie de argumente derizorii. Astfel de scrieri, discutabile, inclusiv ca motivaţie morală, nu fac, însă, decât să-i consolideze imaginea şi să-i asigure nemurirea.

[19] Mai exact, evenimentul a avut loc în data de 28 august 1938. Slujba oficiată cu acest prilej de episcopul Nicolae Colan al Clujului şi de preoţi locali, a fost urmărită de autorităţi, cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai familiei. Lângă cripta provizorie a fost amplasată o troiţă, executată de sculptoriţa Nora Steriade, care o înfăţişa pe Veturia, îngenuncheată la baza crucii pe care era răstignit Iisus Hristos. Nora Steriade a sprijinit-o substanţial, inclusiv prin efort fizic, pe Veturia la realizarea mozaicului din sticlă de Murano ce acoperă atât interiorul cât şi faţada Mausoleului. După cum a mărturisit în mai multe rânduri Veturia, marele sculptor Constantin Brâncuşi, în semn de recunoştinţă faţă de sprijinul ce i-a fost acordat de poet, ar fi avut intenţia de a realiza acel Mauzoleu. În cele din urmă, inclusiv datorită contexctului internaţional nefavorabil, proiectul nu s-a putut materializa, iar Veturia a recurs la alte personalităţi spre a-l putea finaliza: arhitectul G.M. Cantacuzino, Nora Steriade şi Jozsef Kuczka (care a zidit construcţia din piatra şi marmură de Ruşchiţa). Mauzoleul a fost finalizat, cu eforturi greu de imaginat, în condiţiile în care, după al II-lea război mondial şi după instaurarea regimului comunist, o mare parte din proprietăţile familiei Goga au fost naţionalizate, iar ea însăşi condamnată cu domiciliu forţat sub acuzarea implicării personale în viaţa politică interbelică, respectiv, în timpul războiului, ca vicepreşedintă a Consiliului de Patronaj, în activităţi de caritate pentru refugiaţii din teritoriile retrocedate, dar şi pentru soldaţii răniţi pe front şi familiile acestora. Nora Steriade, care o înfăţişa pe veturiaopiaţi ai f

[20] Asta cu atât mai mult cu cât, se ştie, pentru cutezanţa dovedită, Octavian Goga a cunoscut ospitalitatea închisorilor dualiste austro-ungare. Mai mult, graţie contribuţiei lui semnificative, a fost posibilă realizarea, la 1 Decembrie 1918, a Marii Uniri de la Alba Iulia. Iar în perioada interbelică, cu toate exagerările şi derapajele lui extremiste, Goga a fost unul din cei mai consecveţi adversari ai comunismului şi ai primului stat comunist din lume. Menţinerea încă la index a scrierilor jurnalistice şi politice ale lui Octavian Goga ar putea fi o dovadă indiscutabilă că, la 20 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989, în structurile de putere din România, pe poziţii deosebit de importante, mai tronează reprezentanţi ai gândirii şi ideologiei comuniste, adversari de moarte ai lui Goga, creaţiei şi gândirii lui, cenzori neînduplecaţi ai recuperării operei lui integrale.

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: