LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Dan Brudaşcu: „Carenţe sau omisiuni interesate?“

Analiza minuţioasă a evoluţiei literaturii române în sec. al XIX-lea şi XX va scoate în evidenţă existenţa unor aşa-zise „pete gri”, ceea ce înseamnă că, din păcate, cei interesaţi sunt puşi în situaţia de a nu găsi informaţia completă, competentă şi credibilă nici măcar în ceea ce priveşte marile nume ale culturii şi literaturii române.

Până de curând, pe de o parte datorită interdicţiilor impuse de comisarii ideologici şi politici ai vechiului regim, de inspiraţie sovietică, dar şi datorită unor vehemente proteste venite de peste hotare, românii nu au avut posibilitatea şi dreptul de a se bucura de tipărirea integrală a operei eminesciene, dar nici de clarificările ce se impuneau cu privire la biografia poetului. În absenţa unor texte credibile, a fost posibilă apariţia şi răspândirea unor teze fanteziste sau deformante, nu numai legate de data reală a naşterii poetului nostru naţional, ci şi în legătură cu motivele reale ale morţii acestuia. În legătură cu acest ultim aspect, în ultima perioadă s-a ajuns ca şi o serie de pescuitori în ape tulburi, de recunoscută orientare politică şi politicianistă, aflaţi în vădită criză de idei pentru soluţionarea situaţiei mai mult decât dramatice în care au adus ţara, se simt îndreptăţiţi să se pronunţe în această materie şi să dea verdicte în legătură cu asasinarea poetului nostru naţional, deşi nu au nici un fel de pregătire sau chemare în această materie. Este foarte adevărat că există şi o serie de opinii care leagă dispariţia poetului român de acţiunea unor cercuri politice şi diplomatice externe deranjate în interesele lor politice din această parte central şi sud-est europeană de poziţia extrem de critică exprimată în presa vremii de articolele dure publicate sub semnătura lui Eminescu[1]. Se face, în acest sens, frecventă trimitere la următorul citat: „Francmasonul şi junimistul P.P. Carp[2] îi trimitea de la Viena mentorului Junimii apelul „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”[3]

Trebuie avut, însă, în vedere şi faptul că 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate, desigur, toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul austro-ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis, de asemenea, o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

În opinia autorilor acestei idei, trimiterea de către P.P.Carp a  acestui mesaj era motivată de afectarea intereselor internaţionale ale României ca urmare a semnării de către aceasta unor acorduri internaţionale, acorduri care îi limitau drastic posibilitatea de sprijinire a cauzei românilor transilvăneni, obligând-o într-un fel la completa abandonare a acestei lupte prin anularea oricărui sprijin diplomatic, material sau financiar. Există o coincidenţă destul de interesantă în sensul că acest mesaj a fost transmis în anul 1883, el coincizând cu momentul declanşării bolii ce va duce la moartea, 6 ani mai târziu, a poetului român, perioadă denumită de unii istorici literari a „marei întunecimi”.

Un avizat cercetător şi specialist, în calitatea sa profesională de medic neuropatolog, Ovidiu Vuia, poet şi om de cultură, din păcate destul de puţin cunoscut generaţiilor de azi, care şi-a trăit o parte din viaţă în Germania, într-un studiu patografic intitulat „Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”, face o serie de precizări extrem de interesante, dar şi utile şi anume că: „în legătură cu afecţiunile poetului înainte de 1883 sunt câteva aspecte demne de amintit. Până în prezilele îmbolnăvirii sale, poetul a fost psihic normal, nu prezenta semne de lues ereditar,corect congenital, bolile din 1872, ca gălbănare (hepatită), aprindere de maţe (enterocolită) şi ceva mai târziu, artrita cotului, confundată cu o paralizie a braţului, nu au nici o legătură cu infecţia luetică. Din practica medicală de cunoaşte, adesea bolnavii suferind de artrită acută, fiindcă nu-şi pot mişca de dureri unul din membre, spun că sunt paralizaţi, fără să ştie că, pentru specialist, paralizia e întotdeauna de natură nervoasă. Diferenţierea, cum se poate face şi în cazul poetului, se restabileşte retroactiv pe baza evoluţiei, artrita trece în câteva zile, pe când o paralizie ţine câteva luni, ceea ce nu a fost aşa la Eminescu. La fel nu există nici o probă că poetul ar fi suferit de infecţia primară luetică.”

Tot doctorul Ovidiu Vuia este de părere că oboseala şi depresia, precum şi criza poetului au fost „provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la „Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice”. Pe de altă parte, referitor la simptomele bolii, Ovidiu Vuia apreciază că „toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice.” Mai mult, intrând în detalii de strictă specialitate medicală, pornind de la referinţele lui Ion Rusu Şirianu, unul dintre apropiaţii lui Eminescu, care a consemnat durerile de cap ale acestuia, el crede că „erau de origine psihogenă şi nu paralitică (luetică), iar starea lui mentală nu se arăta deloc dezorganizată, dacă se ţine cont de cele afirmate de Iosif VULCAN în articolul „Suveniri Bucureştene” apărut în 1884 în „Familia”, în care Iosif VULCAN îşi arată încântarea trăită în cadrul Cenaclului Junimii în urma lecturii făcute personal de către Eminescu a unora dintre poeziile sale pe care  urma să le publice în paginile revistei debutului său în literatura română. Pentru a face şi mai credibilă afirmaţia sa, Ovidiu VUIA citează şi afirmaţiile lui Duiliu ZAMFIRESCU, „nu chiar prieten cu poetul nostru”, care, în iarna anului 1882, şi-a încântat auditoriul în cadrul aceluiaşi cenaclu citindu-şi singur poeziile una mai frumoasă decât alta. Din această cauză Duiliu ZAMFIRESCU trage concluzia că „poetul era sănătos şi cu sfiala sa obişnuită asculta cum discută alţii”.

Abia pe la sfârşitul lui iunie 1883, mai exact în perioada 25 – 28 iunie apar primele tulburări psihice ale poetului, fapt ce va conduce la internarea sa în sanatoriul doctorului ŞUŢU, unde i s-a pus diagnosticul de „manie acută” potrivit unui buletin medical semnat de doctorul respectiv. În perioada următoare, în pofida tratamentului starea poetului se înrăutăţeşte, fapt care îl determină pe Titu MAIORESCU să-l trimită, la sfârşitul lui octombrie 1883, pe poet, însoţit de Chibici RÂVNEANU şi un păzitor, la Viena, pentru a fin internat, fie la Institutul de stat Schager, fie la Ober-Doebling, unde şi-a petrecut dealtfel o parte însemnată a internării sale. El a fost investigat de dr. Obersteiner, una din somităţile vieneze în bolile nervoase. Doctorul vienez a confirmat diagnosticul de manie acută, făcând diferenţierea de o formă maniacală a pgp-ului.

Dr. Ovidiu VUIA trage astfel concluzia că la Viena, EMINESCU prezentase un tablou maniacal tipic, aşa-zisul atac de paralizie semnalat de dr. POPAZU, însoţit de crampe musculare” şi conchide „n-a fost decât un simptom maniacal, nu epilepsie, dovadă că nu s-a mai repetat, a trecut fără urme şi asta fiindcă nu a avut o cauză organică.”

Tot Ovidiu VUIA mai precizează că „Oricum, EMINESCU la Viena a avut o revenire impresionantă, stare dezvăluită de scrisorile adresate de el cunoscuţilor şi prietenilor … limpede la creier, deşi în scrisul său dealtfel niciodată schimbat, fenomen subliniat de specialiştii grafologi”.

Aşa cu arătasem, trimiterea poetului la sanatoriul vienez, internarea şi tratarea lui s-a făcut pe spezele lui Titu MAIORESCU. Nu vrem să formulăm acuzaţii neîntemeiate la adresa mentorului Junimii, în acelaşi timp destinatar al mesajului trimis tot de la Viena de francmasonul P.P.Carp. Considerăm că demersul lui Titu MAIORESCU a fost de bună credinţă şi că nu a făcut o acţiune de ochii lumii, poetul fiind readus  în ţară la primele semne de revenire la o stare de sănătate mai bună. Şi nici nu vrem să facem vreo necuvenită aluzie la o criminală asociere a francmasonului Maiorescu, cu duşmanii poetului şi ai poporului român în vederea suprimării fizice a acestuia prin readucerea sa în ţară şi internarea în unităţi de tratament cu personal şi dotări inferioare celor austriece.

După revenirea lui în ţară într-o formă ameliorată a stării de sănătate, poetul recidivează obligându-i pe medici să-l supună la noi controale medicale. Astfel, în 1886, un pseudo-specialist, Iulian BOGDAN, a pus un diagnostic foarte mult discutat şi disputat de posteritate: „alienaţie mintală produsă de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de consumul de alcool.”

Dr. Ion NICA, unul dintre specialiştii care a contestat justeţea unor astfel de diagnostice, considerate aberante, pompoase, goale, bazate pe nici o probă concretă, preconizând, totodată, grabnica închidere a poetului la bolniţa de la Mănăstirea Neamţului, afirma: „Evoluţia periodic alternantă a psihozei maniaco-depresive cu alternanţa crizelor de manie şi melancolie, după revenirea la normal este acum tipică şi corespunzătoare stării mixte a lui Kraeplin.”

Analizând atent buletinul medical al lui Ion NICA, Ovidiu VUIA a tras concluzia: „Personal susţin că Eminescu, neavând paralizie generală progresivă (pgp), ci o psihoză maniaco-depresivă fără substrat anatomic, nu a avut nici un motiv să se depărteze de poezia sa. Îmbolnăvirea lui nu duce sub nici o formă la o mare întunecime … din contră, psihoza produce tulburări afective, dar menţine nealterată capacitatea creatoare a unui poet sau cercetător ştiinţific …”

Momentul grav este demarat atunci când, internat fiind din nou la sanatoriul dr. ŞUŢU, medicul său curant, un anume dr. ISZAK, începe un tratament eronat[4], făcându-i injecţii cu mercur, injecţii care, deşi preconizate să-l vindece, au dus în cele din urmă la moartea lui. Tratamentul era complet inadecvat şi nu ţinea cont de cele confirmate de ultimul consult vienez. Eminescu nu avea paralizie generală, nici o altă formă de sifilis cerebral, ci o psihoză maniaco-depresivă iar tratamentul cu mercur trebuia evitat cu orice preţ. Desigur că foarte multe dintre afirmaţiile aberante proferate la adresa poetului[5] şi preluate superficial de o serie de exegeţi şi istorici literari[6] sunt dovedite şi de activitatea creatoare continuată de Eminescu între 1883 – 1889, iar un exemplu, în general, evitat de a fi menţionat de istoricii literari este realizarea de către poet a magistralei traduceri a piesei „Lais”[7], „un adevărat monument al literaturii române, aşa cum îl apreciază unii istorici literari”.

La începutul anului 1889 poetul este internat din nou la institutul dr. ŞUŢU. Dr. ŞUŢU şi dr. PETRESCU au redactat, la 23 martie 1889, un raport medico-legal despre boala poetului în vederea stabilirii situaţiei sale mentale şi a gradului de responsabilitate. Potrivit acestui document sunt consemnate doar „tulburări psihice, fiindcă, aşa cum a subliniat dr. VINES, nu au existat alte simptome … bolnavul, la întrebările puse, răspunde cu o voce cântătoare şi monotonă, nu are fenomene dizartrice de vorbire, altădată repetă vorbele pronunţate de alţii şi când e singur exprimă monologuri fără sens, cel puţin pentru ei, atenţia este absentă (nu se poate concentra), dă răspunsuri maşinale, automate…”

La 13 aprilie 1889 s-a constituit o comisie de curatelă a poetului, bazată pe buletinul de diagnostic fals dat de cei doi medici amintiţi, deoarece poetul putea oricând să revină la normal, fiindcă suferea de o psihoză cu remisiuni spontane, chiar şi în perioada când nu beneficia de nici un fel de tratament. Dr. VINES, pe care l-am mai citat, urmărind îndeaproape evoluţia pacientului său, va constata că: „mai târziu apare o uşoară incoordonare a membrelor superioare şi tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbii”. În perioada în care se afla internat la Institutul ŞUŢU de pe str. Plantelor din Bucureşti se revine la tratamentul cu injecţii de mercur, deşi încă din 1887, la Botoşani poetul mai beneficiase de astfel de cure. În buletinul medical întocmit de dr. TOMESCU[8] sunt amintite semnele intoxicaţiei mercuriale, fiind reţinute şi efectele unui astfel de tratament medical, care se poate datora fie lipsei de profesionalism, fie unor dispoziţii clare din partea unor cercuri ostile poetului şi care vizau eliminarea lui fizică. În pofida semnelor de intoxicaţie mercurială, vizibile încă din martie 1889, tratamentul a fost continuat, iar pe la începutul lunii mai fenomenul s-a agravat progresiv, până la moarte. Este surprinzător faptul că numeroşi medici care au urmărit evoluţia bolnavului nu numai că nu au diagnosticat fenomenul de intoxicaţie, dar nici nu au dispus încetarea tratamentului cu mercur şi alegerea unei medicaţii care să prevină sfârşitul poetului.

La data de 12 iunie 1889, Mihai EMINESCU a întreţinut un dialog cu judecătorul BARAN, dialog care scoate în evidenţă caracterul delirant al acestuia, deosebit de fuga de idei maniacală, incoerentă, care nu avea caracter propriu-zis de delir.

În pofida constatărilor ce ar fi trebuit să-i fi îngrijorat pe medicii curanţi, dr. ŞUŢU dispune medicului VINEŞI să continue tratamentul cu injecţii mercuriale.

După cum se ştie, potrivit declaraţiilor dr. VINEŞI, cu aproximativ 23 de zile înainte de moartea poetului, acesta a fost lovit de un alt bolnav, P. POENARU, cu o piatră în cap. Lovitura şi rana artificială produsă nu prezentau o importanţă deosebită. Cu toate acestea, în mod cu totul interesat, atât oficialii sanatoriului ŞUŢU, cât şi autorităţile vor da vina pe atacul şi lovitura lui P. POENARU, considerând că acesta ar fi constituit cauza reală a morţii. Versiunea a fost ulterior preluată de o serie de intelectuali distinşi[9], precum şi de exegeţi şi istorici literari cărora, se pare, le erau necunoscute la data la care îşi formulau opiniile.

Reamintim totodată şi afirmaţia, absolut gratuită şi fără nici un fel de dovezi a lui Rudolf ŞUŢU, fiul patronului sanatoriului, poetul ar fi fost lovit de un alt bolnav cu o scândură în cap. Acelaşi individ susţine că moartea ar fi survenit imediat sau doar la câteva ore după producerea traumatismului. Considerăm o astfel de afirmaţie nu întâmplătoare, ci, ca parte integrantă a unui plan diversionist, menit a ascunde atât modul, cât şi cauzele sfârşitului Poetului nostruN.

După cum se ştie, în data de 17 iunie 1889[10], s-a efectuat autopsia care ar fi trebuit să clarifice acest subiect controversat. Autopsia trebuia să elimine inclusiv afirmaţiile fanteziste potrivit cărora moartea poetului s-ar fi produs prin sincopă cardiacă, cu toate că, la vârsta sa de nici 40 de ani şi cu un fizic asupra căruia nu planau semne de întrebare, o asemenea cauză a morţii este exclusă. Însuşi dr. ŞUŢU îi mai dădea poetului câţiva ani de viaţă, dovadă certă că niciuna din cauzele invocate nu rămâne în picioare la o analiză mai atentă.

S-a remarcat că, în timp ce se afla pe catafalc, EMINESCU purta un bandaj. Acest aspect a dat naştere multor opinii controversate, inclusiv invocării ideii unui grav traumatism cerebral Enigma o soluţionează tot dr. Ovidiu VUIA, care subliniază: „în timpul autopsiei sigur i-a fost dislocată bolta craniană pe care n-au putut-o ulterior fixa după cum se procedează astăzi neproblematic”. Acelaşi autor este de părere că masca mortuară ce i-ar fi fost luată înainte de autopsie „nu poartă absolut nici o urmă de traumatism grav cerebral”.

Desigur că au fost invocate şi alte motive, inclusiv prezenţa unui erizipel al plăgii pe jumătatea feţei drepte şi de acolo până la abdomen, încercând să se sugereze că acesta ar fi fost rezultatul bolii de sifilis de care ar fi suferit poetul. În realitate, aşa cum au arătat specialiştii, avem de-a face cu o simplă erupţie medicamentoasă. Pornind şi de la precizările cuprinse în necrologul apărut în revista „Familia”, în iunie 1889, care descrie faptul că pe faţa poetului mort se vedeau urmele unor zgârieturi, dr. VUIA atrage atenţia că avem de-a face cu eriteme alergice datorate mercurului injectat până în ultimele zile ale vieţii sale. Dr. VUIA avansează ideea că o astfel de injecţie letală i s-ar fi făcut poetului cu puţin înainte de moarte, când el se plângea de dureri în tot corpul şi de palpitaţii. În buletinul medical, rezultat după efectuarea autopsiei, sunt făcute precizări cât se poate de clare privind starea diferitelor organe, dar care ne permit astăzi să tragem concluzia că este cu totul exclusă ideea endocarditei. Acelaşi document subliniază, însă, şi o serie de neajunsuri privind competenţele profesionale ale medicilor, inclusiv a dr. TOMESCU, care pare a fi adevăratul autor al buletinului medical nesemnat, păstrat la Academia Română. Sunt făcute precizări şi în legătură cu creierul poetului, în greutate reală de 1490gr[11] şi care arată că în configuraţia normală a circumvoluţiunilor cerebrale, inclusiv a celor frontale, nu se găsesc aderenţe meningeale şi că poetul a avut un creier normal, lipsind cu desăvârşire simptomul patognomonic, obligatoriu în cazul unei paralizii generale progresive, după o evoluţie de aproape 6 ani; e vorba de atrofia marcată, cu retracţie frontală, îndeosebi a creierului.

Dacă această autopsie ar fi fost făcută de prof. Victor BABEŞ, care era singura somitate recunoscută în Bucureşti în acest domeniu, am fi avut astăzi descrise cu exactitate concluzii competente, ce ar fi eliminat definitiv orice speculaţii legate de cauzele morţii lui EMINESCU.

Rămâne încă, până la această dată, neelucidată şi uşurinţa cu care s-a urmărit ştergerea urmelor prin distrugerea creierului poetului. Sunt foarte multe aspecte legate de această situaţie, dar şi de afirmaţiile făcute în 1914 de marele savant G. MARINESCU, care modifică diagnosticul iniţial, fără, însă, să clarifice, în afara oricărui dubiu, acest aspect important. Scrisoarea expediată de el Academiei Române, la 29 iunie 1914, este departe de a elimina o serie de suspiciuni legate de cauza morţii poetului nostru naţional.

Problema atât de spinoasă a cauzelor morţii poetului pare a se fi dorit, încă din perioada în care ea s-a produs, să rămână în sfera incertitudinilor.

Abordând recent, într-o conferinţă publică această problemă, o persoană, care s-a declarat descendentă a lui Ioan PAUL, profesorul de estetică clujean care l-a cunoscut pe EMINESCU în timpul şederii acestuia la Blaj, iar ulterior s-a aflat în preajma acestuia în cercurile culturale de la Iaşi, declara că prof. Ioan PAUL povestise în familia sa că adevărata cauză a morţii poetului s-ar fi datorat prezenţei, într-o perioadă simultană, la Institutul ŞUŢU de pe str. Plantelor din Bucureşti, şi a unui medic psihopat, cu care poetul s-ar fi aflat într-o stare conflictuală permanentă. Într-un moment de criză acută, fiind iritat continuu de poet, acest medic bolnav l-ar fi omorât cu mâinile sale pe poet. Evenimentul ar fi avut loc la scurtă vreme după lovirea poetului cu o piatră de către P. POENARU.

De asemenea, acelaşi interlocutor a susţinut că EMINESCU a fost în realitate bolnav de sifilis, boală de care s-ar fi contaminat în urma contactelor sale sexuale cu Veronica MICLE. Despre aceasta, susţinea aceeaşi persoană, se ştie că, suferind de narcisism şi având un soţ mult mai în vârstă decât ea, ar fi întreţinut, în mod curent relaţii sexuale cu numeroşi militari din garnizoana de Iaşi de la care este posibil să se fi îmbolnăvit ea însăşi. De altfel, precizează persoana în cauză, asumându-şi în mod indirect vina pentru moartea poetului, Veronica MICLE s-a retras, imediat după producerea decesului, la mănăstire, unde s-a sinucis, considerându-se singura vinovată de toate cele întâmplate.

Persoana în cauză susţine că în cercurile intelectuale de la Bucureşti şi Iaşi, pe care le frecventa în mod curent prof. Ioan PAUL, o astfel de interpretare era general acceptată, fapt care, în opinia ei, ar explica de ce nu s-a întreprins nimic pentru elucidarea, dincolo de orice dubiu, a cauzei morţii poetului.

În opinia noastră, există o strânsă legătură între caracterul profund naţional şi patriotic al textelor jurnalistice semnate de EMINESCU în presa vremii, dar şi implicarea sa în susţinerea activităţii unor organizaţii având ca obiectiv lupta naţională şi moartea lui la o vârstă când se afla în deplinătatea forţelor fizice şi intelectuale. EMINESCU a reuşit, se pare, să afecteze foarte grav interesele obscure ale unor cercuri politice şi francmasonice din ţară şi de peste hotare. Nu întâmplător, cred eu, necazurile lui EMINESCU încep din acelaşi fatidic an 1883, când francmasonul P.P: CARP solicita unui alt francmason dar şi demnitar român, respectiv lui Titu MAIORESCU: „Mai potoliţi-l pe EMINESCU”. Nu întâmplător acelaşi Titu MAIORESCU acţionează pentru ştergerea oricăror urme care ar fi permis posterităţii să afle adevărul, înstrăinând o mare parte din documentele şi manuscrisele rămase de la poet[12]. Am certitudinea că toate aceste documente au fost distruse „de facto”, iar orice tentative de descoperire a lor părându-mi-se un gest absolut gratuit, fără vreo şansă de reuşită.

EMINESCU trebuia să moară pentru ca, în primul rând, cercurile politice bucureştene, dar şi monarhul străin aflat în fruntea ţării să îşi poată duce la îndeplinire obligaţiile asumate faţă de cercurile politice şi diplomatice de la Viena şi Berlin, interese care, fiind vădit contrare cauzei naţionale, s-au bucurat de o intensă atenţie critică din partea marelui nostru Poet Naţional.

Este foarte posibil ca în arhivele, din ţară sau străinătate, ale unor loji francmasonice să se descopere în viitor şi alte documente, care vor confirma că moartea, la 15 iunie 1889, a poetului Mihai EMINESCU a fost un act premeditat şi nu efectul agresiunii iresponsabile a unui psihopat, fie el P. POENARU, fie acel doctor, anonim, aşa cum se sugerează în încercarea ascunderii adevărului. Este foarte relevant faptul că la ducerea la îndeplinire a acestei acţiuni criminale sunt implicate mai multe persoane, în afară de Titu MAIORESCU, legate de interesele cercurilor francmasonice ale epocii, inclusiv o serie de „specialişti” din domeniul medical, care i-au aplicat sistematic, dar în mod conştient, injecţii cu mercur, în pofida manifestărilor concrete ale afecţiunii poetului, care ar fi impus un cu totul alt tip de tratament medical.

DAN BRUDAŞCU


[1]Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. „Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară, dar executa şi acţiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)            Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

Guvernul a desfiinţat „Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii”, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

( Cf. George Roncea –Adevărul despre Eminescu la 120 de ani de la ucidere)

[2] P.P Carp, înalt fruntaş conservator, dar şi important factor de decizie în cercurile francmasonice ale vremii, devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu.

[3] Apud Dan Brudaşcu, Paradoxurile Francmasoneriei, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2009, p. 104.

[4] S-ar putea trage concluzia că, în realitate, tratamentul dr. ISZAK nu a fost deloc eronat, ci că el a urmărit, în deplin consens cu preocupările unor cercuri ostile, grăbirea suprimării fizice a unui adversar extrem de incomod aşa cum devenise Eminescu, prin activitatea sa de jurnalist patriot.

[5] Acesta a fost ţinta unei campanii sistematice de defăimare, în vederea compromiterii lui în viaţa publică, spre a face mai puţin credibile atacurile din articolele lui de presă. Adversarii lui, la comanda spionajului maghiar şi, probabil, a cercurilor francmasonice, au dorit cu orice preţ să acrediteze ideea nebuniei lui Eminescu. De aici şi insistenţele, uneori chiar cu sprijinul unor medici, asupra bolii sale mentale, inclusiv prin exagerarea şi accentuarea gravităţii acesteia.

[6] Din păcate, unele din aberaţiile proferate la adresa lui Mihai Eminescu au fost preluate, cu prea mare uşurinţă, chiar şi de un istoric literar ca G. Călinescu.

[7] Poetul a făcut traducerea nu după originalul francez, ci după o versiune germană. S-a remarcat, însă, cvasi-unanim, că el a făcut o traducere fidelă, traducând cuvânt de cuvânt, fără, însă, a sacrifica în vreun fel componenta estetică a lucrării. Exactitatea traducerii şi nivelul estetic al acesteia vin însă să infirme acuzaţiile proferate în legătură cu starea mentală a poetului.

[8] Dr. Tomescu este un exemplu clar de lipsă de profesionalism. El era medic pediatru, ca pregătire, şi nu avea nici cunoştinţele nici experienţa necesare în funcţia pe care o ocupa.

[9] Este amintit, în acest sens, şi Mircea Eliade, între alţii.

[10] După alţi istorici literari, autopsia ar fi fost efectuată imediat după constatarea morţii poetului, respectiv în data de 16 iunie 1889.

[11] G. Călinescu a susţinut că greutatea acestuia ar fi fost de doar 1400 gr.

[12] În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. (cf. G. Roncea)

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: