LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cristian Neagu: „Ultima primăvară a lacrimilor lui Nichita“

Supus al unei reverii melancolice, asociez de mai bine de un sfert de secol anotimpul primăverii, cu  sentimentul pe care nu-l pot exprima la adevărata lui intensitate, aşa cum s-a petrecut, aşa cum încă îl mai resimt. Explozia florală adiată de zefirul zburdalnic, în după-amiaza sfârşitului de Mărţişor, este identică cu cea de-acum 26 de ani; (nu întâmplător, mă aflu în aceeaşi grădină publică dinspre Văcăreşti de unde, stihiile trecutului îmi redau imaginea interioară a Sălii Polivalente arhiplină, de public iubitor al cântecului şi poeziei) Pe atunci, subsemnatul nici nu împlinise 24 de ani, ucenicind de vreo 6 la înţelepciunea poeziei, înfrigurat de aprecieri ori ambiţionat de critici. Da, trecutul… acest modelator al tristeţii onctuoase! Brusc, mă gândesc la câte generaţii de muguri, au schimbat anii mei de păr cărunt, dar şi la cei care între timp au trecut la cele veşnice… Aşa cum mareea inundă uscăciunea nisipurilor, melancolia, izvorâtă din adâncimile sufleteşti, îmi cuprinde fiinţa cu imaginile ei clare, desprinse din arhiva amintirilor unde, orice nuanţă sfârşeşte în suferinţă.

Chiar şi în plan secundar, eram onorat să fac parte din staff-ul poetic al lui Adrian Păunescu, mentorul formării mele lirice. Aşa s-a întâmplat şi atunci, în ultima duminică de martie 1983. Spectacolul Cenaclului Flacăra se ţinea la Sala Polivalentă Bucureşti De undeva din spatele cortinei, priveam publicul care dubla cu frenezie fiecare vers recitat  „vulcanic,” Maestrul, demonstrând încă odată că este capabil să ridice sala în picioare.Constat că lângă mine, cu ceeaşi încântare, stau în acelaşi scop, Anca Heroiu, Mihaela Popescu şi Ion Zubaşcu. Pe când delirul sălii încă nu se stinsese, Adrian Păunescu îşi îndreptă privirea către „gruparea Flacăra” compusă din Constantin Dragomir, Dorin Gherghinescu, şi Victor Niţă, căruia îi făcu semn să se apropie. Câteva şoapte spuse la ureche, şi acesta din urmă porni grăbit spre ieşire, – însoţit de câţiva necunoscuţi mie – după care, Adrian Păunescu anunţă publicul că va urma o surpriză memorabilă. Bineînţeles că au izbucnit urale.

Spectacolul decurgea în aceeaşi atmosferă de cântec şi poezie, de emoţie şi încântare când, iată că la mai bine de un ceas de la anunţul surprizei, observând oarece agitaţie în spatele scenei, Adrian zâmbi mulţumit. Cei câţiva plecaţi cu Victor Niţă vin cu Nichita pe umeri. Publicul amuţeşte compătimitor. Piciorul stâng lasa să se vadă de sub cracul pantalonului gipsul ortopedic.Suferise un accident banal  în Munţii Vrancei, ce-l ţintuia din decembrie „82. O tensiune sentimentală, apăsătoare, se facu simţită în sală. Mai întâi se auzi rumoarea. Din om în om se anunţa faptul că sfârşitul de martie echivalează cu ziua de naştere a „frunzei verde de albastru.” Câţiva din public, care pricepură mai repede înţelesul, se ridicară în picioare, apoi din ce în ce mai mulţi, pnă la ultimul. Nichita, prevăzând ceea ce o să se întâmple, ceru să fie dus la un scaun, glumind (premonitoriu?) cu insul din faţa mea: „Bătrâne, uşor cu osul pământului !” Publicul, recepţionând informaţia apropiatei aniversări, începu să scandeze: „Ni-chi-ta, Ni-chi-ta, Ni-chi-ta…” L-am privt atent. Aproape că era sufocat de bucurie. Pupilele începură a-i tremura uşor, apoi, de nu ştiu unde se dădu tonul, şi instantaneu, un cor imens îi cânta „Mulţi Ani Trăiască…” N-a mai rezistat; a plâns… Adrian Păunescu îl îmbrăţişă, dedicându-i programele din spectacol, invitându-l bucuros să-şi recite versurile, şi chiar domnia-sa îi recită poezia „Închinare lui Nichita” publicată în „Flacăra” cu o lună de zile în urmă. Ideea Maestrului, de a-l sustrage pe Nichita din izolare, şi a-l aşeza în faţa publicului, fusese una de suflet… de spirit confratern.

Întreaga-mi fiinţă  îmi este învăluită de ecoul acelor întâmplări, iar ecoul amplifică şi transmite sunete către suflet, fără a le altera calitatea, contrastând cu o majoritate socială de bâlci oriental în care trăiesc, luptând cu influenţele ei negativiste şi subculturale. Mă sfâşie lipsa acelei atmosfere,mă doare faptul că după Nichita, mie îmi este dat să plâng agonia culturii, în timp ce el a plâns de bucuria ei. Marcat de o grea tristeţe, parcurg aleile, lăsând „Polivalenta” în urmă. E primăvară, dar nu ca aceea. Deşi peisajul pare purtătorul unui sens care pătrunde şi ocupă sufletul, nu pot uita ultima primăvară a lacrimilor lui Nichita.

CRISTIAN NEAGU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: