LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cristian Neagu: „Infracţiunea de a fi“, Adrian Păunescu

Motto:

„Cine dintre voi este fără  păcat, să arunce cel dintâi cu piatra.” (Evanghelia după Ioan, 8, 1-11)

Aş putea fi întrebat, –bănuit de nostalgia trecutului – dacă nu cumva, alegându-mi ca temă portretizarea omului de cultură, Adrian Păunescu, încerc subtil reabilitarea controversatei sale personalităţi, (de care în mod sigur nu are nevoie) găsindu-mă eu, un condeier abia afirmat, să aduc cu mult după al doisprezecelea ceas, atenţiei publice, aspecte deja cunoscute, riscând inutilitatea efortului. Ei bine, după mulţi ani de aşteptare, consider că am o datorie morală prin faptul că am fost cândva discipolul acestui geniu rebel, să fac cunoscut ceea ce nu s-a spus până acum despre structura sensibilităţii native a domniei-sale, a operei, şi a preţului plătit pentru acestea, dar nu înainte de a-i întreba la rândul meu pe înverşunaţii săi polemişti, cât de bine îl cunosc prin, dar mai ales dincolo de cărţile sale? A fost – aşa cum se spune – poet de curte? Lingău comunist? Ce se ştie despre viaţa lui personală? Desigur, a deranjat pe mulţi când a devenit fenomenul Păunescu, dar mai ales atunci când s-a prevăzut că istoria literaturii, (nu cea manolesciană sau ştefănesciană, ci una nepărtinitoare)  îl va aşeza lângă zei, numindu-l Pontifex Maximus al deceniului „75 -„85. Da domnilor, din acest motiv s-a reuşit „glorios” instalarea unei psihoze menite să diminueze acest fenomen, şi să menţină presupunerea ca şi realitate în prizonieratul efectului denigrator, convingându-mă astfel că spiritul dâmboviţean bazat pe criteriul: „n-am văzut, dar aşa vorbeşte lumea,” funcţionează perfect, mai ales când conceperea unei astfel de practici aparţine câtorva „confraţi” ai săi, încadraţi corespunzător normelor impuse de fostul regim, dar care după 1989, au dat în brânci să îmbrace convingătorul veşmânt al disidenţei, plesnind apoi pe ici, pe colo, de atâta filozofie capitalistă, în timp ce el, acelaşi Adrian Păunescu, rămas consecvent convingerilor sale, ne demonstra, –  trăind cu demnitate conjunctura nefavorabilă vieţii, – care este diferenţa dintre poziţia de drepţi şi cea verticală.

Vom supune instanţelor morale „rechizitoriul” poeziei păunesciene de atitudine, –tendenţios implantat publicităţii –  pentru a demonstra „datul cu părerea” în mod gratuit, din necunoaştere şi viciu clevetitor, în timp ce azi-acuzatorii, nu pot demonstra cu nici măcar un singur rând scris în acea perioadă, curajul de a acuza (ironiza) orânduirea, de a se împotrivi. Să începem prin a alcătui portretul spiritual, dar şi determinarea  dezacordului său asupra factorului politic decizional:  „Mă-ntorc din epocă, în casa mea,/ Vreau noapte cu intrare separată,/ Nici un străin în inimă nu-mi bată, (atenţie!) / Nici politruci în spate să nu-mi stea, (ceea ce demonstrează motivul determinării sale frustre)  / Nu-mi lumineze fruntea nici o stea, (roşie în cinci colţuri,n.n.) / Să fiu doar fiu, iubire,om şi tată,/ Să bat în cuie uşă, steag, cravată, (ideea izolării) / Nici să nu dau, nici nimenea să-mi dea./ De epocă sătul sunt până-n gât,/ Şi ei de mine poate-i este silă, (să fim drepţi judecători ai versurilor ce urmează) /Las masca mea vitală în argilă,/ Că vreau să mă retrag numaidecât./ Umil cârpaci de epocă umilă,/ Tot ce-am urcat mai am de coborât.” (Împlinire coborând- 1981)  Coborârea, (retragerea) nu şi-o putea împlini, dacă ne gândim la angrenajul  politic al perioadei comuniste din anii „80. Alege să rămână însă „cârpaciul epocii umile,” zdrenţuite, fără a se gândi să emigreze: „O rândunică sunt, în iarna mare/ Aripile mi-au ars, (a se presupune cine…) gâtleju-i sec/ Asupra păsărimii e înec/ Şi soarta lor m-atinge şi mă doare/ Dar eu, acesta, sunt acela care…/Sunt rândunică, însă n-am să plec.” (O rândunică-n iarnă – 1981), asumându-şi riscul de a împrospăta calitatea actului de cultură, înfruntând directivele şi cenzura, introduce în paralel cu şablonardele omagii impuse, un curent  libertinist, iniţiativă transformată ulterior într-un succes răsunător. Pentru acest fapt, astăzi, (abia astăzi) este numit duplicitarul a căror versuri „ies dintr-o încredere în cosmetizarea comunismului […] un azil de versuri orfane […] un enorm bâlci de de sentimente contradictorii. […] Se adaugă obstinaţia autorului de a aborda problemele mari, reale sau închipuite, ale epocii în care trăieşte, obsesiile hugoliene şi heliadeşti, mantia albă, aspiraţia de a deveni oracol şi de a vorbi de la egal la egal cu mai – marii lumii.” (Tudor Cristea,  Riscul pe cont propriu, Adrian Păunescu sursa: Agonia.net)  Concluziile trase de onorabilul critic literar (director al revistei Litere din Târgovişte) sunt – pe alocuri –   slabe de ţâţâni, uitând domnia-sa să dezvolte pe tema psihologică în contextul determinant al poetului, de cele mai multe ori influenţat de mediul socio-politic în care acesta este nevoit să creeze, să trăiască, să reziste, asumându-şi construcţia unui culoar de refugiu cultural (din calea binecunoscutului limbaj de lemn, lozincard…) prin care conducea zeci de mii de oameni, şi bineînţeles că din când în când, trebuia să „tune”, Partidul, Ceauşescu, România, pentru a asigura cât de cât această parcurgere. Dar, aşa cum am învăţat de la înaintaşi, artelor, şi nu numai lor  le e dat să exorcizeze fantoma privirii stând la pândă. Mă aşteptam ca distinsul confrate să susţină o analiză, pornind de la idiomatica indispensabilă poetului liric, prin caracterul activ pe care îl trădează limbajul convenţiilor sociale în formularea experienţelor asupra includerii determinării, ce răspund atitudinii practice fundamentale, identificându-se în dominanta versului.  Ar mai fi fost destul de interesantă tema sufletului solitar, executant fără convingere a sarcinilor de partid, căci iată ce mesaj au versurile destul de riscante, şi totuşi tipărite la acea vreme: Prin aerul de fulger şi gâlceavă/ Mă mai rotesc cu greu pe mine însumi/ Din întrebarea-mi vine şi răspunsu-mi/ Am libertatea apei într-o ţeavă.” (Poezii de până azi, 1978, la numai cinci ani de Cenaclu) Se va înţelege poate că „proprietarul” Cenaclului Flacăra nu era Păunescu. „Infiltrări” supraveghetoare erau totuşi prezente la fiecare spectacol, până când acestea, au şi creat acea diversiune din 1985 pe stadionul Petrolul, desfiinţând atât Cenaclul cât şi pe animatorul acestuia, care devenise „instigator  periculos al maselor.” Ne mai amintim „Antedeluviana” – 1981? „O neam crucificat romano-dac,/ Vei fi înmormântat pe verticală/ Poporul meu mutat de tot la coadă,/ Şi-atâta mai conjug: nu se mai poate!” Dar de Zalău – 1984 ? Atunci când după spectacol a trebuit să dea cu subsemnatul la Bucureşti, în faţa lui Mihai Dulea, preşedintele C.C.E.S. datorită versurilor recitate vulcanic în faţa a câteva mii de spectatori, aceiaşi care i-au scandat îndelung numele: „Ce cântece muncitoreşti sunt alea/ De care muncitorii n-au habar?…/M-am săturat de falsuri, minciuni şi de prostii/ Vreau opere complete, nu opere alese… / mai bine tipăriţi pe Preda/ El, dintre pământeni, cel mai iubit.” sau: „Să mergem deci să cerem aprobare/ Când să vorbim şi noi puţin mai tare,/ Când este ora bună de culcare,/ Când doare pe acel pe care-l doare.” (Aprobări – 1981) după cum şi… „Opriţi informaţia unilaterală,/ cancerul societăţii socialiste/ multilateral dezvoltate!” (Informaţia unilaterală – 1984) Nu-i aşa?… Curată cosmetizare a comunismului de după 1971!  Apropo, Maestre!  Catalogaţi procentual poezia păunesciană drept „moloz, mult moloz.” cu toate că este numit de publicul larg, cel mai mare poet în viaţă. Citându-vă din preţioasele dvs. scrieri (unde, fără excepţie stilul determină personalitatea) aveţi dreptate: „Împrejurul drumului prăfuit ce se pierde în zare, se întind măştile.” (Treaz,…)  Sunteţi totuşi un estet rafinat, şi nu cum declaraţi în poezia „Eu sunt” (primul vers al strofei trei) Slăbuţ însă la categoria riscului condeieristic în perioada comunistă, fără a vă considera astăzi ciuperca răsărită după revoluţie, căci toate s-au dovedit a fi otrăvitoare. Oare ce făcea domnia-voastră când Păunescu – prin decret prezidenţial – era declarat unic şomer al statului socialist? Moloz, mult moloz…

– * –

Într-un articol din revista 22 (10 martie/2004) fără prea mare efort, observăm strădania distinsei Carmen Muşat, scriitoare prolifică dar şi critic literar,  de a aşeza, – ca într-un joc  puzzle – piesele denigrării păunesciene, chiar dacă acestea sunt, de cele mai multe ori, nepotrivite formei adevărului. Vom da citatului câteva concluzii susţinute cu înverşunare într-un echilibru tremurând, – de scurtă durată –  potrivite lui Adrian Păunescu precum „nuca-n perete,” sub semnătura  sus menţionatei: „Deşi a debutat ca un poet autentic la începutul anilor 60, Adrian Păunescu a devenit ulterior un jalnic versificator, (aducem la cunoştinţă că în 1973 primeşte distincţia Ordinul Crucea Germaniei pentru poezie, iar dacă ni se permite o paralelă, mentorul domniei-sale Carmen Muşat, respectabilul Mircea Martin, a fost distins cu Premiile U.S.R. în 1969, 1974, şi 1981, secţiunea critică literară, iar  Adrian Păunescu, obţinea Premiile aceleiaşi U.S.R. în 1968 – 1971, secţiunea poezie; interesant este faptul că la acea vreme  Mircea Martin, conducătorul cenaclului Universitas, nu împărtăşea convingerile de astăzi ale doamnei Doctor în Filologie <din 2001> – n.n.) poet de curte înainte de 1989, (recomandăm a se studia poezia sa de atitudine, comparativ cu ceilalţi poeţi optzecişti, şi chiar de mai înainte, parţial regăsindu-se în prima parte a temei pe care o dezbatem – n.n.) Din rafinată subtilitate menită să convingă, cuprinde totuşi preventiv în paranteză, următoarele: (cu rare izbucniri de conştiinţă, rapid reprimate) (chiar şi rare, – dar destul de tăioase – avem un alt exemplu de atitudine mai riscantă?… <nu înţelegem însă cine reprima rapid izbucnirile de conştiinţă> – n.n.) animator de cenacluri itinerante, (deşi a plătit tribut, susţinând această formă a actului de cultură, prin a i se dezmembra familia, totuşi dna filolog conchide : „…dispus să facă din propria viaţă un spectacol mediatic” – n.n.)   promotor de marcă al culturii de amatori pe care îi populariza în timpul regimului comunist, într-o emisiune-maraton intitulată populist <Antena vă aparţine> (din promovarea culturii de amatori, au urcat pe piedestalul afirmării, formaţiile: Phoenix, Iris, Voltaj, Holograf, Curtea veche; apoi, Mircea Vintilă, Florian Pitiş, Gil Dobrică, Vali Sterian,Ducu Bertzi, George Nicolescu, etc…etc; nu avea rost să-i promoveze pe Patapievici, Pleşu, Liiceanu, Manolescu, nume grele, dar frumos „aliniate” la acea vreme;  cât priveşte titulatura emisiunii, e ca şi cum am vorbi despre „vinovatul fără vină” – n.n.) realizator egolatru şi egocentric de interminabile emisiuni TV. (în perioada comunistă, TVR-ul ne oferea – după cum se ştie – „interminabilele” 2h şi 40` zilnic, iar după 1990, migrena păunesciană a dnei. Muşat, putea fi vindecată din… telecomandă – n.n.)

Distinsa Carmen Muşat, face dovada că a citit selectiv poezia lui Adrian Păunescu, – între lectura activă şi cea pasivă – alegând, ceea ce o va ajuta să expună polemica de interpretare psihologistă, fapt pentru care, ne permitem a-i reaminti că în lectura activă, după descoperirea straturilor structurale ale obiectului reprezentat, se stabilesc corelatele intenţionale în determinarea procesului psihic intim; (după cum îl putem determina şi pe cel al criticului…n.n.) Aşadar: „Temperament de Nae Girimea, deghizat în versificator de ocazie, (off, ce mai roade invidia… şi când

te gândeşti că „Repetabila povară” devenise Imn spiritual; n.n.) autor de obscure poeme într-un vers (ca acest, Gata de luptă: „Vertical, orizontal, nechezatul unui cal!” ) (cui credeţi că i se potriveşte în cazul de faţă? n.n.) gata oricând să sufere în faţa naţiunii în numele căreia poartă „bătălii” la televizor (desigur, mai sunt români „infestaţi” de românism, care nu vor accepta „simbria” renegării acestuia; n.n.) Adrian Păunescu se vede pe sine ca autor predestinat unei posterităţi măreţe,(se pare că în anul de catedră de la Amsterdam, 1997-1998, Carmen Muşat a predat literatura română fără a cita din „definiţiile” lui Nichita: <dacă orice poet adevărat n-ar crede despre sine că este cel mai mare poet, ar fi o farsă şi o minciună tot ceea ce scrie dânsul> – Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu 1990, p.559,alin 2, n.n.) capabil să nemurească, în opera sa, orice biet muritor ce-i intră în viaţă („bietul muritor,” pentru mulţi poeţi, a însemnat inspiraţie la poezia socială faţă de care, unii fac alergie. Mari critici, enunţători ai doctrinelor literare, au constatat că deosebit de relevantă pentru psihologia artistului pare a fi, în acest context, tocmai valoarea socială a sacrificiului „bietului muritor.” Totul porneşte de la „butucul viţei de vie românească” simbol al transmiterii de rod nealterat, după cum, libertatea spiritului se afirmă în aplicarea integrală a sufletului, şi n-ar trebui să ne fie cu supărare; n.n.) Cum altfel putea să fie portretizat Adrian Păunescu de către redactorul-şef de la Observatorul cultural, când aflăm cu încântare că este şi membru fondator al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii? Ne aşteptam să fie abordată tema adevărurilor poetice, cu un aşa specialist la îndemână… căci,  cele cauzate de conformitatea lor cu realitatea, sunt şi parte integrantă a lumii proprii poetului, o adevărată lume în lume; o lume a conştiinţei în impactul cu lumea înconjurătoare. Dar… asupra spiritualităţii contemporane, misiunea-i misiune! Studiul teoretic al artelor e cu totul altceva, mai cu seamă analiza structurii poesferei, când teza  ce confirmă un dr. filolog se intitulează, „descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească.” (sic!)

Vom încheia dezbaterea noastră cu un citat din concluziile lui Nichita Stănescu asupra criticii literare tendenţioase, demn de învăţat pe de rost: ( n-ar strica, nici în cazul protagonistei noastre; n.n.) „M-a interesat critica literară. La început. Mai ales cea de încurajare. M-a interesat şi critica în care am fost contestat, şi aceea care m-a minimalizat,exacerbat. Când scriu, nu cu gândul la critică scriu. Mai sunt şi critici care se doresc <directori> ai literaturii, ai spiritualităţii noastre.” (Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu 1990, p.568, alin 3)

CRISTIAN NEAGU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: