LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Corneliu Stoica: „Restituiri – Ioan Neniţescu, un poet al neatârnării“

Ioan Neniţescu este un poet aproape necunoscut generaţiilor tinere. Deşi imnurile „Pui de lei” şi „Voinţa neamului” au devenit unele dintre cele mai cunoscute cântece patriotice româneşti, făcând parte din fondul de aur al muzicii noastre corale, puţini sunt astăzi cei care, intonându-le sau numai ascultându-le, ştiu că versurile aparţin lui Ioan Neniţescu, poet-ostaş, care a luptat în Războiul pentru Independenţă de la 1877-1878, intelectual de aleasă cultură, doctor în filozofie cu o teză despre modul în care Spinoza a văzut afectele („Die Affectenlehre Spinoza’s”). De-a lungul timpului, despre el şi despre creaţia lui s-a scris în general puţin. A avut totuşi parte de unele contribuţii semnate de G. Călinescu, Şerban Cioculescu, G. G. Ursu, D. D. Şoitu, Rodica Florea, Teodor Vârgolici, Maria Donose.

Contemporan cu Alecsandri şi Eminescu, Neniţescu nu a avut harul şi vigoarea artistică a acestora. Poeziile sale nu sunt rodul unor elaborări îndelungate, unele au fost scrise pe câmpul de luptă, altele în spital, iar atunci când tunurile au încetat să mai bată, poetul nu a căutat să smulgă lirei sale sunetele cele mai cristaline. În tot ce are însă mai valoros, creaţia sa este străbătută de un vibrant patriotism, tinzând să răspundă comandamentelor civice şi morale ale epocii în care a trăit. Poeziile sale inspirate din Războiul pentru Independenţă, împreună cu cele de evocare istorică, în centrul cărora se află figurile legendare ale lui Decebal şi Traia, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir ş.a. alcătuiesc o adevărată frescă a unui trecut zbuciumat, în care idealul neatârnării a constituit visul dintotdeauna al românilor.

Scriitorul s-a născut în oraşul Galaţi la 11 aprilie 1854. Aşa cum rezultă din mitrica Bisericii Mavromol cu născuţii anilor 1848-1858 1), el era fiul lui Ştefan Vasiliu, bogasieriu, şi al Elisavetei, fiica lui Zaharia Rachieriu. G. G. Ursu 2) afirmă că numele Neniţescu este moştenit de la un unchi al său din Galaţi, călugărul Ilarion Neniţă, mort la 70 de ani, cum menţionează însuşi poetul într-o dedicaţie la poezia „Epitaf” din volumul de debut „Flori de primăvară”. Acelaşi lucru ni l-a spus şi poetul Ştefan I. Neniţescu, fiul lui Ioan Neniţescu, pe care în 1976 l-am cunoscut la Bucureşti, în casa sa din strada Maria Rosetti nr. 4. Ideea adoptării numelui Neniţescu, după ştirea acestuia, i-ar fi fost sugerată copilului Ioan de învăţătorul său, adept al curentului latinist. Reîntorcându-se într-o zi de la şcoală şi spunându-i tatălui, acesta nu a protestat, ci dimpotrivă a exclamat: „Bine, toată familia noastră o să se numească Neniţescu”.

Că Ştefan a adoptat acest nume rezultă şi dintr-o ştire apărută la rubrica „Cronica locală” din cotidianul gălăţean „Vocea Covurluiului”, nr. 1421 din 31 decembrie 1880. Informând cititorii că un tânăr din urbea gălăţeană a publicat la Berlin un volum de versuri intitulat „Flori de primăvară”, ziarul menţionează: „Tânărul în chestiune se numeşte Ioan S. Neniţescu, fiul stimatului nostru concetăţean Ştefan Neniţescu”.

Părinţii poetului aveau un magazin pe strada Lină (astăzi Ioan Neniţescu), ocupându-se cu comerţul. Ioan era al doilea născut din cei cinci copii ai soţilor Vasiliu: Haralambie, Caterina, Dimitrie şi Ana. Dimitrie şi-a început cariera ca inginer militar topograf. Ulterior va ajunge publicist, cunoscut om politic, ocupând funcţia de ministru al industriei şi comersului în cabinetul lui Petre Carp, alături de Titu Maiorescu (externe), Delavrancea (lucrări publice), I. Lahovari (agricultură şi domenii), C.C. Arion (culte şi instrucţie), M. G. Cantacuzino (justiţie) etc.3) Haralambie, fratele mai mare, va desine un timp funcsia de consilier comunal în cadrul primăriei municipiului Galasi, participând energic la o polemică generată de „Procesul primăriei Galasi cu Grigore Heliade”, inginer, antreprenorul canalizării oraşului 4).

După absolvirea şcolii primare, Ioan Neiniţescu urmează cursurile Şcolii Superioare Comerciale „Alexandru Ioan I”, înfiinţată în 1864, singura, la acea vreme, cu un astfel de profil din ţară. La 16 octombrie 1875 se înscrie ca audient la Facultatea de litere din Iaşi 5). Aici, încă din primii ani de studenţie, frecventează şedinţele societăţii „Junimea”. Atmosfera care domnea în gruparea ieşeană, receptivitatea şi sensibilitatea pe care conducătorii societăţii o manifestau faţă de valorile româneşti ale epocii îl impresionează pe tânărul gălăţean, astfel că într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, datată Galaţi, 22 aprilie 1878, el îi scria entuziasmat secretarului perpetuu al „Convorbirilor literare”: „Am nădejdea că în curând voi fi la Iaşi şi voi putea iarăşi să fiu părtaş la acele şedinse atât de instructive pentru mine. Când eram acolo, aş fi vrut ca dintr-o sâmbătă în alta să nu fie decât o clipă; de când sunt la Galaţi, nu trăiesc decât cu dorul sâmbetelor de acolo 6).

Anul 1877 găseşte sara angajată în războiul care avea să-i aducă independenţa de stat absolută. Studentul Ioan Neniţescu se numără printre cei care cer să meargă pe front 7). La 18 august 1877 părăseşte casa părintească (semnificativă în acest sens este poezia „Adio mamei”, subintitulată „Plecând spre câmpul luptei”), la 22 august îl găsim la Turnu Măgurele, trece Dunărea pe podul de vase de la Siliştioara-Măgura, iar la 27 august primeşte botezul focului ca sublocotenent în cadrul Regimentului 13 dorobanţi, comandat de locotenent-colonelul Ioan Petrovici 8). Cu preţul a trei ofiţeri răniţi, 16 soldaţi morţi şi 113 9) răniţi regimentul a reuşit să cucerească o poziţie întărită în faţa redutei Griviţa 1. La 30 august poetul participă la dramatica încleştare de la Plevna, când este cucerită reduta Griviţa 1, când cad eroic maiorul George Şonţu, căpitanii Leon Cracalia, Valter Măracineanu etc., iar la 4 septembrie, compania a doua, comandată de căpitanul Panait Botez (tatăl viitorului scriitor Jean Bart), din care făcea parte şi Neniţescu, împreună cu compania comandată de căpitanul Vasile Iremia, execută o operaţie de recunoaştere asupra poziţiilor otomane din reduta Griviţa 2. Dorobanţii sunt descoperiţi şi asupra lor se dezlănţuie o ploaie de foc. Poetul este rănit. Ridicat de o ambulanţă a serviciului militar al armatei, este adus în ţară şi internat într-un spital din Slatina. Este decorat cu Steaua României şi Virtutea Militară 10).

Reîntors în oraşul natal, poetul a găsit o atmosferă culturală marcată de manifestări care aveau darul să menţină trează în inimile tuturor românilor ideea de libertate şi independenţă naţională, patriotismul înălţător care însufleţea pe cei care în faţa redutelor de la Plevna înscriau acte de eroism demne de memoria strămoşilor. Neniţescu reia legăturile cu societatea „Junimea”, astfel că din 1878 datează debutul său în „Convorbiri literare”11). În toamna aceluiaşi an se înscrie la Facultatea de filozofie şi arte din Berlin 12). Doctoratul şi-l va lua la Leipzig în 1886 cu teza „Die Affectenlehre Spinoza’s”.

În 1880 îşi tipăreşte în capitala Germaniei, în tipografia berlineză „C. Berg et v. Holten”, volumul „Flori de primăvară”, cuprinzând produc’ia poetică de până la sfârşitul anului 1879. În edi’ia a II-a, cea din 1889, poetul va renun’a la unele poezii, introducând în schimb pe cele patriotice şi războinice, scrise în 1877, precum şi altele din anul 1880, fiindcă, notează autorul în „Cuvântul înainte”, acestea i s-au părut „de altă fire şi prin graiul lor şi prin sentimentele ce

oglindesc”. Când se află în ‚ară, Neniţescu participă la şedinţele „Junimii”. Se pare că Titu Maiorescu îi apreciază versurile deoarece în „Însemnările sale zilnice” el notează: „28 octombrie 1882 – Aseară Junimea cu Alecsandri, Zizin, Gane, Beldimanu, Anette, dna. Rosetti, Mite Alduleanu ( stud. jur. din Pesta), Caloianu, Hermes-Popescu, J. Cerchez, Jipescu, Chibici, Eminescu, Slavici, Păucescu, Burghele, Neniţescu, în total 23 de persoane. O frumoasă nouă nuvelă a lui Gane pentru Almanahul studenţilor de la Viena, 4 poezii drăguţe de Neniţescu, scrisoarea lui Slavici din Italia, frumosul Luceafăr al lui Eminecu, şlefuit. Apoi Alecsandri a povestit din viaţa sa, în special din Montpellier. Până la ora 1 noaptea. Încântătoare seară”13).

Anii petrecuţi în Germania i-au dat posibilitatea poetului să ia contact cu celebrele valori ale spiritualităţii apusene, să-şi formeze o solidă cultură umanistă. Reîntors în sară, se stabileşte la Bucureşti unde, în 1884, la 1 februarie, face să apară primul număr al revistei ştiinţifice, politice, economice şi literare „Ţara nouă”, publicaţie editată până în februarie 1888. În acelaşi timp el este profesor de filozofie şi pedagogie la Şcoala normală şi institutori din Bucureşti, revizor şcolar sub ministeriatul lui Gheorghe Chiţu, se angajează în viaţa politică a ţării. Membru al partidului liberal, Neniţescu este ales la 1 februarie 1888 deputat de Covurlui în colegiul al doilea, iar la 28 februarie, în şedinţa Camerei legiuitoare, ales ca secretar. În această funcţie el se va număra printre cei care, la propunerea lui Iacob Negruzii, vor susţine acordarea unei pensii viagere lui Mihai Eminescu. Legea votată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 2 aprilie 1888, adoptată cu o majoritate de 57 voturi, contra 5, poartă semnătura lui D. Lecca în calitate de preşedinte şi a lui Ioan Neniţescu – secretar 14). În acelaşi an poetul are la Galaţi un duel cu magistratul Constantin Ressu, tatăl viitorului pictor Camil Ressu. Întâmplarea care a dus la duel şi desfăşurarea acestuia le-am relatat în cartea noastră „Artişti plastici de la Dunărea de Jos” 15). Face parte din comitetul de conducere al revistei „Albina”, iniţiată de Spiru Haret, colaborează la ziarul „Lupta” al lui George Panu, la „Revista nouă” a lui B.P. Hasdeu. În aceasta din urmă publică poeme de inspirasie istorică, precum „Moartea lui Decebal”, „Mihai Vodă Craioveanul”, „Voievodul Ştefan”, „Spătarul Coman”, „Paul Chinezul”, „La ospăţul Dunării” etc.

În 1889 Ioan Nenisescu se căsătoreşte cu Elena Vasile Ştefan, originară din Braşov, cu care va avea trei copii: Mircea, Ştefan 16) şi Irina. În 1976, vizitându-l pe Ştefan I. Nenisescu, acesta ne-a pus la dispoziţie mai multe fotografii de familie şi un album al mamei sale, conţinând câteva desene şi transcrieri din creaţia scriitorilor Mihai Eminescu, Carmen Sylva, A. Musset, J. J. Rouseau. Albumul se deschide cu o poezie scrisă de Ioan Nenisescu, intitulată „Lili”, dedicată soţiei sale şi este datată 7 iunie 1890. Este foarte probabil ca albumul să fi fost dăruit de Ioan Neniţescu la împlinirea unui an de la oficierea căsătoriei. Iată această poezie: „În pieptu-mi iubitor, iubită,/ E un popor de dragi simţiri/ O-ntreagă lume, nesfârşită,/ De desmierdări, de amintiri;// Iar tu mărita mea, regină,/ Încoronată de-al meu dor/ Drag stăpâneşti cu voie plină/ Peste supusul tau popor.// Şi de doreşti a mea frumoasă/ Să ştii ce vrea poporul tău -/ Pe sânu-mi capul lin îţi lasă/ S-auzi în taină glasul său”17).

În vara anului 1892 poetul întreprinde o călătorie în Peninsula Balcanică, iar în urma ei scrie lucrarea „De la românii din Turcia europeană”, publicată în 1895. Scopul scrierii acestei lucrări este exprimat astfel de autor: „În vara anului 1892 am întreprins o călătorie la cei din dreapta Dunării cu scopul de a vedea eu însumi schimbarea ce a dat naştere şcoalei române din Turcia, şcoală ce la rândul ei a rechemat la viaţa naţională şi pe aromân, cu deosebire pe cel din Turcia europeană, pe care îl cercetez în lucrarea de faţă. Şi încă un scop avut în călătoria mea: a face o numărătoare a acestui neam frate, deoarece scriitorii mai vechi şi noi, ce studiasem înainte de plecare, se exprimă prea desperecheat asupra numărului, îndeletnicirei şi poziţiunilor geografice ce le ocupă”18).

Cuprinzând 608 pagini, o sută de fotografii originale luate de autor la faţa locului, înfăsişând tipuri de oameni şi aspecte ale locurilor din regiunile populate de români, precum şi o hartă etnografică, cartea lui Ioan Neniţescu este scrisă în genul însemnărilor de călătorie. Scriitorul descrie frumuseţile naturii aşa cum îi apar pe ecranul retinei, reproduce convorbiri cu diferite persoane întâlnite în cale, meditează asupra condiţiei fraţilor noştri din Peninsula Balcanică. Lucrarea are astfel mai mult un caracter literar decât unul strict ştiinţific. „Cercetările sale, scrie Al. D. Xenopol, sunt împrăştiate şi rezultatele lor trebuie culese din tot cuprinsul scrierii; ele nu reies de la sine, cum s-ar întâmpla lucrul dacă poporul aromân ar fi fost cercetat din diferite puncte ale unui studiu etnografic. Sistemul urmat de Ioan Neniţescu are însă şi un merit de netagăduit şi de a introduce cu toate acestea aceleaşi adevăruri pe cale mult mai plăcută a întâmplărilor estetice”19).

Scrisă într-o frumoasă şi curgătoare limbă românească, plină de descrieri demne de penelul unui pictor, lucrarea lui I. Neniţescu a fost distinsă de către Academia Română cu premiul „Năsturel-Herescu” de 4000 lei pe anul 1896. Al. D. Xenopol, în raportul său, scria: „Cartea este frumos scrisă, atrăgător alcătuită şi înfăsişează o netăgăduită valoare ştiinţifică, prin faptul că stabileşte adevăruri noi şi pe cele cunoscute le întăreşte prin noi dovezi”20). La rândul său, Gr. G. Tocilescu, vicepreşedinte al Academiei Române făcea următoarea apreciere: „Trebuie să ştie Românii din Regat că mai sunt fraţi de-ai lor şi dincolo de Dunăre, şi peste Balcani, şi până la porţile Atenei! Lipsea însă cartea care să arate unde sunt, ce sunt, cum petrec aceşti fraţi Români, şi să deştepte în toţi simţământul solidarităţii unei origini comune. Dl. Neniţescu ne-a dat o asemenea carte, înzestrată cu ilustraţii şi o hartă etnografică, scrisă cu minte şi inimă românească”21).

În 1894 Ioan Neniţescu concurase la premiul „Eliade Rădulescu” cu lucrarea „Tatăl nostru în câteva istoriaore pe înţelesul tuturor”, carte cu conţinut moral-creştin, destinată uzului didactic. Raportul întocmit de Victor Babeş a fost însă nefavorabil pe considerentul că „Academia nu pooate admite nici o carte de natură bisericească la premiu, că votul competent definitiv este al autorităţii bisericeşti, cu care Academia, prin premiere, ar putea să vină în colisiune”22).

Tot în 1894, la 11 aprilie, în şedinţa secţiunii literare de sub preşedinsia lui I. C. Negruzzi, Ioan Nenisescu este propus pentru a fi ales membru corespondent al Academiei, alături de Theodor Şerbănescu şi Duiliu Zamfirescu. Nici el, nici autorul lui „Tănase Scatiu” nu întrunesc numărul necesar de voturi, fiind declaraţi respinşi. Va fi ales membru corespondent al Academiei doi ani mai târziu, în şedinţa secţiunii literare din 18 martie 1896, desfăşurată sub preşedenţia lui N. Kretzulescu 23).

În 1897 poetul concurează din nou la premiul „Năsturel-Herscu”, de astă dată cu drama istorică în cinci acte „Radu de la Afumaţi”. În ciuda raportului favorabil al lui D. C. Ollănescu-Ascanio, nu întruneşte sufragiile comisiei de premiere 24).

Începând din 1897 Ioan Neniţescu a fost numit prefect de Tulcea. La numai 47 de ani, în noaptea zilei de 23 februarie 1901, poetul se stinge din viaţă în urma unui anevrism al aortei. „Plângem moartea înainte de timp a acestui bun român, scria „Noua revistă pedagogică”, mândrindu-ne cu calităţile lui de oştean, educator şi mare patriot”25), iar Ştefan Petică, rememorând vizitele făcute în casa poetului din strada Rotarilor, nota în „Depeşa”: „Neniţescu n-avea nimic din poza acelora care vor să impună prin maniere străine, imitate cu deosebită îngrijire. La dânsul totul era simplu şi pornit din inimă … Cu Neniţescu se stinge una din rarele figuri ale acelor români care ne-au câştigat faima de legendari ospitalieri”26).

Opera lui Ioan Neniţescu este alcătuită din volumele de poezii „Flori de primăvară” (Berlin, 1880; Ediţia a II-a, Bucureşti, 1889), „Şoimii de la Războieni” (poem în 9 cânturi, 1882), „Pui de lei” (1891), „Tatăl nostru în câteva istorioare pe înţelesul tuturor” (1894), „De la românii din Turcia europeană”( studiu etnic şi statistic asupra aromânilor, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1895) şi drama istorică în 5 acte „Radu de la Afumaţi”, Bucureşti, 1897), „Poezii” (Editura Institutului de arte grafice „Minerva”, Bucureşti, 1911).

Creaţia sa poetică exteriorizează o variată gamă de sentimente, este străbătută de un înălţător patriotism, răspunzând comandamentelor civice şi morale ale epocii. Ea ilustrează cel mai bine acel tip de poet pentru care idealul estetic s-a confundat cu cel moral, de aici încercarea de a pune mai presus de orice nobleţea angajării decât grija pentru expresia artistică. Poeziile din „Flori de primăvară” sunt influienţate de lirica populară şi mai cu seamă de cea a lui Vasile Alecsandri, pentru care autorul va manifesta un adevărat cult. Registrul temelor şi stărilor sufleteşti cântate de poet este cuprinzăror, înglobândnostalgia după locurilor natale, comuniunea omului cu natura, exaltarea traiului rustic, dragostea, solitudinea etc.Poezia „Urzeala versurilor mele”, care deschide a doua ediţie a volumului, este o adevărată „ars poetica”; pe malul Brateşului poetul conversează cu strămoşii sau îşi aminteşte de legendele ascultate în copilărie despre această apă; în faţa măreţiei Ceahlăului se extaziază aşa cum va face şi Coşbuc; apariţia zorilor îi prilejuieşte zugrăvirea universului domestic; tomna nu este văzută într-o imagine dezolantă, ci purtând veşminte în culorile crepusculului; întoarcerea ţăranilor de la muncă este surprinsă în cadrele unui tablou realist. Nu lipsesc din poezia lui Neniţescu nici accentele dramatice, împrumutate din baladele populare, cum se întâmplă în poemul „Toader Robul”, unde eroul, cu preţul vieţii, îşi salvează stăpâna din ghiarele unui urs. Deşi inegale valoric, poeziile lui Neniţescu sunt plăcute, limba este fluentă, iar cele mai izbutite conţin un optimism izvorât mai ales din contactul poetului cu elementele naturii şi pastelurile lui Alecsandri.

Dacă în volumul „Flori de primăvară” poezia de factură populară este cultivată doar sporadic, în poemul în 9 cânturi „Şoimii de la Războieni” ea devine precumpănitoare. Explicaţia nu comportă complicaţii. Mai toţi scriitorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, urmând pilda generaţiei patruzecioptiste, s-au simţit atraşi de poezia noastră populară al cărei farmec Eminescu îl găsea „în faptul că este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a gândirii”. La Neniţescu, preocuparea pentru folclor se datoreşte atât contactului pe care el l-a avut în copilărie cu literatura populară din zona Dunării de Jos, a spiritului în care se formase ca student al Universităţii ieşene, cât şi întâlnirii la Berlin cu ideile folcloristicii germane, în care persistau încă ecouri din Herder şi fraţii Grimm. De altfel, profesorul Herman Grimm, ale cărui cursuri de etnografie şi estetică le urmase, era descendentul cunoscutei familii de folclorişti.

Volumul este dedicat lui Vasile Alecsandri, atenţiei căruia îi fusese supus încă din 1880. „Un prunc al vechii mele dragoste pentru cântecele popolare este şi poemul de faţă, va spune Ioan Nenisescu, pe care l-am botezat „Şoimii de la Războieni” şi pe care ţi-l închin, rugându-te să-l primeşti ca semn al recunoştinţei şi al adevăratei mele iubiri pentru Domnia-Ta” 27).

Poemul este inspirat din „Dumbrava Roşie”. Acelaşi erou întâlnim în ambele lucrări, numai că în „Dumbrava Roşie” duşmanii lui Ştefan sunt polonii, în timp ce la Neniţescu – musulmanii. Acesta se îndepărtează însă de modelul ales prin apelarea la prozodia populară.

Încercând să reînvie atmosfera baladescă a cântecelor bătrâneşti, Neniţescu evocă pe parcursul a nouă cânturi epopeea războiului de la Valea Albă-Războieni (1476), când armata turcească, condusă de beglerbegul Soliman înfrânge rezistenţa moldovenilor. Refăcându-şi oastea şi profitând de starea demoralizată în care se găsea armata turcească datorită lipsei de hrană şi a molimelor ce bântuiau, Ştefan dă o ripostă hotărâtă musulmanilor, aflaţi în retragere spre Dunăre, izbutind să răpească inamicului prăzile ce ducea cu sine. Eroismul moldovenilor transpare în imagini aparent simple, dar sugestive. Metafora, hiperbola sunt mânuite cu îndemânare, reliefând lupta dârză şi dreaptă a „şoimilor” lui Ştefan. Domnitorul concepe planul de luptă în cele mai mici amănunte, iar indicaţiile care le dă asupra atacului sunt surprinzătoare. Bătălia de la Războieni e zugrăvită în imagini vii, dinamice. Vitejii lui Ştefan luptă dezlănţuiţi, prilejuindu-i poetului o ingenioasă asociaţie cu elementele naturii: „Precum apele în munţi/ De pe albele lor frunţi/ Se aruncă surd mugind/ Stânci bătrâne prăbuşind/ Şi trufaşe, largă cale/ Îşi deschid până la vale,/ Astfel Mihu, Vătămanu, Gruea şi cu Petroşanu/ Şi alţi mulţi viteji de soi/ Copţi la focul de război/ Se aruncă orbi şi sfarmă/ Frânge, spulberă şi darmă/ Tot ce moartea încruntată/ Şi de sânge însetată/ Pune-n drumul lor să fie,/ Drum de jale şi urgie/ După ei ostaşii lor/ Vin în luptă şi dobor/ Tot ce li se-mpotriveşte/Tot ce zborul le opreşte”.

Pe fundalul încleştărilor dintre cele două oştiri se profilează chipul lui Pârvu Gălăţeanu, un adevărat erou al luptei împotriva nedreptăţilor din interiorul ţării, dar şi al nelegiuirilor duşmanilor din afară. Supravieţuind, el rămâne printre oamenii de încredere ai voievodului, adresându-i-se acestuia cu veneraţie: „Căzut fuşi… te-ai ridicat,/ Tu viteaz adevărat/ Aşa cum se şi cuvine/ Unui mare domn ca tine/ Şi de-acum pentru vecie/ Numele aşa să-ţi fie:/ Ştefan, Ştefan, viteaz mare/ Ce pe lume seamăn n-are”.

În finalul „Şoimilor de la Războieni”, poetul ajunge la concluzia că omul, prin iubire şi unire, realizează ţelul suprem al vieţii – fericirea, constatare ce nu este întâmplătoare. Este cuprinsă aici concepţia omului din popor, a eroului creaţiilor folclorice care aspiră necontenit spre o viaţă paşnică, armonioasă.

Poemul, compus în metru popular, nu a plăcut lui Iacob Negruzzi 28) pentru că, notează el, „autorul a crezut că versul popular, aşa precum îl întâlnim în cântecele bătrâneşti ar fi cel mai potrivit pentru o poezie epică”, ori aici e „greşeala lui cea mare”, fiindcă „farmecul poeziei populare consistă mai cu seamă în naivitatea gândirii şi este cu neputinţă de imitat”, rămânând „o taină pentru spiritele culte”. De asemenea, similitudinile de conţinut cu „Dumbrava Roşie” sunt prea evidente, iar acţiunea din cântul VII, identică cu cea din „Mama lui Ştefan cel Mare” a lui Dimitrie Bolintineanu, este mult diluată, încât „tot efectul se pierde”.

Exigentul Iacob Negruzi nu ezită însă să releve şi meritele „tânărului autor”

(Neniţescu avea atunci 26 de ani, n.n.): „Limba este destul de corectă şi îndeobşte frumoasă. Versurile curg uşor şi se citesc cu plăcere. Chiar găsim pasaje de adevărată frumusese poetică”.

În spiritul versului de factură populară vor fi scrise şi alte poeme ale sale:

„Doamna Stanca”, „Voievodul Ştefan”, „Matei şi Vasile Lupu”, „Despina, doamna”, „Radu Şerban Basarab, „Cantemir şi Prutul” ş.a., creaţii ce-şi extrag seva din fapte pe care, fie istoria, fie memoria poporului nu le-au dat uitării.

Explorând cu pasiune filonul aurifer al folclorului românesc, din comorile căruia a şi publicat în revista editată şi condusă de el, „Ţara nouă”, Neniţescu nu s-a ridicat desigur la înălţimea contemporanilor săi Alecsandri şi Eminescu, dar încercările lui de a prelucra creaţia populară sau de a crea în spiritul acesteia nu sunt de loc de neluat în seamă. Poate aşa se şi explică succesul pe care poezia sa l-a avut în epocă, într-o perioadă când creaţia populară cunoştea o recunoaştere totală atât în ţară, cât şi dincolo de hotarele acesteia, iar Iosif Vulcan vedea în ea „acel izvor ce e menit să întărească literatura naţională” 29).

Cu volumul „Pui de lei”, apărut în 1891, Ioan Neniţescu îşi va încununa activitatea sa de poet patriot, care prin scrisul său a slujit idealul independenţei naţionale, ideea continuitării luptei poporului român pentru libertate şi neatârnare. El se înscrie astfel în rândul acelor scriitori care şi-au adus din plin contribuţia la închegarea epopeii noastre naţionale, a acelor scriitori care de la cei dintâi făuritori de slovă românească şi până la contemporanii noştri au fost şi sunt pilde de responsabilitate civică.

Abordând în creaţia sa tematica istorică, urmărind devenirea poporului român în momentele esenţiale, de la înfruntările strămoşilor noştri daci şi romani, până la încleştarea supremă de la 1877-1878, la care a participat, Neniţescu ne-a lăsat o adevărată istorie lirico-epică, străbătută de la un capăt la altul de ideea unităţii naţionale, a dreptăţii şi independenţei. Chiar dacă unele neîmplniri şi imperfecsiuni par supărătoare pentru gustul estetic al cititorului de astăzi, meritorii rămân resursele educative pe care poezia sa patriotică le oferă, constituind pentru zeci de generaţii o importantă sursă de cultivarea a sentimentului mândriei, demnităţii şi încrederii în cauza dreaptă a poporului român.

Cuprinzând „poezii eroice şi naţionale”, volumul „Pui de lei” debutează cu o dedicaţie închinată unităţii militare în cadrul căreia poetul a participat la lupte şi a fost rănit în atacul de la Griviţa: „Regimentului XIII de dorobanţi care, după triste veacuri de apăsare a vieţii neamului, intrând bărbăteşte, cel dintâi în vârtejul de moarte de la 27 august 1877, şi, purtându-şi stegaul din izbândă în izbândă, a dovedit tuturora, că româneasca virtute amorţită n-a fost niciodată. Lui îi închină aceste versuri de ţară autorul, care, în rândurile lui, a avut neuitata mândrie de a se oşti pentru neatârnarea patriei”.

Dacă momentele războiului pentru independenţă, glorificarea eroismului românesc au fost cântate de o întreagă pleiadă de poeţi români (Alecsandri, Macedonski, Coşbuc, Scipione Bădescu, G. Bengescu, George Baronzi, Petre Dulfu etc.), Ioan Nenisescu are meritul de a ne da o imagine a acestuia din perspectiva omului care a participat direct la desfăşurarea bătaliilor. Poeziile sale alcătuiesc un adevărat jurnal al unui poet-ostaş, având pentru literatura română autenticitatea şi semnificaţia pe care o au în plastică desenele lui Grigorescu, Carol Popp de Szathmary, Sava Henţia sau G. D. Mirea, realizate la doi paşi de linia de foc, în bătaia gloanţelor inamice, lângă soldaţii aflaţi în tranşee, porniţi în atac sau căzuţi pe câmpul de luptă.

Reconstituirea participării poetului Nenisescu la campania de la 1877-1878 este înlesnită de notaţiile acestuia, de datarea şi localizarea fiecărei poezii. La 18 august îşi ia rămas bun de la fiinţa care i-a dat viasă („Adio mamei!”) cu sentimentul că merge să-şi facă datoria faţă de patrie, sentiment tonic ce-i spulberă gândul că despărţirea ar putea fi definitivă: „Rămâi cu bine, dragă mamă, azi eu mă rup de l-al tău sân,/ Cu fruntea plină de mândrie, cu pieptul plin de mult senin,/ Mă duc spre Dunărea bătrână, cu fraţii mei să mă-ntâlnesc,/ Şi cu duşmanii ţării mele, mâini piept în piept să mă lovesc./ Iar de e scris să mor, atuncea să nu mă plângi, ci cu mândrie/ Să-ţi aminteşti de fiu-ţi care drept a păşit spre datorie”.

Ajuns la Târgu Măgurele, de unde avea să treacă apoi Dunărea, este convins că a sosit momentul ca ţara să arate lumii întregi „cine-am fost odinioară, cine iar vom fi o dată”, adresând o chemare ce are consistenţa unui manifest liric. Îndemnul la luptă este pornit din sentimentul adânc al apărării demnităţii naţionale: „Sus ţara mea! Ia arma-n mână/ Şi spre război păşeşte/ Ca singură să-şi fii stăpână,/ Te luptă vitejeşte./ În calea ta pe duşmani sfarmă,/ Cetăţile îi darmă/ Nainte mergi, nainte!// … Trufaşe neamuri râd de tine,/ De braţu-ţi de aramă/ Arată-le că tot spre bine/ Bun viitor te cheamă/ Şi-nvingătoare când vei fi/ Plecate te-or cinsti/ Nainte mergi, nainte!” („Nainte”). La 23 august, aflându-se în localitatea Nicopole, gândul său se îndreaptă tot către ţară, de astă dată însă cu o undă de reproş adresată sieşi pentru faptul că în încercările literare de până atunci nu a preamărit faptele mari ale acesteia. Bucuria participării la luptă îi aduce în suflet o compensaţie: „Nu ţi-am adus prinos cântare/ Dar sfânt mi-a fost altarul tău!/ De-aceea, iată, la hotare,/Prinos ţi-aduc azi braţul meu!// Şi când muri-voi pentru tine/ Ţi-oi zice-n ultimul suspin:/ Să-ţi fie drumul tot spre bine…/ Şi veşnic cerul tău senin!” („Prinosul meu”). În aceeaşi zi închină o sugestivă odă ţăranului român, cel care şi-a părăsit căminul, plugul, mergând la Plevna să cucerească independenţa ţării. Numindu-l metaforic „stâlp voinic de ţară”, „stejar ce nu se-ndoaie”, „leu aprig în războaie”, poetul îi adresează îndemnul de a lupta împotriva duşmanului care caută să ne ştirbească moşia: „E sfântă dragostea de casă,/ De fii şi de soţie/ Dar mult mai sfântă e iubirea/ De neam şi de moşie.// Plugar român, mi te ridică!/ Leu aprig în războaie,/Tu, oţelitul în nevoie,/ Stejar ce nu se-ndoaie” („Plugar român”).

„Invocare”, scrisă în ajunul luptei, adică în ziua de 26 august 1877, în împrejurimile Griviţei, este una dintre cele mai tulburătoare poezii ale lui Neniţescu. Ruga pe care poetul o adresează divinităţii este înălţătoare. În preziua primirii botezului de foc şi sânge, dorinţa poetului nu e atât să supraviesuiască el însuşi, ci să biruiască în luptă neamul românesc: „Părinte, nu lăsa să piară/ A noastră asuprită ţară,/ Ce-a îndurat atâta chin/ De la păgâni, de la străin./ O! Tu al soartelor stăpân/ Ajută neamului român/ Prin sânge şi prin vitejie,/ Prin cruntul foc de bătălie,/ Să-şi cucerească dreptul sfânt/ De a trăi pe-acest pământ,/ Printre popoare – ca popor/ Pe soarta sa poruncitor”.

Prima victorie obsinută de dorobanţii români la 27 august 1877, când regimentul din care făcea parte cucereşte un redan otoman, umple inima poetului de bucurie. Virtuţile moştenite din moşi-strămoşi au fost confirmate, ostaşii români s-au dovedit demni de numele străbunilor: „Popor român trecuşi prin foc!/ Popor de viaţă şi noroc,/ Ai arătat acum ce eşti/ Tu vrei şi poţi ca să trăieşti!/ În vine sânge bărbătesc/ Îţi curge – sânge-mpărătesc./ Nu eşti menit să te supui/ Copiii tăi sunt pui de lei” („După 27 august”).

Întors de pe front, în spital şi apoi la Berlin, unde merge în toamna anului 1878 să-şi continuie studiile, Ioan Neisesacu scrie şi alte versuri în care zugrăveşte atât încleştarea câmpurilor de bătălie, însuşirile admirabile de care au dat dovadă ostaşii români – patriotismul, bărbăţia, eroismul, perseverenţa, curajul, spiritul de sacrificiu-, dar şi speranţa celor de acasă ca cei plecaţi în război să se întoarcă ( „Răniutul român”, „Gornistul de la Griviţa”, „Cântecul tunarului”, „Cântecul dorobanţului”, „Tatăl lui Neacşu”).

Într-un minunat poem, piesă de rezistensă a creaţiei lui Nenisescu, care nu lipsşte aproape din nici o antologie de poezie patriotică, „Ţara mea”, autorul defineşte patria printr-o ingenioasă împletire a elementelor naturii cu virtuţile poporului român: „Acolo unde-s nalţi stejari/ Şi cât stejarii nalţi îmi cresc/ Flăcăi cu piepturile tari/ Ce moartea-n faţă o privesc;// Acolo unde întâlneşti/ Cât ţine ţara-n lung şi lat/ Bătrâne urme vitejeşti/ Şi osul celor ce-au luptat;// Şi unde vezi mii de mormane/ Sub care-adânc s-au îngropat/ Mulţime de oştiri duşmane/ Ce cu robia ne-au certat;// Şi unde dorul de moşie/ Întotdeauna drept a stat/ Şi bărbăteasca vitejie/ A-mpodobit orice bărbat;// Acolo este ţara mea/ Şi neamul meu ce-l românesc!/ Acolo eu să mor aş vrea,/Acolo vreau eu să trăiesc!”

Scrisă la 20 iunie 1887, poezia „Voinţa neamului” dă glas, într-un ritm de o tonalitate maiestuasă, unei idei izvorâtă din experienţa şi dovezile istoriei, aceea că poporul român, încă din cele mai vechi timpuri, s-a distins prin voinţa de a fi stăpân pe destinul său, de a-şi făuri viitorul în deplină libertate. Dreptul la existenţă de sine stătătoare a naţiunii noastre, impunând în atenţia lumii întregi voinţa poporului român de a fi singur stăpân în propria-i ţară, este exprimat convingător de Neniţescu: „În ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim,/ Şi stăpânirea ţării noastre cu nimenea s-o împărţim.// Şi nu vrem noi, românii, fruntea în veci la nimeni s-o plecăm,/ Şi din moşie nici o palmă, o unghie să n-o lăsăm.// Nu vrem să închinăm popoare sub mândru sceptru românesc/ Ci să trăim din viaţa noastră şi dreptul nostru strămoşesc.// Nici la răpiri ne zboară dorul, dar vai! acelui ce-a-ndrăzni/ Ştirbiri moşiei a ne face… El cu viaţa va plăti!// Căci pe moşia cea străbună vrem înşine stăpâni să fim/ Şi stăpânirea ei cu nimeni nu cugetăm s-o împărţim”.

Alături de „Voinţa neamului”, pusă pe muzică de Ion Danielescu, „Pui de lei”, de o cadenţă atât de nobilă, „poezia în armură a lui Neniţescu”, cum este numită în prefaţa volumului antologic cu acelaşi titlu 30), a devenit unul din cântecele fundamentale ale neamului. Definind descendenţa daco-romană a poporului nostru, poezia este un călduros omagiu adus eroilor şi demnităţii naţionale a românilor din toate timpurile: „Eroi au fost, eroi sunt încă,/ Şi-or fi în nemul românesc,/ Căci rupţi sunt ca din tare stâncă/ Românii orişiunde cresc./ E viaţa noastră făurită/ De doi bărbaţi cu braţe tari,/ Şi cu voinţa oţelită,/ Cu minţi deştepte, inimi mari./ Şi unu-i Decebal cel harnic/ Iar celălalt Traian cel drept,/ Ei pentru vatra lor, amarnic/ Au dat cu-atâţia duşmani piept./ Şi din aşa părinţi de seamă/ În veci s-or naşte luptători/ Ce pentru patria lor mamă/ Vor sta ca vrednici următori./ Au fost eroi şi-or să mai fie,/ Ce-or frânge duşmanii cei răi./ Din coapsa Daciei şi-a Romei/ În veci s-or naşte pui de lei!”

Lirica patriotică a lui Ioan Nenisescu atinge în poemul titular al volumului tonalitatea cea mai înaltă. Versurile lui, simple, directe, trezesc ample vibraţii sufleteşti. Poate aşa se şi explică de ce acest poem a solicitat de-a lungul timpului mai multe transpuneri muzicale, dintre care creaţiile compozitorilor Ion Vidu şi Ionel Brătianu au rămas nepieritoare. „Valoarea unui cântec de război, scria criticul Mihail Dragomirescu în prefaţa volumului de poezii şi cântece patriotice „Flamuri tricolore” (1920), nu stă în adâncimea gândirii, nici în perfecţia minuţioasă a formei. Ea stă în simplitatea şi energia accentului care mişcă voinţa”, ori privite din acest unghi, creaţiile lui Ioan Neiniţescu conţin la un diapazon ridicat aceste atribute, iar faptul că nu numai „Voinţa neamului” şi „Pui de lei”, numite de muzicologul Viorel Cosma „şlagărele epocii” 31), au constituit izvorul inspiraţiilor unor compozitori de prestigiu, ci şi „Cântecul dorobanţului”, „Gornistul de la Griviţa”, „Cântecul tunarului”, „Rănitul român” etc. confirmă pe deplin aceasta. De reţinut că în viziunea lui Neniţescu metafora „pui de lei” capătă substanţialitate generatoare. Ea este expresia bărbăţiei de care au dat dovadă românii în toate perioadele mult zbuciumatei noastre istorii. „Puii de lei” nu sunt numai ostaşii care la 1877 au cucerit independenţa de stat absolută a ţării, ci în egală măsură şi Decebal, şi Mircea cel Bătrân, şi Ştefan cel Mare, şi Mihai Viteazul, şi Petru Rareş, şi Dimitrie Cantemir, şi toţi acei care au apărat integritatea, unitatea şi neatârnarea ţării, au făcut ca steagul ei să rămână neîntinat de furtunile care ne ameninţau însăşi fiinţa noastră naţională.

Aceeaşi pasiune pentru trecutul eroic al românilor apare şi în drama istorică „Radu de la Afumaţi”, singura care a văzut lumina tiparului, reprezentată pentru prima dată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la 30 martie 1897 32). Înaintea acesteia, Neniţescu mai citise la „Junimea”, la 25 octombrie 1882, piesa „Vlad Ţepeş”, considerată „înfiorător de stupidă” de către Titu Maiorescu 33), iar în stagiunea 1897-1898, tot la Naţionalul bucureştean i s-a jucat piesa „O singură iubire”, cu actriţa Arstizza Romanescu în rolul principal 34). Fiul scriitorului, poetul Ştefan I. Neniţescu păstra câteva fragmente şi dintr-o altă dramă, intitulată „Mihai Viteazul”.

„Radu de la Afumaţi” s-a jucat într-o distribuţie de elită: C. I. Nottara (Radu Vodă), V. Leonescu (Vlad, fiul domnitorului), G. Carussy (Pârvu, banul Craiovei), Aristizza Romanescu (Ana). Piesa prezintă un episod din a doua domnie a lui Radu de la Afumaţi, voievod care s-a impus atenţiei prin politica sa antiotomană. Deşi cumpătat, chibzuit în orcârmuirea ţării, el cade victimă intrigilor boierilor de dincoace de Olt, geloşi de a vedea pe domnitor sprijinindu-se mai mult pe cei din Banatul Craiovei, lăsându-i pe dânsii la o parte. Conflictul dramatic este bine condus, dialogurile se încheagă firesc. Apelând la proză, scriitorul se simte mai liber în valorificarea materialului documentar oferit de istorie, limbajul este fluent, expresiv, fapt ce demonstrează că Neniţescu era un bun stăpânitor al posibilităţilor de exprimare ale limbii române, folosind multe expresii populare, zicale, arhaisme, dar şi neologisme.

Concurând la premiul „Năsturel-Herescu” cu această piesă, Neniţescu se bucură, aşa cum am mai menţionat, de un raport faforabil al lui C.D. Ollănescu-Ascanio 35), acesta reliefând calităţile „scenice şi literare” ale dramei, limba atât de frumoasă, pe care o considera un „adevărat giuvaier”. Cu toate acestea nu a întrunit numărul de voturi necesar premierii. Printre cei care au fost împotrivă s-a numărat şi Iacob Negruzzi, acesta arătând că se opune, nu pentru că ar contesta valoarea operei, ci „pentru că autorul a mai primit un premiu acum doi ani şi cum el nu este o ilustraţiune în lumea literelor româneşti, nu înseamnă că fiecare carte a sa trebuie premiată”36).

Scriitor al unei perioade de mare avânt patriotic, Ioan Neniţescu rămâne fără îndoială unul dintre cântăreţii cei mai fervenţi ai Războiului pentru Independenţă şi ai idealului de neatârnare care a însufleţit poporul român pe toate treptele istoriei. Versurile sale, bucurându-se de transpunerea muzicală a unor compozitori de prestigiu (Ion Vidu, Ionel Brătianu, Gh. Scheletti, Titus Cernea, Iacob I. Mureşanu, D. Doca, Ion Costescu, Francisc Hubic, Nicolae Oancea, Tache Popescu ş.a.), „nu au îmbătrânit nici astăzi”, cum menţiona criticul şi istoricul literar Alexandru Piru. Ştim că eroii sunt nemuritori şi atâta timp cât generaţii întregi care se vor perinda pe acest pământ le vor cinsti numele, le vor preamări faptele şi nobilul sacrificiu de a se fi jertfit pentru dreptul sacru al poporului român de a fi liber şi stăpân în propria ţară, suntem siguri că totdeauna se va pomeni şi numele lui Ioan Neniţescu, poet care în scrisul său a cântat pe aceşti eroi, le-a elogiat virtuţile lor alese, a dat glas voinţei naţiunii noastre de a fi stăpână pe soarta sa, de a păşi de sine stătătoare pe calea progresului şi prosperităţii.

_______________________________

NOTE

1. Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Glaţi, colecţia registre stare civilă parohiale, parohia Mavromol (1848-1858), nr. de înregistrare 3/1854, fila 52; a se vedea şi Maria Donose – „Scriitori junimişti gălăţeni”, Editura Alma, Galaţi, art. „Ioan S. Neniţeascu – un junimist «târziu»”, p. 76.

2. G.G. Ursu – „Un poet al gălăţenilor: Ioan Neniţescu, în „Orizonturi”, Galaţi, Anul III, nr. 1-4, aprilie-iulie 1940, p. 57-61.

3. Z. Ornea – „Junimea şi junimismul”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, p. 324.

4. „Ţara nouă”, Anul I, nr. 5, 1884, p. 172.

5. G. Călinescu – „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 592.

6. I.E. Torouţiu – „Studii şi documente literare”, vol. II, Bucureşti, 1932, p. 339.

7. N. Adăniloaie – Contribuţia maselor populare la susţinerea Războiului de Independensă, Studii, Revista de istorie, Tom 20, nr. 3, 1967, p. 453.

8. „Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independensă”, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 222.

9. Ibidem p. 214

10. „Vocea Covurluiului, Anul V, nr. 375, 14 octombrie 1877.

11. Primele poezii îi apar în nr. 11 din 1 februarie 1878: „Sfârşitul toamnei”, „Când ceaţa”, „Viorica”.

12. Ioan Neniţescu – Scrisoare din 28.XII. 1878 către Iacob Negruzzi, în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. II, Bucureşti, 1932.

13. Titu Maiorescu – „Însemnări zilnice”, vol. II, p. 132-133.

14. Augustin Z.N. Pop -”Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu”, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 501-502.

15. Editura Alma, Galaţi, 1999, art. „Camil Ressu în lumina documentelor”,

p. 10-17; a se vedea şi Corneliu Stoica – Întîlmiri confortante”, Editura Sinteze, Galaţi, 2007, art. „Constantin Ressu”, p.8 – 13.

16. Poetul Ştefan I. Neniţescu s-a născut la 8 octombrie 1897. Face clasele primare şi liceul la Bucureşti, iar studiile universitare mai întâi la „Sapienza” la Roma, apoi la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Docent în estetică, începe prin a fi conferenţiar universitar, trecând ceva mai târziu în diplomaţie, unde are să deţină postul de secretar de presă şi în cele din urmă pe cel de consilier economic la legaţia română de la Haga. Debutează în „Noua revistă română” în 1915, colaborează ca poet şi critic de artă la „Convorbiri literare”, „Viaţa românească”, „Lupta”, „Adevărul”, „Arta plastică”. A încetat din viaţă la 3 octombrie 1979.

Opere publicate: „Denii”(poezii, 1919), „Elemente de estetică” (traducere din Benedetto Croce, 1922); „Masca şi obrazul” (traducere din Luigi Chiorelli, 1922), „Trei mistere” (teatru, 1922), „Vrajă” (poezii, 1923), „Ode italice” (poezii, 1925), „Istoria artei ca filozofie a istoriei”, I, Teoria criticii, 3 vol. 1925, „Geluituri” (1946), „Ani” ( poezii, 1973).

17. Albumul se păstrează în colecţia noastră, iar poezia am publicat-o în revista „Porto-Franco”, Anul VI, nr. 12(33), decembrie 1996.

18. Ioan Neniţescu – „De la românii din Turcia europeană,”, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1895.

19. A.D. Xenopol – Analele Academiei Române, Tomul 18, p. 347.

20. A. D. Xenopol – ibidem

21. apud Gh. Nadoleanu – „Ioan S. Neniţescu – 100 de ani de la primirea în Academia Română”, în „Viaţa liberă”, nr. 1932, 12 aprilie 1996.

22. Analele Academiei Române, Tomul 17, p. 471-475.

23. Analele Academiei Române, Tomul 19, 1896-1897, p.12.

24. Analele Academiei Române, Tomul 20, p. 126

25.I. Ciocârlie- Ioan Neniţescu, în „Noua revistă pedagogică”, Anul I, nr. 1, 15 martie 1901, p.3-5.

26. Ştefan Petică – Ioan Neniţescu, în „Scrieri”, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 413.

27. Dedicaţie domnului Alecsandri, în loc de prefaţă la poemul „Şoimii de la Războieni”, vol. „Poezii”, Bucureşti, 1911, p.251.

28. Iacob Negruzzi – Raport asupra volumului „Şoimii de la Războieni”, în Analele Academiei Române, seria II, Tomul V, Şedinţele ordinare (1882-1883), Bucureşti, 1881, p. 173.

29. Gheorghe Vrabie – „Folcloristica română – evoluţie, curente, metode”, Editura pentru literatură, 1968, p.129.

30. Rodica Florea – „Pui de lei”, antologie din literatura independensei naţionale, Editura Minerva, 1977.

31. Viorel Cosma – Scriitori şi muzicieni în epocă, în „Luceafărul”, Anul XX, nr. 19(784), 7 mai 1977.

32. Ioan Massoff – Istoria Teatrului Naţional” (1877-1937), Bucureşti, p. 1179.

33. Titu Maiorescu – „Însemnări zilnice”, II, p. 132-133.

34. Ioan Massoff – Istoria Teantrului Naţional

35. Analele Academiei Române, Tomul XX, Bucureşti 1898, p. 126

36. Ibidem.
CORNELIU STOICA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: