LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Sine ira et studio. Gânduri şi atitudini creştine“

UN ORIZONT IMEDIAT ŞI COMUN SFÂŞIAT DE TRUFII OMENEŞTI

Precizez de la bun început că nu doresc să intru în nici un fel de dispută cu nimeni. Şi chiar dacă vor exista voci care nu vor fi de acord cu această mărturie, eu nu voi înainta nici un fel de polemici şi nu voi da nici o replică.

Doresc numai  să-mi exprim punctul de vedere, fără să-mi încarc sufletul cu  polemici de prisos, păstrându-mi resursele pentru cauze mai bune. Aşadar, să privim lucrurile sine ira et studio, călăuziţi de Lumina Duhului Sfânt, Mângâietorul.

S-ar putea ca aceste gânduri să-mi atragă oprobiul marii majorităţi a cititorilor. S-ar putea să-mi pierd privilegiile dobândite cu atâta trudă. S-ar putea. Şi chiar, la rându-mi, să fiu marginalizată ori chiar eliminată din viaţa publicistică. S-ar. S-ar putea să-mi atrag mânia cerului, ceea ce pentru mine, ar fi cu adevărat o catastrofă. Şi câte nu s-ar mai putea întâmpla, în orizontul imediat şi strâmt în care ne învârtim de bine, de rău, laolaltă!…

Cu toate acestea, nu pot să nu-mi manifest punctul de vedere şi mâhnirea profundă faţă de ultimele evenimente legate de „scandalul”, de „sminteala” – cum ne place să spunem, iscate, vai, de situaţia creată artificial cu privire la I.P.S. Nicolae Corneanu şi de P.S. Sofronie. Scandal care, ATENŢIE! – ar putea duce, într-adevăr la smintire şi la înstrăinare pe orice om de bună credinţă!

Să ne înţelegem bine!  Deşi sunt de confesiune romano-catolică (papistaşă!), licenţiată în teologie, nu am sentimente partizane de tip fanatic faţă de confesiunea în care-mi exercit credinţa. Port Rozariul la gât şi uneori pe sub piele, şi fac cruce ori de câte ori trec prin faţa unei biserici creştine unde se află, în Sfântul Tabernacol Isus Cristos, sub chip euharistic (Trup şi Sânge), vărsat pentru mântuirea noastră, a tuturor, fără să ne întrebe de ce confesiune suntem.

Nu doresc decât, să fiu mereu în starea harului sfinţitor, pe care nu vreau s-o pierd în nici un chip prin vreun păcat de moarte.

Şi, vorba duhovnicului meu, de fericită amintire, Alois Donea, căruia-i port numele, „nu doresc să fiu sfânt, doresc numai să mă mântuiesc.”

Stau însă şi mă crucesc atunci când citesc titluri precum: „Mitropolitul apostat”; „Scandalul apostaţilor”; „Conspiraţia”; „Biserica Ortodoxă în pragul scindării?”; „Tokes dă mâna cu „mitropolitul apostat”!”; „Apostazia mitropolitului Nicolae  e un fapt cutremurător”; „Va fi caterisit Mitropolitul Niclolae Corneanu?” Ba, un foarte apreciat scriitor şi critic literar a cerut cu vehemenţă excluderea mitropolitului din Biserică.

Trăim numai din „scandaluri”. Am ajuns să spunem: „Dă-mi Doamne un „scandal”, o ceartă, o încăierare, o prăbuşire de avion, o catastrofă maritimă, ori cel puţin un incest, un viol ceva, ca să-mi pot potoli setea şi foamea de senzaţional.”Şi cum, se asemenea „evenimente” societatea actuală nu duce lipsă, dimpotrivă, ele sunt mai numeroase decât  evenimentele remarcabile, şi ne scăldăm în asemenea ape tulburi, pline de miasme telurice, precum vulcanii noroioşi, clipocind din adânc şi aruncând stropi şi mâzgă peste cine se nimereşte să treacă pe acolo.

Şi uite-aşa, din dispută-n dispută şi în plină polemică, aşa cum s-a întâmplat şi cu regretatul poet Cezar Ivănescu – fără să mai aşteptăm verdictul sau desfăşurarea evenimentelor, ori măcar limpezirea apelor, plecăm grăbiţi, mânioşi, nepregătiţi, încrâncenaţi, cu dinţii încleştaţi şi cu pumnii strânşi, să dăm socoteală, Singurului Judecător de care trebuie, cu adevărat să ne temem.

Trăim vremuri apocaliptice, s-a tot spus.  Dar oare, numai cu scandaluri (neapărat publice!) trebuie să ne satisfacem insaţietatea, nevoia devenită maladivă de senzaţional, când atâtea lucruri frumoase de privit, de pipăit, de amirosit, de contemplat se află în jurul nostru? De ce n-avem ochi şi pentru ele?

Se vorbeşte de „trădare de neam, de lege strămoşească”, dar nu se pomeneşte deloc de înalţii ierarhi şi credincioşii catolici martirizaţi în închisorile comuniste – pentru simplul fapt că-şi apărau credinţa, fiind numiţi „papistaşi”, „înalt trădători”; „vânduţi diavolului”; „vânduţi Vaticanului”; „duşmani ai poporului”, „spioni”, etc.

Sigur că terezia o ţine doar Judecătorul Suprem,cel căruia nu i se poate ascunde nimic.

Nu sunt deloc în măsură să judec, ceea ce s-a întâmplat acum 300 de ani, prin semnarea „Actului Uniaţiei” şi chiar mă tem de Dumnezeu s-o fac. Acesta a fost mersul istoriei, pe care, oricum, n-o putem schimba. Dar nu mi se pare just ca toţi credincioşii catolici de azi să sufere pentru ceva de care nu se fac nicicum vinovaţi. Catolicii sunt numiţi îndeobşte, în publicaţiile de pe Internet, şi chiar în presa scrisă,vizuală,: „lingăii,călăii neamului, spionii şi agenţii de fluenţă şi de ispitire ai Vaticanului, în Ţara Românească” (…) „ajutoare şi complici de călăi simbriaşi ai demonului”; „putrezi la Duh”; „trista şi ruşinoasa poveste a Uniaţiei” – cuvinte citate dintr-un articol recent postat pe Internet, unde au acces (în chip virtual, desigur) peste un miliard de asemenea creştini.  Aproape că mă înfior şi chiar mi-e frică să pronunţ asemenea cuvinte grele, de teamă să nu-mi atrag mânia Cerului.

Toate aceste cuvinte sunt obiect de schismă, de adâncire a prăpastiei, de segregaţie, teatru de luptă spirituală. Ah, ce mai râd diavolii, stimaţi publicişti, ortodocşi ori catolici când aud cuvinte ca şi acestea: „v-aţi împărtăşit cu dracii care au lucrat la 1700!” „Să staţi la masă cu dracul, cu Satana Nălucirii (Marele Iluzionist!”) – spune un indignat care cere excomunicarea celor doi ierarhi.

Nici nu mai pot citi, nici vorbi, nici gândi, căci mâhnirea e prea mare, mă cotropeşte până la tulburarea minţii.

Strălucitul cărturar, de la a cărui naştere, azi, 13 iulie 2008 se împlinesc 86 de ani, evreul Nicolae Steinhardt, în  închisoarea de la Jilava, a fost botezat de preotul ortodox Mina Dobzeu (mărturisitor şi azi de acest fapt admirabil!) – în prezenţa a doi preoţi catolici, cu care împărtăşea aceeaşi soartă.  El a fost botezat „cu apă viermănoasă şi cu Duh smerit” – după cum relatează în „Jurnalul fericirii”. Acest lucru nu l-a împiedicat să devină la ieşirea din închisoare, o dată cu amnistierea din 1964, monahul Nicolae Dela Rohia, un religios, a cărui gândire creştină, aidoma unei candele, ne luminează cărările nouă, celor care încă mai orbecăim pe cărări lăturalnice.

Monseniorul Vladimir Ghica, de spiţă domnească, întrebat fiind de ce a   ales confesiunea greco-catolică răspundea:”M-am făcut catolic ca să fiu un mai bun ortodox”. Astăzi i s-a introdus cauza pentru beatificare.

Arhimandritul Teodosie Bonteanu, autorul remarcabilei lucrări: „O turmă şi un Păstor”  – şi-a atras oprobiul Bisericii Ortodoxe pentru că, în urma cercetării timp de zece ani, a Adevărului, a hotărât să treacă la  Biserica Greco-Catolică, dând mărturie şi lăsând  în urma sa lucrări teologice remarcabile.

Mistica Mirna – siriancă ortodoxă din Damasc, care locuieşte la distanţă de trei case de locul unde a stat Sfântul Anania, cel care l-a eliberat de orbire pe Sfântul Apostol Pavel, purtătoare de stigmate dureroase, în viziunile sale, a primit de la Isus Cristos, în numeroase rânduri, mesajul cutremurător că, acei care au dat naştere schismei, ori întreţin starea de schismă, nu fac bine şi vor fi judecaţi aspru, nefiind vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu. Isus Cristos a dorit O SINGURĂ TURMĂ ŞI UN SINGUR PĂSTOR. Dar Cămaşa Lui este sfâşiată de două mii de ani încoace în infinite bucăţi, care sunt tot atâtea răni pentru El.

Istoria creştinismului ne demonstrează şi azi, din păcate, că există multă intoleranţă religioasă, războaie fratricide, ură fără temei, dacă ar fi să ne gândim numai la fosta Iugoslavie unde fraţii sârbi, croaţi s-au măcelărit între ei nu demult.

Ori la Belfast, teatrul unor lupte de stradă în fiecare an, în Noaptea Sfântului Bartolomeu, şi nu numai atunci, când, catolici şi protestanţi se omoară „în Numele lui Cristos”.

A vrut Cristos acest lucru? Am motive temeinice să cred că nu!

Chiar dacă,  după înţelepciunea solomonică, fiecare are dreptatea lui. Şi atunci, ce să facem? Pe cel care – din  punctul nostru de vedere – nu are dreptate, să-l ucidem, să-l marginalizăm, să-l eliminăm definitiv, să dorim moartea lui?

Dar unde e dreptul la libertate de conştiinţă, libertate religioasă, libertate de cuget?

Degeaba-i dai omului „raiul pe pământ” – dacă-i îngrădeşti gândurile şi simţirea şi nu are libertate de spirit.

Mărturisesc că mai mult de jumătate din cărţile mele de spiritualitate (şi nu sunt puţine!) sunt de sorginte ortodoxă. Iubesc muzica, arta, pictura bizantină la fel de mult ca şi pe cele apusene.

Dar îmi doresc foarte mult, foarte mult, un singur lucru: să nu cad în fanatism şi în intoleranţă religioasă! Am scris cu aceeaşi obiectivitate despre oameni şi fapte din ambele Biserici, fiindcă îi respect deopotrivă pe Patriarhul Ortodox ca şi pe Arhiepiscopul şi Mitropolitul de Bucureşti, ori pe  Episcopul Diecezei de Iaşi de care aparţin.

De altfel, 90%  din cunoştinţele mele sunt de confesiune ortodoxă. Asta nu mă împiedică să am cu ei relaţii de comunicare spirituale  mai mult decât amiabile.

De altfel, în parohia unde-mi exercit credinţa, n-am auzit niciodată vreun cuvânt dezaprobator din partea preoţilor, la adresa ortodocşilor, dimpotrivă, îndemnuri la respect şi la sărbătorirea împreună a Paştelui, a Crăciunului, a celorlalte evenimente religioase.

De altfel, marţea, când se  săvârşeşte Liturghia Sfântului Anton de Padova, biserica se umple de creştini ortodocşi  care aleargă la Sfântul Universal!!! (recunoscut şi de musulmani) – Sfântul Minunilor!

Şi nimeni nu-i întreabă ce caută acolo.

Ce-ar trebui să facă un creştin, dacă ar întâlni un om sărman, pe stradă şi ar vrea să facă un mic gest de caritate? Să-l întrebe: Eşti catolic? Eşti protestant? Eşti ortodox?

Nu degeaba Isus ne-a lăsat Pilda Samariteanului milostiv, care, întâlnind un om căzut în drum, s-a oprit, l-a luat, l-a dus la un han, a plătit pentru acesta ca să primească îngrijirile  necesare, şi a promis să se reîntoarcă, spre deosebire de preotul şi levitul, care au trecut fără să se oprească.

Revenind la problema scandalului cu mitropolitul Banatului, mai ştiu însă, că există în Canoanele Sinodului BOR – şi firesc să fie aşa – anumite pravili care nu îngăduie împărtăşirea în alte confesiuni decât în cea în care te-ai botezat. Până la un punct înţeleg şi respect aceste restricţii.

Dar, nu pot să nu mărturisesc, că în vara anului 2000, participând la pelerinajul naţional la Roma, împreună cu alţi 2.500 de români, legat de trecerea prin Poarta Sfântă, asistând la Liturghia Pontificală greco-catolică de rit bizantin, oficiată de însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită şi pioasă amintire, la sfârşitul acestei concelebrări, am fost împărtăşită sub ambele specii (pâine şi vin), şi nu sub una singură (pâine), aşa cum se administrează în Biserica Romano-Catolică, deşi împărtăşania aceasta îl conţine pe Îsus Cristos Întreg, cu Trup şi cu Sânge.

Şi asta s-a întâmplat în 10 mai 2000, la Roma, în Bazilica San Pietro, în inima catolicismului, acolo unde duc toate drumurile!

Şi nici măcar nu s-au prăbuşit  zidurile imensei bazilici San Pietro peste creştetul meu, în acea clipă, sau în anii următori! Dimpotrivă, am primit şi Indulgenţă Plenară urmare a trecerii prin Poarta Sfântă (har de care beneficiază creştinii, o dată la 25 de ani, când se descuie Poarta Sfântă!)

În 2001, mergând în pelerinaj în Bosnia-Herţegovina, la Medjugorje,  locul unde, din l981, Sfânta Fecioară Maria se arată unor vizionari, şi uneori mulţimilor, am fost împărtăşită de un preot  romano-catolic sub ambele specii!

Şi nu s-a prăbuşit Muntele Krizevac peste mine, nici zidurile capelei apariţiilor (Sf. Apostol Iacob) – şi nici crucea de pe Muntele Apariţiilor nu s-a răsucit în răspăr pentru asta!

La istorica Vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în România din 7-9 mai 1999, la care am asistat în Parcul Izvor, milioanele de credincioşi adunaţi acolo din toate colţurile lumii şi de toate confesiunile şi chiar din alte religii, să-i vadă îmbrăţişându-se frăţeşte pe cei doi conducători ai Bisericilor, glasul mulţimii aceleia imense, ca un ocean care îşi adună apele din mări, fluvii, râuri şi izvoare, a strigat de au răsunat tăriile: UNITATE! UNITATE! – impunând prin aceasta, înalţilor ierarhi ai celor două Biseici (membre ale Aceluiaşi Trup Mistic al lui Isus Cristos), găsirea unei soluţii grabnice de conciliere şi comuniune perfectă! Însăşi vizita, în anul următor, la Vatican, a Patriarhului Teoctist, a fost o dovadă în plus, că această manifestare unanimă de simpatie şi unire în  cuget, nu a rămas fără ecou. VOX POPULI, VOX DEI!.

Şi atunci, nimeni nu s-a gândit la ceea ce s-a întâmplat acum aproape o mie de ani, prin marea schismă, nici măcar ce s-a întâmplat acum 300 de ani, prin semnarea Actului Uniaţiei!

S-au făcut atâtea eforturi în această privinţă. Se mai fac însă. Şi, dintr-o dată, un gest, un imbold (venit poate de la Cristos!) – este în stare să spulbere tot ce s-a clădit în ani de trudă  duhovnicească! Toate acestea îl pot duce la ruină sufletească şi la smintire pe simplul credincios, care, tot văzând, auzind de aceste scandaluri, ale capilor Bisericilor surori, în pofida dorinţei poporului, se pot îndepărta definitiv de Biserica (oricare ar fi ea) şi, mai grav, de credinţă.

Acesta este adevăratul pericol, de fapt. E limpede ca lumina zilei.

Creştinul comun,  n-ar trebui să ţină cont şi nici măcar să ia în seamă aceste „dispute”  teologice, şi să-şi vadă mai departe de credinţa lui, simplă, dreaptă, înrădăcinată în propria lor fiinţă.

Gânditorul creştin Petre Ţuţea spunea: „Şi Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică sunt biserici care au continuitatea apostolică şi care sunt autoritare. Tot sacerdotul ortodox şi sacerdotul catolic leagă pe pământ e legat şi în cer şi tot ce dezleagă pe pământ e dezlegat şi în cer!”

Cât despre trufia, orgoliul, interesele, mizele conducătorilor spirituali, n-am nici o îndoială că vor fi judecate de Cine Judecă totul.

Milostivirea Divină e nesfârşită şi nu poate fi înţeleasă de minte omenească, fiindcă depăşeşte marginile închipuirii. Dar să nu abuzăm prea mult de ea.

Desigur, rolul şi rostul Bisericii, ca instituţie divino-umană, prin reprezentanţii ei de pe pământ, care acţionează în Sacramentul Euharistiei şi al Reconcilierii in persona Cristi   este să mijlocească iertarea şi să-l aducă pe credincios din nou, în braţele lui Isus.

Faptul că I.P.S. Corneanu, pentru care am un respect şi o simpatie nedisimulate, şi-a făcut mea culpa şi a lăsat la judecata Înaltului Sinod al BOR – soarta sa -, întreaga sa trudă arhierească, dintr-o viaţă de om, mi s-ar fi părut un gest de smerenie justificat, dacă aş fi considerat, din punctul meu de vedere, a fi o greşeală, faptul că s-a împărtăşit sub ambele specii, într-o biserică greco-catolică, atenţie! de rit bizantin, care administrează Sfânta Euhasristie, absolut la fel, şi cu acelaşi efect!

Dar, cum Cristos se află ÎNTREG (cu Trup şi cu Sânge), în Sfânta Euharistie, indiferent sub ce specii este administrată, mi se pare de-a dreptul ridicol să se facă atâta caz!

Desigur, Ascultarea trebuie să existe, pentru că e unul din voturile pe viaţă ale sacerdoţilor şi ale monahilor. Dar aici, cred, se află un înţeles mai subtil, dar mai periculos pentru credinţă decât toate anatemele şi afuriseniile şi excluderile la un loc: acela că, împărtăşindu-te sub ambele specii într-o altă biserică, recunoşti, implicit, Primatul Papal.

Faptul că anumiţi creştini, aflaţi în acea biserică, au simţit acelaşi imbold, de a se împărtăşi, nu poate fi pus pe seama I.P.S. Nicolae Corneanu – ci doar, pe ascultarea unei voci interioare a fiecăruia. Voce care poate fi mai puternică decât orice război psihologic iscat de capii Bisericilor.

Şi cum, fiecare e liber să-şi exercite propria sa credinţă, (cel puţin aşa se postulează!) să fie lăsat să se manifeste în spiritul ei. Îngrădirile, de orice fel, ucid în cele din urmă spiritul.

Personal, n-am auzit niciodată vreun cuvânt defăimător, aşa cum am mai spus, în biserică, faţă de celelalte culte. Şi nici nu m-a tras  nimeni de mânecă, silindu-mă să fac un lucru sau altul, împotriva simţirii şi a voinţei mele. Astfel a fost cu putinţă să-mi exercit pietatea şi devoţiunea interioară, în chipul cel mai fericit.

În emisiunea „Universul credinţei” de pe TVR 1, din 13 iulie curent, jurnalistul Marius Vasileanu, om echilibrat şi de o probitate neîndoielnică s-a exprimat, la finalul rubricii sale: „Revista Presei”: „Doresc, în spiritul creştinismului, să ne temperăm atitudinile şi să intrăm în sine, ca să ne putem exercita credinţa” (citat aproximativ).

Şi nu interesele lumeşti care – adăugăm noi – nu au nici o legătură cu adevărata credinţă, ca să nu mai vorbim e adevărata Iubire faţă de Cristos şi faţă de semenii noştri.

Să ne gândim la vorbele lui Alexandru Vlahuţă: „Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia ei”. Să ne clădim veşnicia pe temelia iubirii, a îngăduinţei,  toleranţei, (atât de clamată în Biserica Ortodoxă), a spiritului conciliant, care vine de la Dumnezeu şi atunci, apele se vor limpezi, spre bucuria şi mântuirea tuturor, inclusiv a îngerilor din ceruri.
Galaţi, 13 iulie 2008

Cezarina ADAMESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: