LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Reporter romantic. Logodna cu apă (Jurnal veneţian)“

Andre Fraigneau în poemul „Venice que j’aime” descrie Veneţia astfel:

Vaporul se apropie de această primăvară,

de corola scânteietoare,

de această îngrămădire florală

şi descoperi că ea s-a solidificat devenind marmură!

Sunt monumentele, palatele dantelate

ale Veneţiei cea adorată de mine.

Dar Veneţia  n-are nevoie de adoraţia mea.

Regele Adriaticii nu-şi mai numără mulţimea de adoratori.

Are totuşi acea politeţe suverană

care, unită cu tehnica marilor cochete,

permite şi celui mai umil dintre vizitatorii ei

să aibă iluzia că este iubit, primit cu drag,

că aici focurile de artificii sunt pentru el”.

Într-adevăr, la fel ca şi Venus cea frumoasă, ieşind în toată splendoarea ei din ape, ca să-şi arate admiratorilor nurii, Veneţia se înfăţişează ochilor îndrăgostiţi ca un miracol ivit brusc printre văzduhuri ceţoase şi ape întunecate, tocmai pentru a-i pune în evidenţă strălucirea şi misterul.

Se spune că Veneţia posedă acea însuşire rară de a deveni dragă oricărui muritor, prin pitoreasca aşezare pe ape, prin acea deosebită culoare locală, nicăieri întâlnită, prin farmecul deosebit al arhitecturii sale care îmbină stilul gotic cu cel maur, ceea ce-i dă un plus de originalitate, creând acel stil gotic veneţian, prin parfumul său vetust şi proaspăt totodată şi îndeobşte prin întreaga civilizaţie riverană a acestei Cetăţi a dogilor, care, pe drept cuvânt a fost numită „Perla Adriaticii”, „oraşul de aur”.

Anca Mărtinaş în ghidul său „Pelerin român în Cetatea Eternă” – o numeşte „Veneţia – o femeie cu parfum de sonet”.

Şi aşa cum, citindu-l pe poetul Gheorghe Tomozei, înveţi, vrei-nu vrei, „mersul pe aripi”, străbătând cu vaporetto sau cu clasica gondolă Canal Grande, însoţit de muzica unuia dintre străluciţii ei fii, Antonio Vivaldi – deprinzi „mersul pe ape”.

Învăluit într-o atmosferă de visare şi poezie, te dedai plăcerii de a admira splendorile ei trecute, amintind de falnica Veneţie, a cărei faimă făcuse înconjurul lumii.

Unii istorici veneţieni, în analele lor, nu se sfiesc să spună că veneţienii sunt cei mai autentici romani care, pentru a putea trăi în Lagună au trebuit să realizeze adevărate minuni de vrednicie, de spirit de inventivitate, fiind nevoiţi să lupte în permanenţă cu natura vitregă, cu apele verzui  ale lagunei care cresc în medie cu câţiva centimetri pe an, constituind pentru localnici o permanentă ameninţare de a înghiţi, lacome, splendidele monumente şi palate care fac fala acestui oraş.

Istoria Veneţiei este destul de dramatică din acest punct de vedere, dacă ţinem cont că acei care au  întemeiat primele aşezări pe Lagună, nu aveau nici pământ, nici păduri, nici piatră şi nici măcar apă potabilă şi că totul trebuia adus aici de la mari depărtări, cu sacrificii şi muncă supraomenească. De-a lungul veacurilor, neobosiţii colonişti, oţeliţi de obstacole potrivnice, au reuşit să transforme nişte mlaştini urât mirositoare în Cetatea falnică şi mândră numită mai târziu, Serenissima Republică.

Începând de la exemplul dogilor care contribuiau cu bani şi aur la construcţia şi reconstrucţia oraşului, la îmbogăţirea lui cu frumuseţi de artă, locuitorii Veneţiei, fie că erau negustori sau meseriaşi, corăbieri sau militari, aduceau daruri pentru scumpa lor cetate, începând de la coloane de marmură rară, pietre preţioase, miniaturi, statui, lemn de cedru, materiale de construcţie şi mătăsuri fine, destinate exclusiv înfrumuseţării oraşului.

Devenită o datină şi izvorâtă din patriotism, aducerea de bogăţii în ţară a făcut să înflorească, de-a lungul veacurilor, această regiune, austeră şi vitregă la început, devenind ceea ce este astăzi.

Situată în întregime pe ape, cu cele 177 de insule şi insuliţe răspândite prin toată laguna, Veneţia a fost astfel clădită pe piloni, străbătută în toate sensurile de canale pe care lunecă neîncetat, tăcutele gondole ca nişte lebede negre.

Începând din secolul al IX-lea până în secolul al XV-lea, a reprezentat o prosperă putere maritimă şi comercială la Marea Adriatică. În Veneţia există 150 de canale şi 400 de poduri construite astfel încât permit trecerea gondolelor şi a vaporaşelor.

Patronul spiritual al oraşului este Sfântul evanghelist Marcu, reprezentat simbolic printr-un leu înaripat ţinând o carte deschisă.

Elvira Bogdan spune în cartea sa, „Prin Italia, patria artei”:

Veneţia, Cetatea Dogilor, vestită în trecut prin bogăţia, fastul şi puterea ei, fostă regină a Adriaticii, astăzi strălucind prin splendoarea unică a frumuseţilor sale artistice şi a peisajului neaşteptat, fosta stăpână a mărilor – prin toată acea atmosferă de vis şi basm, prin mulţimea comorilor de artă ce le posedă, Veneţia ne pare întruchiparea unui poem, un adevărat imn de glorificare  închinat artei, o splendidă apoteoză a geniului artistic. Veneţia bogăţiei fabuloase pusă în slujba artei a înfruntat veacurile şi ne mărturiseşte toată falnica şi măreţia ei de altădată! Ea ne uimeşte şi ne încântă, umplându-ne sufletul de o rară emoţie estetică şi ne simţim fericiţi că o putem vedea, că o putem admira…” (Elvira Bogdan, Prin Italia, patria artei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p.216).

*

Ne aflăm, grupul pelerinilor români în ultima zi a voiajului nostru pe meleaguri italice şi după ce am părăsit splendidul complex turistic de la Marea Adriatică Lido di Jesolo, unde am fost cazaţi la hotelul Croce di Malta, care a întrecut orice aşteptare privind curăţenia şi luxurianţa, ne îndreptăm vertiginos către Ţara apelor, spre Venice!

Să vezi Veneţia şi apoi să mori! – parafrazez un dicton arhicunoscut.

Am parte de o dimineaţă de primăvară însorită şi îmi bucur ochii şi inima de privelişte.

Vreau să coboare pacea în mine. Pacea pe care Isus a dat-o apostolilor săi după Înviere. Pacea şi Binele Seraficului Padre. Pax et Bonux. Pace şi linişte e tot ceea ce doresc, pentru că starea de rai şi starea de iad şi-o creează oamenii înşişi în conexiunile lor cu ceilalţi. Mi-e dor de o armonie perfectă între oameni. O armonie generală, o linişte pe care doar Dumnezeu ţi-o poate oferi. Capul, mintea, inima, sufletul meu au nevoie de PACE. Sunt obosită de zgomot, de lucruri inutile, de aşezări aglomerate  unde anevoie îl poţi auzi pe Dumnezeu. Tânjesc după glasul lui Dumnezeu într-o linişte desăvârşită.

Ţara apelor mă îmbie cu linişte şi cu zgomot deopotrivă, cu forfotaturiştilor, pentru că Veneţia e sufocată de turişti de toate naţiile, turişti „fast-food”, care, prin zarva lor îşi desfiinţează orice emoţie. Cum să desparţi în acest oraş, spaţiul sacru de spaţiul profan care sunt unite într-un melanj uimitor. Oraşul  bisericilor, în număr de 90 şi oraşul neguţătorilor care-ţi vând orice, inclusiv seminţe pentru columbele răsfăţate de turişti şi cărora, dacă le dai miez de pâine sau prăjiturele, nici nu se uită la tine sau abia catadicsesc câte o privire suveran-dispreţuitoare?

Oraşul măştilor, al carnavalului perpetuu, al artelor, oraş a cărui credinţă este săpată în piatra construcţiilor, susţinută de piloni ascuţiţi. Oraşul voluptăţilor nestăpânite ale lui Cassanova dar şi al exploratorilor şi aventurierilor, cum a fost vestitul Marco Polo, cel dintâi european care a străbătut Asia Mică, Mongolia, China, Japonia, India şi Persia, sosind în patria sa, îmbrăcat în bogăţii şi aur. Oraşul cu monedă proprie: ducatul, făcut din aurul cel mai curat, 36,5 grame de aur care servea la schimbul mărfurilor între neguţătorii veniţi aici din lumea întreagă. Oraşul lânii şi al mătăsii, al flotei celei mai puternice pe vremea dogilor, flotă pornită să cucerească lumea şi să transporte mărfuri scumpe.

Oraşul care vreme de sute de ani s-a luptat cu piraţii mărilor care le atacau corăbiile, le răpeau conlocuitorii şi logodnicele, cerându-le preţuri de răscumpărare exorbitante pentru a nu-i vinde ca sclavi.

Oraş care a dus războaie cu cetăţile Italiei, printre care Genova, Mantua şi Savoia timp de 130 de ani pentru a-şi apăra posesiunile.

Laguna, care la început le-a fost potrivnică şi austeră, reuşind s-o supună cu greu, le-a devenit veneţienilor aliată, apărându-i de duşmanii din ţară şi din afară, pentru că numai veneţienii îi cunoşteau capcanele.

După ce autocarul ne-a lăsat în parcarea numită Tronchiedo, mergem pe chei, unde vom lua vaporaşul pe Canal Grande, 7-8 staţii până în Piaţa San Marco.

Prima senzaţie pe care am avut-o la Veneţia a fost aceea de tangaj. Aici totul se mişcă, începând cu clădirile, cu temeliile mâncate de igrasie şi alge, pilonii din apă, bisericile, turnul clopotniţei, lumea, văzduhul, totul, totul.

Pe ambele laturi ale Canalului Grande, îţi răsar în cale palate acoperite cu aur, de o neasemuită măreţie, din marmură trandafirie, policromă sau vărgată, cu broderie filigranată la ferestre şi la balcoane, co acele cornişe în stil gotic, maur sau bizantin, ferestre ogivale şi cu multe, multe flori şi rozacee la ferestre şi balconaşe.

Sunt palate construite în Evul Mediu, în perioada Renaşterii, cu trei rânduri suprapuse de coloane, cu porţi încrustate în partea de sus, cu pietre preţioase şi semipreţioase, cu porfir sau serpentină. Unele faţete sunt din marmură, ornamentate cu arabescuri. Dintre toate, distingem, celebra Ca d’Oro (Casa de Aur), în stil gotic, numită astfel datorită azurului cu care era acoperită, palatul Vendramin, unde a murit Wagner, cu colonade în stil renascentist.

Trecem pe sub Ponte di Rialto, celebrul pod lung de 48 de metri şi lat de 22 de metri, care uneşte cele două maluri ale Canalului Grande, pod aglomerat cu numeroase magazine, unde găseşti orice.

Pe partea stângă, zărim biserica Santa Maria delle Salute, cu frontispiciul plin de statui, în stil baroc, înălţată în cinstea Fecioarei Maria, drept mulţumire că scăpase oraşul de ciumă.

Ajungem în Piaţa San Marco, principalul punct de atracţie pentru turiştii din lumea întreagă. E atât de aglomerată încât nu ai loc să treci decât dacă stai la rând în şir indian pentru a  parcurge drumul până la Biserica San Marco, unde se află vestitul turn al Clopotniţei. Piaţa e  înconjurată, aşa cum se vede în toate fotografiile, de zeci de magazine de lux cu bijuterii de aur şi argint, cu sticlărie aurită de Murano şi cu măşti.

Oraşul măştilor, al Commediei dell’Arte, al lui Carlo Goldoni, al cavalerilor, al gondolierilor şi al domniţelor bogate.

Puntea suspinelor o vedem de pe un mic pod. Pe sub ea trec îndrăgostiţi

în ambarcaţiuni uşoare, gondole sau şalupe şi, există superstiţia că, dacă apucă să treacă împreună pe sub punte până la asfinţitul soarelui, se zice că nu se mai despart niciodată.

Pe Ponte dei sospiri (Puntea suspinelor) erau aduşi condamnaţii la moarte pentru a vedea pentru ultima dată soarele, după ce stătuseră încarceraţi în celule întunecoase. După ce-şi umpleau ochii de lumina crudă, condamnaţii erau decapitaţi.

Ne fotografiem aproape de Puntea Suspinelor şi trecem mai departe. Totul se leagănă şi te ameţeşte; vitrine, străzi, clădiri, aer.

Gondolele sunt aici taxiuri diurne şi nocturne, îmbiindu-te în orice moment să pofteşti în ele. Sunt de mai multe categorii: simple, luxoase, tapiţate cu catifea roşie, cu perne moi, scaune confortabile. Gondolieri în uniformă fac pe şoferii apelor.

Forfota din piaţă şi vânzoleala din magazine mă obosesc, în timp ce colegele mele cumpără bijuterii, scrumiere de Murano, ochelari (în banii noştri, aproape un milion perechea), tricouri veneţiene şi mai ales evantaie, celebrele evantaie. Cine a trecut prin Veneţia şi nu şi-a cumpărat cel puţin un evantai, degeaba a fost acolo. Eu sunt aceea. Nu-mi cumpăr un astfel de accesoriu din simplul motiv că nu mai am bani. Şi din al doilea motiv, chiar dacă aş avea, nu mi-aş cumpăra. Ca peste tot, ca pretutindeni, oamenii sunt împărţiţi după criterii materiale, în cei care au şi cei care nu posedă, de aici deosebirile. Banul e regele veneţienilor. Regele acestei lumi în care totul se cumpără şi se vinde, cu o nonşalanţă strivitoare.

Nu ai bani, eşti dat la o parte în chipul cel mai brutal.

Palatul dogilor este foarte frumos pe dinafară, dar nu-l putem vizita pentru că e prea scumpă intrarea. De asemenea, turnul clopotniţei şi muzeul Sfântul Marcu, unde pe urci pe o terasă înaltă ca să ai o perspectivă frumoasă asupra Pieţei.

Pe obeliscurile din piaţă se aşează porumbei. Sunt insistenţi, obraznici, insoliţi, drăguţi, obişnuiţi cu generozitatea turiştilor care le oferă seminţe şi firimituri. Drept răsplată se aşează pe braţele lor, pe cap, pe umeri. Sunt traşi în poză şi ei se simt importanţi, dar nu se sinchisesc prea mult. Municipalitatea depune eforturi considerabile pentru a împiedica permanenta corodare a statuilor, monumentelor, acoperişurilor din pricina reziduurilor acestor păsări atât de frumoase şi păgubitoare.

Şi totuşi, ele dau farmec pieţii!

Oraşul se spală şi se primeneşte, dar excrementele de pasăre atacă şi piatra şi bronzul. Vânzători ambulanţi oferă pungi cu seminţe de hrănit porumbei. Cine-şi permite. E o bucurie  pe care nici eu nu mi-aş refuza-o.

În piazzetă, pe chei se află două coloane de granit, în vârful cărora se află statuia Sfântului Teodor, fostul patron al Veneţiei, cu crocodilul, emblema sfântului Teodor şi leul înaripat al Sfântului  Marcu, noul patron al Veneţiei.

Aflu din cartea Elvirei Bogdan că Palatul datează din secolul al XIV-lea şi a fost ridicat pe ruinele vechiului palat distrus de vitregia unor vremuri de tulburări interne.

De la coloanele de jos ce se prind una de alta prin delicatele trefle şi până la ornamentaţiile dantelate ce sfârşesc partea de sus, totul a fost lucrat cu geniu artistic şi migăloasă răbdare, atingând desăvârşirea, spre încântarea ochilor (…) Poarta palatului, bogat ornamentată şi ea, având deasupra, ca zeu tutelar acelaşi leu al Sfântului Marcu, dă în curtea interioară care, prin somptuoasa ei decoraţie, înseamnă o nouă încântare, o nouă uimitoare surpriză pentru vizitator. Din nou arcade, coloane, marmure dantelate, statui nenumărate şi scana monumentală numită „Scala dei Giganti” cu cele două statui colosale, a lui Marte şi a lui Neptun – scară pe care se încoronau Dogii şi care duce la primul etaj. Aici, un lung şir de săli, una mai frumoasă decât alta… Interesul lor îl constituie picturile ce le decorează: Tintoretto, Vronese, Palma il Giovanni, Tizian şi atâţia alţii le-au ămpodobit pereţii cu capodoperele lor nemuritoare (Elvira Bogdan, Prin Italia, patria artei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976).

Intrăm în Bazilica Sfântul Marcu unde se află mormântul apostolului şi evanghelistului care este patronul spiritual al Veneţiei, cea mai celebră şi mai frumoasă construcţie finalizată în anul 1073, dar căreia i-au fost aduse unele îmbunătăţiri în perioada Renaşterii.

Este atât de maiestuoasă, atât de impunătoare, cădită în stil gotic şi ăn stil bizantin, încât pare toată o dantelă sclipitoare cu turle şi turnuleţe cizelate artizanal, cu cinci cupole în formă de bulbi, din care aurul sclipeşte de-ţi ia ochii.

Porţile sunt în stil maur,  aşezate între capiteluri împodobite cu păsări, frunze, lei, struguri, cruci, într-o armonie desăvârşită. Le admirăm în timp ce stăm la rând să intrăm în bazilică.

Portalul are arcade, colonade, deasupra cărora tronează patru cai de bronz, proveniţi din Constantinopol. Faţada este împodobită cu sfinţi, îngeri, mozaicuri de un colorit viu reprezentând scene din viaţa lui Isus şi a Sfântului Marcu, lucrate pe un fond de aur.

În interior ne frapează peste 500 de coloane de porfir verde şi de serpentină, provenind din Orient şi care susţin bolta lucrată în mozaic, în stil oriental.

Pala d’Oro, altarul, încrustat cu peste 2000 de pietre preţioase sclipeşte uimitor în lumina candelabrelor.

Campanila este un turn gigantic, înălţându-se zvelt, ca un catarg. Alături de campanilă se află loggietta de Sansovino cu statui şi basoreliefuri. Turnul orologiului are doi mauri care lovesc cu ciocanele anunţând orele. Din vârful campanilei se pot admira frumuseţile Veneţiei deschise într-o panoramă fără egal.

În  mica loggia a Campanilei, Galileu Galilei a făcut celebrele experienţe cu pendulul.

Spre ora 13,00 ne despărţim cu greu de Piaza San Marco şi de porumbeii ei, mesageri de pace şi ne îngrămădim la debarcader pentru a merge câteva staţii înapoi până la Biserica Santa Lucia, unde preoţii noştri vor oficia Sfânta Liturghie în limba română.

Bazilica, având ca titlu Parrocchia dei Santi Geremia e Lucia,  este o biserică veche, foarte venerată pentru că aici se află păstrat trupul parţial incorupt al Sfintei Lucia, fecioară martiră din primele secole ale creştinismului. E perfect conservat şi are culoare închisă, pielea mumificată. Şi localnicii şi turiştii o venerează. Sunt aici multe iconiţe şi cărţi cu viaţa fecioarei siracuzene. La sfârşitul liturghiei, părintele Vicenţiu oferă românilor câte o rugăciune către Sfânta Lucia, în limba română, din partea parohului bazilicii. La dreapta capelei Sfânta Lucia se află un mic muzeu: sub cristale, antifonare în miniatură din secolele XIV şi XV, stampe reprezentând vechea biserică demolată, cărţi despre Viaţa Sfintei şi a Sfântului Ioan Nepomuceanul, martiri ai credinţei.

Sfânta Lucia, fecioară şi martiră, s-a născut la Siracuza şi şi-a sfârşit viaţa în plină tinereţe, strălucind prin virtuţile sale. Consacrată lui Dumnezeu, îşi susţine cu putere fecioria şi, la 13 decembrie 304, la numai 23 de ani, îşi dă eroic viaţa, prevestind timpuri bune pentru biserica creştină.

Trupul său a fost depus de către creştini în catacombe şi va face multe minuni, ceea ce i-a făcut pe creştini să-i înalţe un templu şi să o aşeze în rândul martirilor.

Relicvele au fost transportate la Constantinopol (1038), apoi, în timpul celei de-a IV-a Cruciade, în bazilica San Giorgio Maggiore la Veneţia (1204), apoi în Biserica Republicii (1313) şi în sfârşit, în Biserica San Geremia (1860).

Aici se odihneşte încă, onorată de pietatea creştinilor din întreaga lume, care salută în ea pe protectoarea împotriva bolilor de ochi.

Ieşi din mica piaţetă de lângă Biserică şi avem surpriza să vedem un manechin viu, un fel de clovn, descins parcă din serbările carnavaleşti ale Veneţiei, în care artişti şi oameni de tot felul umblau mascaţi pe străzi, ori cu gondolele pe canale cântând, petrecând, distrându-se. Cântăreţi ambulanţi, scamatori, atleţi ori măscărici distrau publicul, făcându-l să râdă cu giumbuşlucurile lor.

Acesta este un bărbat înalt, în haine albe, cu faţa pudrată, care se mişcă automat, precum păpuşile animate. E foarte nostim, Turiştii se fotografiază cu el. Are o faţă impenetrabilă, numai ochii i se mişcă. Un fel de mim, care îşi ţine echilibrul în poziţii dintre cele mai ciudate şi imposibile, ca o păpuşă dezarticulată, în genul clovnilor la circ. Mulţimea râde de orice mişcare a lui. Place. Copiii se amuză copios. Este febleţea lor. Îl iau de mână, l trag de haine ca să-l facă să se mişte. Părerea mea e că este actor la teatrul Goldoni şi-şi face numărul pe stradă. Doar ochii îl trădează că e viu.

Cu greu mă ţin după grup până la staţia de vapor care ne duce, către ora 15,30 în parcare, unde ne îmbarcăm pentru a părăsi Veneţia. E o căldură îngrozitoare. O turistă din autocarul nostru, Monica, din Bacău, îmi oferă bani pentru  aqua naturale. Îi ofer şi eu în schimb, bietele mele „Cuvinte de împărtăşire”, pentru că nu am altceva de dăruit decât nişte…cuvinte. Ea nu vrea nimic în schimb, însă eu simt nevoia să-i ofer ceva.

În autocar, aerul e irespirabil. Turiştii pleacă repede la un supermarchet vestit, unde-şi cheltuiesc ultimele lire italiene. Se stă din nou, mai mult de o oră aşteptând pelerinii, care sosesc, rând pe rând, încărcaţi cu sacoşe, cu feţele radiind, fericiţi că şi-au cheltuit banii. În autocar îşi arată unii altora „prăzile”, se fac socoteli, cât s-a cheltuit. Omul e foarte mulţumit când îşi cumpără ceva. Îi trec toate bolile şi grijile. Nu contează ce, numai să-şi cumpere.

De o bună bucată de vreme, am părăsit laguna şi nu se mai simt miasmele ei de alge putrezite şi de canal. Intrăm din nou în zona montană cu tuneluri nenumărate şi privelişti absolut unice.

O cascadă coboară muntele în torente. Ce splendoare de peisaj!

Este ora 20,14. Trecem munţii stâncoşi, fascinanţi, impunători, semeţi. Au o înălţime impresionantă. Jos se deschid văi şi canioane pe unde curg râuri limpezi, albastru-verzui. Poduri şi aşezări omeneşti la poalele munţilor. Valea Prahovei ar fi o palidă imagine. Cocoaşele verzi ale munţilor se semeţesc şi ating cerul cu vârfurile brazilor.

Ora 21,00. Stăm la masă într-o parcare, nu mă dumiresc dacă am părăsit Italia sau nu. Oricum, sufletul meu nu a părăsit-o încă.

„Veneţia, luna şi tu!” – era titlul unui film văzut în copilărie la Casa ARLUS.

Câte legături cu acest oraş au rămas încă nedezlegate! Am văzut (pe dinafară) o galerie de artă cu picturi de Picasso, Dali, Chagal.  Asta-i. Suntem doar: „Privitori ca la teatru”, cum spunea Ion Cocora.

Părăsim ţara cu oarecare nostalgie că n-am văzut mai multe locuri şi cu vaga convingere că nu ne vom mai întoarce prea curând pe aceste meleaguri.

La ora 2 din noapte ajungem la vama ungurească. Stăm 30-40 de minute şi primim viza de înapoiere. Până dimineaţă dormim prost, în frig, curent, îngrămădiţi şi amorţiţi deşi autocarul e foarte confortabil.

*

14 mai 2000. Ultima zi. Este ora 6,30 – suntem în Ungaria, ziua se arată senină dar e încă frig în maşină. În jur de ora 10,00 – cu ajutorul bunului Dumnezeu vom ajunge la vama cu România.

Am zărit Dunărea. Nicicând nu mi-a părut mai frumoasă, mai dragă. Acasă locuiesc la două minute de ea şi nu mă duc s-o văd. O privesc doar de pe terasă. Asta-i. Preţuim locuri şi persoane doar când suntem departe de ele.

Nimic nu a fost aşa cum mi-am închipuit zile şi nopţi înainte. Cu totul altfel au fost emoţiile, trăirile, întâmplările. Ne-am schimbat noi, s-au schimbat locurile, timpurile? Şi-şi.

Am mâncat pesmeciori pe străzile Romei, ale oraşului Assisi şi ale Veneţiei, la fel ca şi Seraficul Padre Francesco. N-am avut apă, am îndurat nevoinţe fireşti. Şi el a fost de atâtea ori umilit de vechii tovarăşi şi prieteni. Acum era cerşetor, umbla în zdrenţe şi cânta imnuri Marelui Rege. Un nebun. Un „pazzo”. Nimeni nu dădea doi bani pe el. Dar era fericit. Cunoscuse „bucuria perfectă”, adevărata fericire, cum mărturisea unui frăţior minorit. Fericirea perfectă era, paradoxal,  atunci când după o noapte de străbătut străzi şi ţinuturi prin ploaie, frig, gol şi flămând, să te apropii de poarta unei mănăstiri (mănăstirile erau cele care-i hrăneau pe cerşetori, din puţinul lor), să baţi cu putere în ea, să nu fii auzit, şi, în cele din urmă, când cineva îţi va fi deschis, să te ocărască şi plin de dojană, să te alunge ca pe-un răufăcător. Iar tu să pleci de acolo mulţumit că ai mai suferit o umilinţă pentru Regele tău, şi să înalţi din nou imnuri de slavă Creatorului a toate.

Aceasta s-ar putea numi Lecţia despre bucuria perfectă, în manieră franciscană.

Să te dezlipeşti de toate pentru a-ţi umple trupul şi inima cu dragostea lui Cristos.

Cât de departe suntem, vai! de aşa ceva,  noi care ne cocoloşim, ne învelim, dorim să ne fie cât mai călduţ, cât mai confortabil, cât mai bine pentru trup şi ne supărăm grozav dacă într-o zi s-a terminat căldura în sobă, gazul, lumina, chibriturile, mâncarea, detergentul, toate micile comodităţi cu care ne-am obişnuit. Sau dacă ni se rupe o unghie şi mâinile noastre devin inestetice, cu o unghie mai mică (nenorocire!) sau cu părul necoafat (şi mai mare nenorocire!), cu rujul şters de pe buze, fără de care nu părăsim casa, nu mergem nici până la containerul cu gunoi. Sau nu ne-am făcut masajul cu cremă pe faţă, pe mâini, pe gât (adevărată tragedie!). Dacă ne surprinde cineva dis-de-dimineaţă nearanjate, intrăm în pământ de ruşine, de panică, de umilinţă pentru ce va gândi lumea despre noi. Asta e pentru noi bucuria perfectă: să fim machiate, vopsite, tunse ferchezuite, împarfumate, îmbrăcate după ultimul răcnet, cu sacoşele doldora, care adesea se rup sub greutatea nimicurilor care ne populează existenţa, cu parale în buzunar şi cu celularul neapărat la vedere.

Ne otrăvim trupurile cu mătrăgună, ne otrăvim spiritele cu imagini kitsch, cum am văzut la Florenţa, lângă sanctuarele sfinte, lângă Domul Santa Maria dei Fiori, sute de postere gigant, pe străzi, reprezentând femei despuiate, tatuate şi cu belciuge înfipte în locul de unde ar trebui să bea lapte bebeluşii. Se schilodesc barbar şi fără pic de bun simţ. Şi ai şi arată. La numai câţiva paşi, statui şi picturi reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în braţe. Te dor privirile sufletului de asemenea profanare.

În metroul roman, unde circulam alături de monseniorul Ştefan, de măicuţe şi de călugări, de ceilalţi preoţi însoţitori, erau lipite pe geam imagini cu femei goale complet. Nu ştiam în ce parte să mă uit ca să evit acestea, fiindcă îmi era ruşine de preoţi, Cum să le eviţi şi ce să faci ca să nu-şi crape obrazul?

Aprige şi tulburi vremuri trăim şi trebuie neîncetat să înotăm împotriva curentului. Însă câţi  vor avea puterea să ajungă la limanul râvnit, numai Dumnezeu ştie.

A trebuit să mă pierd în mulţime în Piaţa San Pietro din Roma, să mă rătăcesc de grupul meu de pelerini care nu m-a aşteptat să vorbesc cu Excelenţa Sa, Episcopul de Iaşi, pentru a cunoaşte cu adevărat bunătatea şi deschiderea sufletească a unor persoane care nu mă cunoşteau, dar care m-au primit în grupul lor din Constanţa, m-au adoptat, m-au hrănit, mi-au dat de băut, mi-au plătit intrarea la muzee şi bazilici. Lina şi Dora. De la ele am cele mai frumoase amintiri. Două femei. Abia dacă le mai ştiu numele. Dar am aruncat împreună bănuţi în Fontana di Trevi şi am mâncat îngheţată cu fistic pe  băncuţele dispuse semicircular de lângă această fântână atât de vestită prin frumuseţea sculpturilor sale.

Nici n-au vrut să audă de bani atunci când am reuşit să schimb dolarii pe lire italiene, ca să pot să cumpăr şi eu câteva amintiri. A fost mărgăritarul lor de caritate înscris în ziua aceea în Cartea Vieţii.

A doua zi m-au „cărat” efectiv pe acoperişul bazilicii San Pietro, pe ACOPERIŞUL LUMII, mi-au dus bagajele ca eu să pot respira m-au ajutat să pot vedea lumea de pe terasa bazilicii, de pe cupola cea mai înaltă de unde am contemplat Roma.  Nişte necunoscute. Probabil că nu ne vom mai întâlni niciodată.

Ieri, la Veneţia, o fată, Monica din Oneşti mi-a oferit apă şi bani de toaletă, în timp ce „casnicii mei” se codeau să mă împrumute până la vama românească.

Sunt consideraţii amare, nişte migdale, cum ar spune Topârceanu, balade vesele şi triste despre condiţia omului de azi. De azi, de ieri şi de întotdeauna. Dar, mai mult ca oricând, de mâine. Mâinele acesta mă sperie, îmi dă fiori pe şira spinării.

Poate că sunt ultima care aş avea dreptul să judec. Uneori procedez la fel. Da, singura deosebire este că eu conştientizez că greşesc şi-mi pare rău şi mă strădui să îndrept greşeala. Cât reuşesc?

Oare de câte ori a fost umilit Sfântul Francisc? Dar Sfântul Pavel? Ca să nu mai vorbesc despre Isus, regele umiliţilor, care a  îndurat moartea cea mai umilitoare, destinată tâlharilor, asemuit cu răufăcătorii cei mai spurcaţi, pe lemnul ruşinos al crucii. El – cu Trupul său neprihănit a sfinţit Crucea.

Este aproape ora opt dimineaţa şi poposim într-o parcare. Suntem zgribuliţi de nesomn şi de frigul de azi noapte. Apa ne  înviorează. Casnicele mele pregătesc ness şi lucrurile încep să se urnească.

Ora 10,00. Cineva din autocar cere să se deschidă Radio România. Un rapsod cântă: „Măi Ardeal, Ardeal”, la emisiunea „Viaţa satului”. Mi se umezesc ochii.

Urmează buletinul de ştiri. De zece zile nu mai avem nici o ştire de Acasă. Am trăit fără ziare, radio, TV. Doar cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Păcat că ne-am împărţit şi ne-am despărţit de atâtea ori, după condiţie şi pungă. Bariere, grilaje, ziduri, ierarhizări, zăbrele care se cerului comun. Vechi de când lumea.

Fiecare se consideră neprihănit. Cel mai ic gest e interpretat şi răsucit pe toate feţele. Ne supărăm din te miri ce.

Trecem pe lângă o apă mare şi lată (Dunărea, Tisa?) Nici nu ştiu unde suntem.

Undeva, pe pământul acesta care totuşi ne suportă pe toţi, buni sau răi, cu toate defectele şi slăbiciunile noastre.

„Ce are glia ţării? Ce fel de farmec sfânt,/ Că n-o putem de-a pururi uita, nici în mormânt?” – se întreb Ovidiu, în Ponticele sale.

Până acum m-am întreţinut doar cu „L’ange Etienne”. Îmi place să rămân singură cu el, să conversăm sau să tăcem  împreună. E un companion ideal.

„109 ani de la naşterea lui Lucian Blaga” – anunţă la Radio.

Ne-om aminti cândva târziu/ De-această întâmplare simplă./ De-această bancă unde stăm/ Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.// Visând întrezărim prin doruri/ Latente pulberi aurii/ Păduri ce ar putea să fie/ Dar niciodată nu vor fi” (Risipei se dedă florarul – cântă Nicu Alifantis).

Poate că noi suntem ingraţi şi nu recunoaştem binefacerile primite şi e de ajuns dacă se întâmplă o dată să nu primim ce am cerut, că ne supărăm foc şi uităm binele pe care ni l-au făcut alţii.

În fond, nimeni nu e responsabil cu fericirea celuilalt, în afară de Dumnezeu. Nu ştim să-i fim recunoscători pentru imensul privilegiu pe care ni l-a acordat de a face acest voiaj. Căutăm cusururi celorlalţi, uitând de ale noastre. Bârna şi paiul. „Ceilalţi, iată iadul!” – spunea Jean Paul  Sartre.

Nu mă pot opri să caut oricărei întâmplări tâlcul îl pildele  biblice, din care mă nutresc, dar pe care nu le aplic întotdeauna, lăsând altora punerea lor în practică.

Pe umeri pletele-i curg râu/ mlădie ca un spic de grâu/ o pierd din ochi de dragă” – se cântă la radio, după versurile atât de cunoscute ale lui Coşbuc.

Canalul Radio România Cultural ne invită la un recital extraordinar de muzică şi poezie sacră. „Eu sunt Învierea şi Viaţa, luni, 15 mai, ora 17,oo.

Acum, la Radio România Actualităţi se transmite emisiunea „Duminica vedetelor”

Fiecare se închide în sine precum păsările zgribulite în cubul de aer. Ştiu ce  ne separă: banii. Ei ridică scări semeţe şi orgolioase la care unii nu acced nici măcar pe primele trepte. Un eşafodaj şubred, dar real. Culmea! La radio este o emisiune despre bani. Odinioară, cu 2-3 lei se cumpăra o oaie. Cu 5-6 lei – o vacă. Cineva ne relatează istoria primelor bancnote. Bancnota de 5.000.000 de lei din anul 1947. Expoziţia de numismatică de la Baia Mare.

Ce înseamnă a îmblânzi?” – o întreabă Micul Prinţ pe Vulpe.

Înseamnă a-ţi crea legături” – răspunde vulpea.

Credeam că în acest pelerinaj ne vom îmblânzi, vom crea legături. Nu a fost aşa, dimpotrivă,  şi legăturile şubrede existente s-au destrămat.

Mi-am pierdut prietenii şi mă doare. În fond, aşa cunoşti oamenii şi ei, de asemenea, te cunosc pe tine.

Steinhardt  spunea că adevărata sfinţenie nu consistă în a te sui pe vârful unui stâlp, sau a te refugia într-o peşteră, ci a trăi în mijlocul oamenilor, în lume, a-i vedea pe oameni aşa cum sunt şi a-i accepta fără murmur, cu tot ce implică ei, bun sau rău, pentru ca şi ei, la rândul lor să te accepte.

Pentru aceasta sunt necesare o înţelepciune şi o simplitate a inimii, un suflet curat şi generos (cine-l are?) încăpător, cât se poate.

În sufletul nostru nu încăpem uneori nici noi înşine, dară-mi-te să mai avem loc pentru altcineva! Vieţuim înghesuiţi în propriul sine trăgând obloanele pentru cei din afară care, eventual, ar dori să dea buzna. N-avem loc, n-avem timp, n-avem dispoziţie, nici plăcere să locuim cu altcineva în suflet, de aceea ne împietrim inimile şi alungăm intruşii.

Numai Prea Sfânta Inimă a lui Isus e atât de încăpătoare încât îşi găseau loc în ea toţi oamenii, buni şi răi. Este deschisă permanent şi nu refuză pe nimeni. Să luăm aminte.

Doamne, tineri mai eram/ Când fugeam din rai pe geam” – cântă Ştefan Hruşcă – absolut îngereşte.

Este ora 11,00. Suntem la vama română Nădlac. Încep să sune telefoanele mobile. Ce linişte a fost fără ele! Stăm în vamă.

Purtăm raiul şi iadul cu noi, oriunde ne-ar duce paşii. Degeaba fugim, se ţin scai de noi la tot pasul.

Pe Canal Grande, la Veneţia, a văzut un vaporaş foarte ruginit, aproape o epavă, care făcea notă discordantă cu celelalte nave cochete, în bună stare. Când grupul de pelerini s-a apropiat, am putut citi pe o  tăbliţă a vaporului inscripţia Aiud. Un vas românesc putrezind, ros de rugină, în apele veneţiene, într-un oraş care ţine cu unghiile  şi cu dinţii la imaginea sa romantică, medievală, de aşezare străveche, unde se fac cele mai neînchipuite voiajuri de nuntă, cu vaporaşe în croazieră pe Adriatica. Chiar am văzut pe chei o nuntă urcând pe vas şi mergând în croazieră.

Lumea i-a aplaudat. Mireasa avea un buchet mare de trandafiri albi în braţe şi era foarte fericită.

Starea omului îndeobşte  nu depinde de bogăţia şi frumuseţea din jur, ci de pacea şi liniştea sa sufletească, de raiul propriu. Aşa cum ştie el să şi-l construiască sau cum i-l fac alţii!

Confortul spiritual nu ţi-l dau nici obiectele reci, neînsufleţite, nici vreun bun material.

În Fanarul Occidental, inaccesibil  dar care-ţi ia ochii, privind atent, printre magazinele sclipitoare, pe străduţele extrem de înguste din spatele magazinelor şi al Pieţii San Marco, te întâmpinau miasme grele, insuportabile, de peşte stricat, de alge putrezite, de beci umed, de mucegai. Răzbăteau din adânc, cu toate eforturile edililor de a le acoperi cu deodorante din cele mai fine şi cu parfumuri exotice.

În Piaţa San Marco, la o pizzerie unde se servea cappuccino, o orchestră de cafe-concert alcătuită din 4-5 români, un pianist, un acordeonist şi un ţambalagiu, însoţiţi de doi violonişti, cântau valsuri vieneze şi cântece româneşti. Erau virtuoşi pentru că, cine cântă acolo trebuie neapărat să treacă prin multe furci caudine. Chelneri îmbrăcaţi impecabil, în alb, cu şepci de ofiţeri de marină, serveau la masă, deosebit de amabili. M-am odihnit şi eu pe un scaun împletit din răchită aşteptându-mi colegele intrate în magazine cu porţelanuri şi obiecte din sticlă de Murano.

În definitiv şi în New York, la doi paşi de cei mai înalţi zgârie-nori se află Harlemul, cartierele negrilor care trăiesc într-o sărăcie deplorabilă, dormind pe străzi, mâncând pe străzi, făcând totul în văzul lumii. Ca să depăşeşti bariera (bariera de culoare nu poate fi depăşită niciodată), unii se spetesc toată viaţa. Ajung. Dar cu ce preţ? printre cei bogaţi şi puternici.

Avem şi noi pe frunte pecetea Harlemului, chiar dacă suntem albi la piele. Ne depăşim condiţia, dar pecetea sărăciei  nu se şterge. O vom purta toată viaţa şi ea ne va crea un sentiment de inferioritate care ne va face vulnerabili şi susceptibili chiar şi atunci când nu e cazul.

A deveni bogat din sărac, cum te-ai născut, e o realizare care necesită efort, muncă, abnegaţie, jertfe, dacă nu cumva eşti vreun escroc care accede pe alte căi.

Dar,  deveni sărac din cea mai strălucitoare poziţie şi bogăţie, aşa cum ai făcut Sfântul Francisc şi Sfânta Clara, a-ţi alege singur condiţia în care vrei să trăieşti din iubire pentru Cristos-sărac – este o virtute nemaiîntâlnită, răsplătită aici, pe pământ, cu batjocuri, pietre şi scuipat şi cu onoruri şi slavă în ceruri.

Artătat-a puterea braţului său,

risipit-a pe cei mândri în cugetul  inimii lor,

i-a dat jos pe cei puternici de pe tronuri

şi i-a înălţat pe cei smeriţi,

pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi

iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale.” (Lc. 1,50-52) spunea Prea Sfânta Fecioară Maria la izbucnirea de laudă intitulată Magnificat, în care îl preamăreşte pe Domnul şi se consideră (Ea, cea mai neprihănită fiinţă) – umilă slujitoare a lui Dumnezeu, pentru lucrurile mari pe care le-a făcut Dumnezeu cu ea.

La ora 12,00 scăpăm de toate vămile. Suntem în ţară, în  Ardeal. La ora 13,00 fără zece minute ajungem la Arad.

Lumea aţipeşte, moţăie toropită. Spre seară vom ajunge la Oneşti cu ajutorul bunului Dumnezeu. Astăzi se împlinesc zece zile de când am plecat de acasă.

Ajungem la prânz pentru liturghie la Bazilica Maria-Radna din rad, care este o Bazilică a fraţilor  minori franciscani înfiinţată în 1325 – ca mănăstire franciscană la Lipova.

În 1668 s-a procurat o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care, în mod miraculos a fost salvată în 1695 de la un incendiu al Bisericii.

Din 1992, biserica a fost declarată Bazilică papală, Maica Harurilor.

În curte, într-un decor natural încântător, se înalţă Biserica străjuită de o parte şi de alta de statuile Sfântului Ioan de Padova şi a Sfântului Ioan Nepomuk, martir.

Se concelebrează de către trei preoţi. Parohul d la Bărăţie oficiază, Primim binecuvântări dar trebuie să ne grăbim pentru că şoferii ne claxonează, trebuind să ajungă la Bucureşti astă seară.

În autocar ne continuăm Rozariul.

Privesc „iarba verde de acasă, cu aceeaşi plăcere ca şi pe aceea de departe. Are aceeaşi intensă culoare şi cerul e la fel de adânc.

Biserica Maria Radna e foarte mare şi frumoasă şi are o rezonanţă bună, aşa încât nu sunt necesare microfoanele. În preajmă se află un cămin-spital (bolniţă), slujit de fraţii franciscani. Tare mi-s dragi, oriunde i-aş vedea. Mi se încălzeşte inima în preajma lor. Nimeni nu ştie să-mi spună povestea Mariei-Radna.

Cred că acum, la finalul călătoriei, înţeleg de unde au purces neînţelegerile şi dihonia din grup. Din faptul că fiecare se crede mai bun decât celălalt. Avem destui termeni de comparaţie şi suntem tentaţi tot timpul să ne confruntăm vorbele şi atitudinile cu ale altora, considerându-ne, fireşte, mai grozavi.

Ne credem moştenitorii Împărăţiei, singurii aleşi, privilegiaţi şi tindem să transformăm Raiul într-un loc privat, elitist. Dacă nu ne place de cineva, afară cu el din Rai, n-are ce căuta alături de noi, aşa cum  nu a avut ce căuta în viaţa aceasta. Parabola cu lucrătorii viei. Ori Dumnezeu ne iubeşte la fel şi acordă şanse pentru fiecare.

Şi cui i s-a dat mai mult, i se va cere mai mult, pe măsura darurilor încredinţate.

Suntem în judeţul Hunedoara, o zonă frumoasă, deluroasă, cu multă vegetaţie. Casele sunt arătoase, învelite cu ţigle.

La ora 16,15 suntem la Deva.

Spiritele se înduplecă şi se întrezăreşte o rază de pace. Doar juna dintre noi este încruntată până şi când doarme. Împac-o, Doamne!

Suntem la Orăştie. E 16,35. Un tir răsturnat în stânga şoselei. Lume adunată, Ne apropiem de Sebeş. La un popas, Ludsch 2000, mâncăm mici gustoşi şi îngheţată glazurată cu ciocolată şi ne mai prindem firea.

Mai mănânc o îngheţată în dorul lelii. Începe o muzică la cass, zisă de mine „sifilitică”. Are motive folclorice dar pe ritm de Bug-Mafia, ceea ce mă oripilează. Va trebui să ascultăm toată caseta pentru că sunt tineri în maşină cărora le place la nebunie ritmul.

Mi-am cumpărat o casetă cu Andrea Boccelli. Sogno. Canto della Terra.

Zonă deluroasă, colinară, verde.

Suntem la Sălişte. Încep serpentinele şi curbele periculoase. La ora 19,00 intrăm în Sibiu.

Pe la Braşov se văd în zare munţi  înzăpeziţi,

Primele cuvinte care îmi vin în minte sunt: suferinţă şi iertare. Şi unul şi celălalt fac parte din civilizaţia crucii. Sunt componentele crucii.

Condiţiile necesare pentru mântuire. De modul cum rezolvi tu însuţi problema cea mai grea din lume, aceea a atitudinii faţă de vrăjmaşi, depinde mântuirea ta.

Împacă-te şi iartă! îmi şopteşte L’Ange Etienne, însoţitorul meu, în timp ce pe aripile lui diafane îmi ridică rugăciunea la ceruri.

Timpul curge invers, în picături concentrice.

Mă întorc acasă din acest periplu în Ţara lui Francisc, purtând în suflet memoria vie a unui patrimoniu de har pe care sunt decisă să-l împărtăşesc semenilor mei.

E  o plinătate de lumină duhovnicească pe care am primit-o pe tot parcursul călătoriei. A fost un lung timp de meditaţie, când zgomotoasă, când în surdină, întreruptă adeseori de vâltorile clipei.

Dumnezeu mi s-a arătat ca singura Poartă spre absolut, spre înţelegerea rosturilor fireşti ale vieţii, spre însuşirea crucii, fără de care nu este posibilă mântuirea.

În oraşul sanctuar pe care l-am simţit ca o casă comună, Dumnezeu mi-a lansat această propunere: să mă las modelată de Duh ca o fărâmă luminoasă de aluat care, pe măsura creşterii şi coacerii în virtuţi şi credinţă, devine o pâine rotundă şi proaspătă, aptă de a nutri pe cei din jur, dar care, oricât s-ar împărţi, rămâne întreagă şi rumenă.

Astăzi, după ce s-au scurs aproape 9 ani de la această aventură a credinţei şi cunoaşterii, nu mă mai simt străină în mijlocul lumii, azvârlită sub priviri lacome, în vâlvătăile unui rug.

Acest drum iniţiatic, acest itinerar afectiv în Patria lui Francisc, patria lăuntrică la care am visat, mi-a dăruit prilejul unei reînnoiri spirituale, mi-a reînsufleţit elanurile sufleteşti, m-a făcut să ascult  cu mai multă luare aminte glasul lui Dumnezeu, glas de bună mireasmă şi să recunosc, la fel ca odinioară Gioachino da Fiore:

„Fără Tine, nimic nu este bun n om”.

Am străbătut astfel câţiva paşi spre infinit, spre orizonturile eterne acolo  unde mă va aştepta, Domnul sufletului meu. Cel care mi-a dăruit „o lumină de cuvinte”, o ploaie de binecuvântări, un belşug de milostivire, concretizat în indulgenţa plenară,  Cel care mi-a dăruit şi-mi dăruieşte permanent, însuşi înţelesul de A FI.

Galaţi, 15 noiembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: