LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Evocare. Timpul întâlnirilor cruciale. În vizită la poetul Cezar Ivănescu“

Mă aflu în casa Poetului Cezar Ivănescu. Aştept de ani întregi clipa asta. Astăzi, 3O august 1989 s-a întâmplat. Am alungat, în sfârşit, ursitoarele mincinoase care mi-au menit la naştere că nimic din ce-am iubit nu voi putea păstra doar în chivotul inimii. Iată-mă în preajma Poetului pe care-l admir peste poate, de ani de zile. Învârt pe degete superstiţia, dau cu tifla viclenelor ursitoare.

De la Casa Scânteii  am venit cu toţii acasă. În strada Silvestru, 50. Dona Maria mă priveşte cu vădită uimire şi înţelegere. Exaltarea mea nu seamănă cu cea a admiratoarelor dintotdeauna ale Maestrului. E altceva. Momentul de stinghereală iniţială trece. Intrăm în curte. Casa e impunătoare, din piatră, acoperită cu ţiglă. E o casă veche, respectabilă, cu odăi multe care dau dintr-una în alta. Un hol, potrivit ca mărime desparte camera Poetului de celelalte odăi, din stânga. Sunt poftită în camera de zi. Gazda dispare să facă oficiile de rigoare. Sunt integrată firesc în ambianţa familiei, fără multe fasoane. Servim o cină frugală şi bem cafea măcinată proaspăt. Cezar şi Mary Ivănescu au de făcut neapărat astă seară o vizită scurtă. Convenim să-i aştept acasă. Nu vor întârzia mai mult de un ceas.

Acum sunt singură în casa Poetului. Nu îndrăznesc că cutreier  prea mult cu ochii împrejurul. Din bun simţ, din pudoare. Nu se cade să fiu indiscretă. Umblu fără să ating cu tălpile podeaua de lemn,  lustruită, mâinile refuză să pipăie lucrurile. „Aicea, toate-mi sunt sfinte”, cum spunea Bacovia. De ce lucrurile împrumută ceva din personalitatea omului, îndeobşte? Şi totuşi, privesc cu sfială odaia. Paradoxal, numai ochiul pineal  stă de veghe. Cu el percep totul. Cândva, el îmi va transcrie cu devoţiune, cu fidelitate, întreaga atmosferă, toate micile amănunte, până şi ţesătura cuverturii, rotiţele croşetate de pe margini în chip de flori multicolore, (numai mama mea Arionda mai croşetează astfel), maşina de scris Olympia şi celelalte lucruri pe care le zăresc cu ochiul micit, fără nici un efort, e teamă să nu sperii îngerii serii. Mediul ambiental e atât de discret, de cald şi îmbietor. Dar eu n-am curiozităţi insolite de ziarist de ocazie. Înregistrez doar cu sufletul minţii, anumite frânturi de elemente şi lucruri, bucăţi de sunet şi aer, şi nu ştiu de ce să mă bucur mai întâi.

Casa, ca şi Poetul este bună conducătoare de Poezie. Totul te îmbie aici la meditaţie, la visare, la profunzime în gândire şi spirit. Mi se pare anormal să fii superficial într-o astfel de casă. Până şi colile albe de hârtie de pe masa de scris, revarsă efluvii de poezie, te inundă cu visuri în averse, din fiecare ungher iese la iveală, cotropindu-te blând, inefabilul.

Sunt pentru prima oară în casa unui scriitor de geniu. S-ar putea să mor în  această clipă, după această trăire intensă, cel mai remarcabil moment din viaţa mea. O adevărată întâlnire „crucială”, marcatoare de destin. Nici o altă bucurie de alt gen nu m-ar mai putea  mulţumi. Au rămas în urmă şi Moscova şi Kievul şi  Harkovul şi Cernăuţiul vizitate de curând, vămile – patru – şi zborul  cu avionul tot pentru prima oară în viaţă, s-au uitat, s-au împalidat toate emoţiile. Acum sunt în casa Poetului. Îl cunosc de aproape 7 ani şi aştept clipa aceasta, tot de atâta vreme. Un ceas, Slava – galben, delicat, ticăie. Zgomotul surd al troleibuzelor se suprapune vertical peste liniştea acestei venerabile case. Aici au locuit părinţii lui Victor Eftimiu. Aici a locuit Victor Eftimiu copil, împreună cu fraţii lui. Ce destin oare, se prelungeşte, trecând într-un altul? Geniul respiră încă, în casa aceasta predestinată să fie sălaş al unor opere memorabile.

În curte trăiesc doi nuci uriaşi. Îi zăresc prin fereastra cu draperiile galben-cenuşiu, imprimate cu şiruri de flori albe, discrete. Toate sunt de un bun gust copleşitor.

Mâine, Mary şi Cezar vor pleca la Valea Vinului, apoi la Cheia. Va sosi şi fiica lor Clara-Clarisa acolo.

Aş vrea ca seara aceasta să fie ca-n visele  mele de care mă agăţam în clipele cele mai grele. Să fie nesfârşită ca-n basmul Tinereţe fără bătrâneţe…

Don Cezar – Ario Paradis, Orur – cum se transfigurează în opera sa poetică, era foarte chipeş astăzi. Mai mult ca oricând. Sau aşa l-am văzut eu.

Degaja un farmec deosebit. Totdeauna mi-a fost drag, dar niciodată ca astăzi. Purta un pulover roşu aprins, din lână, cu un fluture negru pe piept, cămaşă pepit, bleumarin cu alb, mâinile delicate, albe, cu degete foarte lungi, expresive, făcute parcă numai să cânte şi să mângâie.

Nu ştiu ce să fac ca să-mi înghesui în suflet o bucurie ca asta, bunăoară, fiindcă ea, vrea să se reverse, cum s-o primesc, cum s-o refuz? Mă sperie, stau smirnă, îmi ascult bătăile nebuneşti ale inimii. Nu ştiu nici măcar ce să fac cu mâinile, să nu mă dea de gol, să nu se-nspăimânte şi ele ca şi mine, de  atâta preaplin, de atâta risipă de bine, să înceapă să mângâie de-a valma, fotolii, cărţi, teracotă, pereţii cu litografii şi tablouri vechi, de valoare, mă tem să nu mă trădeze, ele, mâinile mele, până acum atât de supuse, să nu-mi desconspire setea din trup, neliniştea, exasperarea aceasta absurdă că s-ar putea ca acestea să fie ultimele zile frumoase – ale mele – de viaţă.

Dacă va trebui să mor totuşi, în următorii ani, fă Doamne, să mor chiar acum, în clipa supremă de graţie, de înălţare sufletească în care mă aflu, fiindcă numai acum, nu m-aş teme, de întunericul rece, de scări, de câini şi de oameni, de care m-am temut toată viaţa. Numai acum aş suporta fără crâcnire, durerea fizică, boala, invidia, ura, meschinăria celor mai buni prieteni, doar acum aş deveni imună la ascuţitele lor săgeţi, otrăvite, la neliniştile mele ancestrale, îndoieli şi spaime continui, numai acum aş putea să îndur să iau totul de la unul din capete, să răstorn nisipu-n clepsidră, cu propriul trup punând stavilă rostogolirii de fire perfide.

Sunt singură în casa Poetului şi nu găsesc  nimic altceva mai nimerit de făcut decât să citesc din primul său Rod:

„Dar dacă

cel care nu

se iubeşte pe sine nu

se naşte

vom putea să ne iubim oricum

hypocryte lecteur

tu care citeşti mai bine

în foirea unei pizme;

dar ah, toată viaţa

mi s-a luat, ah, toată

viaţa toată mi s-a luat

mânca-v-ar Moartea”

(Confiteor).

Sunt Acasa Poetului. Mă simt izbăvită de toate pricinile, de toate facerile şi nefacerile vieţilor mele anterioare, s-au grămădit un noian de afecte, acum, în acest dom, ca o sacristie, pe care eu straşnic îl păzesc, ca pe o mioară- de haita de lupi virtuali, care ar putea să năvălească să-mi fure  visul.

Clipa aceasta dăruită de Don Cezar şi de Dona Maria răscumpără toate momentele neprielnice din  ultima vreme, şterge cu liniştea ei, toate negurile. E clipa de totală îngăduinţă faţă de meschinăriile şi fărădelegile atâtor semeni, faţă de cuţitele lor ascuţite încercând să-mi scrijeleze, sufletul minţii.

Mă aflu în Casa Poetului şi toate întâmplările de până acum îşi pierd însemnătatea, se cufundă-n banal şi absurd. Singură, adevărată, – e clipa aceasta de veghe şi contemplare în casa în care Poetul e prezent pretutindeni.

Am lepădat ca pe deşarte şi neînsemnate toate ispitele, afară de una, aceea de a locui preajma Poetului, preajma casei care, cu predestinare, a dăruit şi ne mai dăruie, nouă, fărâma aceea de lumină la care jinduim, fiecare.

Orele 21 mi-i aduc pe cei doi soţi acasă. Sunt strigată la geam, de parcă eu aş locui aici de când lumea şi ei ar veni în vizită. Ne bucurăm toţi trei, de regăsire. Nu găsesc loc destul pentru sfânta uimire.

Cină în trei. Tihnă plăcută. Se coşcovesc, în răstimpuri, veştezi, pereţii. Mă cotropeşte tandrul fior al stării de dor, de oricine. E bine.

Răgaz de spovadă, noian de amintiri se perindă.

După cină, Cezar Ivănescu ne cântă. Chitară şi solo. Fiecare poem cântat/ fluierat/ îngânat/ descântat e pentru mine o cuminecătură. Poemele toate, aspru şi crâncen cântate sunt de iubire, binevestire, dar mai ales de strigăt de moarte,  de moartea prezentă, de moartea aproape/ departe, moartea cea vie, închisă în suflet ca-n colivie, de moartea de care, nimeni nu ştie câte secunde, îl mai desparte.

(În mod cu totul straniu, cu totul straniu, acum, când rescriu aceste pagini, cu emoţia amintirii prăbuşindu-se, cascadă în inimă, la Radio România Cultural, astă seară, 3 august, orele 21,oo la emisiunea Scriitori la microfon se transmite evocarea personalităţii lui Cezar Ivănescu, urmată de versuri în lectura autorului. Vocea sa atât de expresivă  şi timbrată, voalată, uşor guturală, cu un vibrato cald – PĂTRUNDE ÎN CASA MEA – şi e ca şi când mă aflu din nou în Casa Poetului, ca în urmă cu 18 ani, când el  mi-a recitat: Tatăl meu, Rusia; Doina. Nu pot decât să mă cutremur, cum amintirea mea, evocarea, o simplă şi stranie coincidenţă – mi l-au adus în odaie, să-mi recite din nou, aceste remarcabile poeme şi să mă emoţioneze, dincolo de lacrimi.

„Coincidenţa – spunea Albert Einstein – e modul lui Dumnezeu de a fi anonim”…

De două ori mi s-au mai întâmplat lucruri asemănătoare în viaţă. Acum un an, când, scriind despre Marta Cozmin, buna mea prietenă dispărută în 25 ianuarie 2006, în timp ce eram cufundată în romanul său Marea la ora şase, şi vorbind cu autoarea în  timp ce citeam, metahnă pe care o păstrez încă din anii primelor cărţi citite – o pasăre mi-a intrat de pe terasă, s-a învârtit de câteva ori, s-a aşezat lângă porterul lui Eminescu, l-a răsturnat, a făcut rotocoale repezi şi s-a ciocnit de geam, încurcându-se în frunzele trandafirului nipon, după care i-am deschis fereastra şi şi-a luat zborul. Şi a doua oară, la fel, după trei zile, când în povesteam la telefon soţului ei, scriitorul Alexandru Miran, întâmplarea cu pasărea, am avut surpriza să vină din nou, să poposească ceva mai mult, s-o pot prinde  între flori şi să-i ţin în palme trupul abia de câteva grame – o pasăre cu creştetul roşu, cu penaj maroniu cu alb şi cu ochii cât bobiţele de piper. Bineînţeles că nu am avut curaj să mai povestesc nimănui despre vizita păsării exact când vorbeam sau scriam despre Marta. Dar întâmplarea mi-a provocat frisoane  şi emoţii puternice. Acum, glasul poetului Cezar Ivănescu răsună în odaie, şi eu nu mai sunt capabilă să continui, fiindcă, pe 6 august e ziua lui, în ziua Schimbării la Faţă, fiindcă ar fi împlinit 67 de ani, fiindcă…)

Odaia-i de taină, ca o matrice, propice de naşteri supreme. Mă primenesc încontinuu. Prin aerul dens, impregnat de fuioare de fum, se strecoară tiptil, inefabilul. Timbrul voalat al Poetului ne învăluie blând, ca un gând ascendent de iubire. Poetul mă miruie cu aceste cântece. Dulcele mir/ facă-se bir/ la porţile binelui/ când pasărea sinelui/ vama va trece… De ce-mi vin aceste versuri în auz?

Don Cezar îmi dedică la rândul său versuri:

„! Pasăre care cu-aripa ai scris/ Versul ce duce la Domnul,/ Spune-mi-l, spune-mi-l numai în vis/ Spune-mi-l numai în somnul!”

(Aceste versuri vor sta pe frontispiciul celei de-a treia cărţi a mea, „Dioptrii pentru suflet”, în chip de moto).

Bineînţeles că e cea mai  perfectă clipă de dar, iar starea de har, ca un aer ne ţine. Levitez cu sfială deasupra creştetelor celor doi. Bineînţeles, cu privirea.

Când şi când, îl ating cu aripi fragile, cobor peste file, prefăcându-mă-n rouă, de lacrime două… de sub uluca în care cucul şi cuca se prăbuşesc în abis, ca pescăruşul ucis, de marea, năuca…

Mă molipsesc de această clipă de graţie, inevitabil.

Gândurile mele-s doar versuri. Gândesc în vers, dar n-aş recunoaşte pentru nimic în lume cu voce tare.

Noaptea despică crucea lui Crist, răstignitul. Cezarul e trist, chiar şi când ne învaţă straniul joc, d-a nemuritul. Încerc să mă adap din prelinişte ca dintr-o apă vremelnică.

Martoră, noaptea aceasta-mi va fi, merinde şi sare. Şi oricărui semn de-ntrebare – răspuns, puţinul de ajuns pentru marea-ncercare.

Poetul ne cântă: „Tatăl meu, Rusia” şi „Floarea de Sfântă Maria”, apoi „Doina” („Mă dor mâinile de plâns/ de la stânga înspre dreapta…”).

Apoi, dintr-odată, nişte versuri absolut cutremurătoare:

„!De te-aş prinde moarte vie

am să-ţi vâr unghia-n gât!”

spune Cezar Ivănescu sperând s-o exorcizeze definitiv pe Doamna aceasta stranie cu care a cochetat încă de când era „mai tânăr/ şi la trup curat” (Amintirea Paradisului).

Pe ea pe care o simte, atât de vie, atât de prezentă, încât toată lirica lui este impregnată de suflul ei straniu.

De pretutindeni, mă privesc, depărtaţi sau de aproape,  ochii Poetului. Din fotografiile, multiple, mari şi uriaşe, din bibliotecă, de pe pereţi. Fumez în semn de solidaritate deşi nu sunt fumătoare deloc. Ca să-mi înving sfiala. Mereu am de învins ceva. Şi bucuria o înving, cu parcimonie. Vreau s-o păstrez cât mai mult, doar pentru mine.

Evadez din fictivul-real cu bogăţiile-n sân, în căuşul de inimă.

Astfel mă predau odihnei, cu sentimentele vraişte.

Dorm în patul de oaspeţi ai familiei Ivănescu. Proaspăt primenit, mă întâmpină, luându-mă în primire cu infinită tandreţe. Pe perna din dreapta,  la margine, dintâiul Rod al Poetului,  răsfoit, mângâiat, strâns la piept, jinduit. Mă veghează întreaga noapte, ca o luminiţă discretă, încurajatoare, în mijlocul unui imens întuneric.

Aşadar, Poetul e-n preajmă. Dincolo de uşă. Aşadar nu sunt singură. Asta înseamnă că nici el nu e singur. Asta înseamnă că dormim cu obrazul pe aceeaşi pernă.

*

Îl regăsesc dimineaţa, acelaşi, stând cuminte şi continuându-şi nestingherit, veghea. Primul ochi deschis, primul gând spre Dânsul.

Dincolo, în odaia Poetului, Don Cezar îşi continuă somnul.

Mă trezesc. Oficiez ritualul de dimineaţă. În casa Poetului, îmi clătesc faţa, ochii, părul şi mâinile cu apa neîncepută, acolo unde el, în fiecare zi se primeneşte.

Mic dejun cu Dona Maria. Bem ceai de coriandru, „care-i ceaiul cel mai tandru”, mâncăm tartine cu unt, brânză, dulceaţă de vişine – produsul mâinilor doamnei Ivănescu, bem cafea Key.

Poetul doarme. S-a culcat abia când zorii se îngemănau. Trebuie să-i menajăm somnul.

Sporovăim. Suave secrete conjugale îmi sunt dezvăluite discret, fără ostentaţie. Aflu că e foarte dificil să fii soţie de Poet. Pe cât de frumos. Primesc aceste confesiuni ca pe o ofrandă, întocmai.

Abia spre prânz, Poetul ne onorează cu prezenţa.

Îmi iau rămas bun de la Dona Mariam de la Casa cu vitralii la uşă, de la cei doi nuci din curte, de la pisica Hadaranca-Tranca-Fleanca şi de la puii ei majori care sug încă lapte pisicesc.

Îmi iau rămas bun  de la strada Silvestru.

Apoi, nu prea ştiu cum, mă trezesc cu Maestrul  Don Cezar în  Bulevardul Dacia, în staţia lui 133.

Stau zgribulită de frig şi de emoţie. Vine autobuzul, parcurgem câteva staţii  împreună până  Piaţa Romană.

Mă despart foarte greu în gând. În realitate vreau să par cât mai puţin emoţionată. Îl mulţumesc pentru aceste clipe. Nu ştiu ce să mai spun, nu ştiu unde să-mi aşez nici mâinile, e aglomeraţie în troleibuz. Îi simt respiraţia şi brusc, sărutul său de bun rămas, fluturând de obrazul meu, ca o dulce, de vis, adiere…
Bucureşti, Silvestru, 5o, 30 august 1989

Galaţi, 4 august 2008

CEZARINA ADAMESCU

1 comentariu »

  1. am lacrimat la citirea acestor randuri
    si mi-am jurat sa ii razbun moartea nedreapta,
    omorarea.

    acesta sa fie pacatul meu!

    Comentariu de clara | August 22, 2008 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: