LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Elena Armenescu şi puterea fascinantă a cuvântului scris, rostit sau gândit“

Şi ce altceva înseamnă miracolul poeziei decât un Joc tainic, care se joacă în unul, în doi, în trei  sau într-o infinitate de persoane?

Jocul tainic al minţii şi al inimii, Jocul sufletesc, cu noroc atât de schimbător, jocul sorţii,  jocul firii şi-al nefirii, cel mai teribil şi mai serios joc din câte există!… Cine nu l-a jucat, măcar o dată?

Aşezată  în inima jocului, autoarea de faţă, ne dezvăluie treptat monadele sufleteşti care i-au fixat traiectoria pământească. E un privilegiu. Ne-a ales pentru acest dar  pe noi, care suntem predispuşi la – cu totul altfel de jocuri.

Pare a ne spune: „Vrei să mă  cunoşti? Iată-mă!” –  predându-se în mâinile noastre sufleteşti, la fel cum Isaia s-a predat în mâinile lui Yahve, zicând:

„M-ai chemat, Doamne? Iată-mă!”

La fel cum Zaharia i-a strigat Domnului: „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus,  ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit!”

Disponibilitatea dăruirii e un lucru rar. Dar şi generozitatea primirii. Mulţi nu-l percep, trec mai departe, ca şi când acesta n-ar fi fost făcut. „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul Său şi că nu se mai întoarce” – spunea şi Sfântul Augustin.  Temerea aceasta l-a urmărit toată viaţa.

Să  nu pierdem clipa de graţie, Clipa de Lumină, când s-ar putea să  fim cercetaţi de Duh şi găsiţi vrednici.Candela trebuie să stea veşnic aprinsă. Să te laşi, aşa cum spune autoarea în poemul care dă titlul volumului, „Lasă-te flămând, năvălit de clipă” – chiar şi sub dogoarea propriei flăcări, ars de dogoarea chemării divine. Aceasta înseamnă, de fapt, „starea de graţie”, iscată de teribilul daimon al fiecăruia.

De fapt, ceea ce ne sugerează poeta este faptul că  trebuie să ne deschidem inima şi să nu pierdem clipa. Clipa când trebuie să fim fericiţi, să iubim, să dăruim.

În drumul spre desăvârşire, nu trebuie decât să  „ne aprindem de dorul luminii”. De fapt, este invitaţia filosofică: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Eşti parte din  întregul « rotund de frumuseţe », şi de aceea, « şi pentru tine/ Se-nveşmântă cu lumină zorii, toată Creaţia » (Joc tainic).

Aparent sub formă de catrene, versurile Elenei Armenescu păstrează  ritmul şi măsura clasice, dar sunt  îmbracate într-o haină specifică  modalităţii proprii de expresie. Acest fapt nu le diminuează farmecul, dimpotrivă, descoperim ceva nou şi plăcut în aceste forme mulate pe sufletul său delicat şi sensibil.

Contemplaţia în mijlocul naturii, « la margine de drum », lângă un plop care-i devine complice descărcării de gând, are darul de a-i limpezi sufletul : « Ce linişte ancestrală! Ce lungă e secunda! /Ce luminos e norul, ce orbitor e gândul, / Ce vrăjitor e vântul ce vine cu descântul! / Când fruntea ţi-o atinge-n treacăt unda…//Aici, eu redescopăr în mine universul / Un microcosmos unic, rătăcitor, activ / Ce-l clatină doar visul şi dorul inventiv / Iar urii pătimaşe nu-i înţelege sensul! » (« Descoperire »).

Poeta este sedusă deopotrivă de astrul  solar, ca şi de  vraja nopţii când : „…ţi s-a prins luna / În plete, în gene, străluce-n iris/ Şi indiscretă se caţără nebuna/ Pe crestele de gânduri, de vis” (Vraja nopţii) – şi aceasta pentru că: „În aer e-o tainică şoaptă de greieri /  Şi fluturi perechi, în zbor nupţial / Îmbrăţişându-i cu gândul cutreier /  Sublimul, galacticul arc sideral. // Nimic în jurul nostru nu se clinteşte / A nopţii regină ne îmbată–n parfum / Rouă şi raze, totul străluce-zeieşte / Când dorul umblă zănatic pe drum. ( „Vraja nopţii”).

Este destul de ciudat cum, la Elena Armenescu, romantismul  cel mai pregnant, se împleteşte în chip fericit cu raţiunea pură, cu  meditaţia  transcendentală despre Cosmos, despre aştri şi naşterea lumilor în Univers. Toate acestea sunt legate  implacabil de destinul fiecăruia. Astfel, pe un fundal galactic în care: „Calea Lactee se roteşte-n spirală/ Efemeridele lunecă-n noaptea ireală / Curge lumina din ochi strălucitori / Vibraţia iubirii naşte noi fiori” totul geme de elemente lirice,romantice, „Mătasea argintie ţesută de Lună/ Ţi-mpodobeşte fruntea cu-o cunună” – iubitul devenind „regele nopţii”, prinţ vrăjitor”, „răpit tainic de dor”, în  acelaşi timp el este „Îndrăgostit cucernic de materia vie” (…)  Bărbatul confuz, sclav neştiut femeii/ Gânditorii, tributari Gloriei şi Ideii.” (“Robi).

Dar, toate acestea fac parte din Misterul acelui Joc Tainic, atât de ambiguu, atât de confuz şi atât de strălimpede în acelaşi timp.

Tema zburătorului, a visului reîntoarcerii la mirajul copilăriei, şi apoi, a trezirii în deplină singurătate, în zbucium şi chin sufletesc, au toate, acelaşi temei : dorinţa arzătoare pentru « o oră ancestrală de iubire » (« Reîntoarcere »).

Autoarea se surprinde în oglinda poemului-lied ori a poemului elegiac, astfel : « Serafic în armonie mă frâng! / Mă supune sublimul o clipă / Atinse, corzile se tânguie, râd / În desăvârşire mă pierd cu risipă.//  Lebedele eterice ale sufletului plutesc / Pe lacul de argint, cristal împodobit/ Cu raze fascinante, nepământesc / Răsfrânte-n gândul copleşitor învăluit. // Sacră, radiantă lumină nevăzută / Se strecoară, topeşte frigul fiinţei / Anotimpuri ale astrelor, nălucă / Vin spre mine din era elocinţei. // Tulburător, mă-nalţă dincolo de stele /

Transfigurându-mă  o clipă într-un refren / Slavă  şi Iubire în dans de Sânziene / Altarul biruinţei lui Handel şi Chopin. ” („Concert”).

Aici o putem vedea şi recunoaşte, aşa cum este şi nu aşa cum doreşte a se înfăţişa privitorilor.  „Mireasma minţii” celui plecat o îmbie pe autoare într-un „dans arcuit al conceptelor vitale” în care poţi să ameţeşti  „urcând spirale în ritmuri de livezi”.(„Celui care pleacă”).Acum, deşi „lumina-ţi taie drum spre infinit” –  şi „Zarea nu-ţi mai pare albastră ca-n poeme” – nu mai e posibilă starea dintâi pentru că amândoi percep „un zgomot asurzit/ De îngeri ispitiţi, abonaţi la anateme!” („Celui care pleacă”).

În lirica Elenei Armenescu – visul are un rol preponderent. Ele sunt prezente pretutindeni, fie noapte sau zi, stare de oniro-luciditate fiind specifică poeţilor.  Şi nu întâmplător, fiindcă visele deschid căile zborului şi induc o stare de bine, fiind legate de speranţă. „…enigmatic  visele matinale / Căile zborului etern îmi redeschid” („Grădina”).

Natura, exercită  o  atracţie mirifică supra firii sensibile a autoarei, astfel că se lasă adeseori prinsă-n mrejele ei: ”Din crinii ancestrali fugar desprinse / Superbele petale, revolte de poem / Adie în cristaluri, pe ramuri neînvinse / Incendiind în alb Imperiul boem! ” („Împărăţia”).

Şoaptele auzite în „laguna viselor” întreţin o atmosferă mirifică, propice poeziei,  ori specifică amintirii primilor fiori de iubire născători de fiori lirici:

Când am simţit că sunt o strună/ Care vibrează de-o mângâi” („Dorinţa”).

Împinsă de acelaşi fiori tainic, dar cu aceeaşi nostalgie, autoarea cere:  „Întrupează-te, fantoma iubirii”,  în versuri foarte edificatoare: „Potop de lumină, fulger în gând / Şoaptă în privire, mut legământ / Leagăn de ape, vis spectral / Inima, simţirea şi mintea – altar!// Robeşte secunda! O nebunie! / Pădurea întreagă e o feerie…/ Martor stejarul, bătrânul sfetnic / Ce ne cunună cu Timpul veşnic”. („Descântec” – lui Victor Hugo).

Amestecul  de real cu fantastic este specificul liricii acestei poete originale: „Seară de vis, seară fantastă, reală / Suntem fluturi de argint ce ating / Văluri plutitoare din era abisală / Incantabile cristale, lunatec anotimp!” („Evadaţii”).

O adevărată profesiune de credinţă reiese din poemul: „Artistul”, pe care-l redăm integral: „Gândul tău înfrăţit cu mişcarea / Simţirea, arc de nesomn arcuit, / Dă liniştii sens, argintează visarea / Copleşitorul,  aprinsul dor nemărginit…// Te scalzi ades în zboruri de patimi, /Zbuciumi în laţul cunoaşterii de sine / Botezi laurii cu sânge, cu lacrimi / Interior rezidit din seculare ruine. // Aici te regăseşti, simţirea reînvie, / Zicerea  fermecată te hrăneşte cu jar/ Timpul  se destramă lăsând să vie / Din trecut spre tine, eroul legendar.//Fascinant şi profund, sub atâtea lumini / La fel de mari ca şi iubirea-ţi prag /Cristal în răsfrângeri, cu eterni pelerini / Aduni sublimul, ni-l dăruieşti cu drag. // Înfrăţit cu adâncul gândului şi iubire / Ne stâmperi setea de vaer cu cântec / Te sfarmi tu  însuţi eterat în rostire / Ascet şi enigmă, balsam şi descântec.” („Artistul”).

Faptul că artistul  adună sublimul pentru a ni-l dărui şi ne astâmpără setea de vaier cu cântec – presupune jertfă totală din partea creatorului de frumos şi îl aşează în rândul marilor jertfitori pe altarele veşniciei. Cunoaşterea, transfigurarea prin artă e condiţia sine qua non   a creaţiei artistice.

Fără  echivoc, Elena Armenescu – declară  deschis: „Puterea mea este cuvântul, / Patima auzului robit de Adevăr, / Trandafir însângerat spinând neantul / Privighetori îl fulgeră în viitor.” („Puterea tainică” – Doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga); cuvântul este pentru autoare: „pasăre măiastră, ecou fermecat”. El are puteri magice: „Descătuşează energii sigilate / Cu imemoriale ţipete peceţi / Anulează ridurile cu şoapte / Naşte zâmbete în întreite vieţi // Pietruieşte potecile-n spirală / Albăstrit trece hotarul cerului / Zideşte iluzii, în adierea florală / E clopoţel spre lumina graiului.” („Puterea tainică”).

La fel de fundamentală este şi fascinaţia autoarei pentru natură, pentru pădure – care înseamnă  viaţă, pentru tot ce e viu şi bucură ochiul şi inima: „Măsură armoniei şi frumuseţii fabulos dar / Învecinându-se cu cerul, pământului hotar / Pădurea magnifică, neliniştită, -ngândurată / Sacerdoţiu secular  de taină binecuvântată!” („Pădurea”).

Câtă  vreme omul este  „O tainică-mpletire de pământenesc şi divin” – el îşi găseşte sensul în urmaşi, prelungindu-şi astfel existenţa: „Poate şi eu prin fii şi fiii fiilor mei / Curg paralel cu torentul timpului / Dar acum vreau clipa mea de temei / Zâmbetul destinului ” („Sinteza”).

Sentimentul religios este prezent pretutindeni, dar, mai cu seamă  în pastelurile scrise în ton elegiac, în care poeta se cufundă în nostalgică  reverie, făcând să reînvie o gamă  de sentimente într-o paletă  coloristică nuanţată.

Militantă  activă pentru sănătatea Pământului, poeta aduce un elogiu ţărânii şi tuturor făpturilor, ca şi creaturi ale lui Dumnezeu şi face un apel stringent şi patetic pentru a-l respecta şi a-l ocroti pentru a salva însăşi viaţa. Acest lucru reiese dintr-un ciclu de poeme: „Pământul vrea iubire!”; „Pământul are nevoie de iubire” „Paradox” ş.a. în care mesajul este foarte limpede exprimat şi chiar imperativ, cu ajutorul verbului  „Implică-te”, ceea ce presupune angajare totală pentru menţinerea vieţii. Este o  pledoarie pro domo, patetică, dar foarte frumoasă şi onorabilă pentru fiecare cetăţean al planetei.

Uneori, strigătul e aproape de disperare: „Oameni buni! / Cum să zdrobesc această barieră / Acest tren al strigătului în pustiu/ Să mă puteţi auzi?” („Coşmar”).

Această  pledoarie pro vita răzbate din multe poeme şi este scanată pe  deviza: „hic et nunc” – cât nu e prea târziu, aici şi acum.

În căutarea de sine de care adeseori i se face dor,  poeta spune: „Coborând pe versantul extern/ Ajung în cuibul unui vis etern / De nemurire” („Sete psihică”).

Ştiinţa, fantezia, cunoaşterea,   luciditatea, dar şi credinţa, pietatea,  îşi dau mâna în creaţia Elenei Armenescu, în chip armonios, dând naştere acelui fior pe care poeta îl numeşte Joc tainic, de fapt, Jocul existenţei.

De asemenea, teluricul, onticul se îmbrăţişează cu celestul, cu metafizicul, în izbucniri metaforice care ating sublimitatea:„Uragan nevăzut mişcă energii nevăzute / O forţă a depărtărilor şi apropierilor / Bate dinspre inima tăcerii / Izvorul nerostirilor nespus caută / Enigmaticul, fascinantul Cuvânt / Al Zidirilor / Iată! Copacul din noi este înfrunzit / Adulmecă lumina cu setea clorofilei / Nebănuit / Aburul răsuflării munţilor/ Calcă peste tristeţi / Destrămându-le alcătuirea / Iar în locul lor apar / Într-o împletire firească / Ceea ce nu se poate descrie / În cuvinte, în vorbe omeneşti / Ce ştiu poate doar oştile Tale cereşti / Cum răsar / Încolţirile, tainele frumuseţilor /ascunselor alcătuiri.//Numai ochiul ce este şi vede ştie /Numai urechea ce este şi aude ştie / Numai inima ce este vie şi bate  ştie / Pentru că are harul să ştie / Ceea ce vede ochiul ochiului dinăuntru / Ceea ce aude urechea urechii // Vocea inimii adunând şoapte / Din atingerea întâmplării / Interioare zvârcoliri / Începând cu timpul când /Mă însoţeşte Cunoaşterea în tăinuire / Mă plimbă ca un ghid atoateştiutor / Şi în frunzişul omenirii cu uimire / Citesc, ascult un vers, un cânt sfâşietor/inima cântă / Simfonia  propriei înmuguriri” ( „Izvorul tainelor”)

De fapt, acest inefabil, „ceea ce nu se poate descrie în cuvinte” – este însăşi viaţa. Ceea ce salvează de la raţional, de la epic, poemele Elenei Armenescu este tocmai inefabilul ce nu poate fi atins cu mâna, cu gura, cu ochii, ci doar cu sufletul minţii şi cu dioptriile inimii.

Unele versuri sunt panseistice: „De ce? în mulţime cunoşti singurătate /Iar când eşti singur, îţi doreşti apropieri?” („Meditaţie I”).

„Mă logodesc cu căutarea / Să-l descifrez, să  aflu lumii sensul”  – spune autoarea în poemul „Meditaţie II”. A căuta sensul lucrurilor, sensul Timpului, al lucrurilor ştiute şi neştiute, sensul vieţii şi al morţii, sensul Universului – sunt apanajul filosofului, al cercetătorilor care nu se mulţumesc cu ce li se dă şi vor să descopere mai mult, tainele neştiute ale Înaltului şi al Adâncului.

Ciclul de poeme intitulate„Meditaţie I-X e edificator pentru firea cercetătoare a omului:

„Mă  însoţeşte Cunoaşterea în tăinuire / Mă plimbă ca un ghid atoateştiutor / Şi în frunzişul omenirii cu uimire / Citesc, ascult un vers, un cânt sfâşietor.” („Meditaţie III”).

Construite sunt formă retorică, ele sunt baza unui tumult de întrebări care-i asaltează  mintea: „De sunt materie de ce mă tulbur? /Dacă sunt spirit de ce mă doare? / Când mii de întrebări mă învolbur / Şi fratele Omul se pierde în vâltoare? //Destăinuiţi-mi din ce sunt făcută / Care-i formula  chimică, ori codul genetic / Răspundeţi de ştiţi! Ideea-i pierdută? / N-aveţi liantul?  se răspunde eretic? //De ce sunt legată oameni de voi / Cu fire nevăzute, imateriale / Şi sufăr când vă văd în „noroi” / Sau în  dezlănţuiri bestiale? //De ce vocea mea încă n-o auziţi / Aproape vă sunt mereu, în suferinţă! / De ce sunt singură? Vă chem să-mi fiţi / Alături în demnitate, nu în umilinţă! („Meditaţie V”).

Şi iată că printre cuvinte precum: „cuantic”; „sisteme metrice”; „impuls”, apare şi un „zbor de condor” ca să sublinieze încă o dată legătura tainică dintre materie, spirit,  gândire, sentiment.

Glorificarea Omului ca şi încununare a Creaţiei divine este subliniată  în „Meditaţie X”: „Măsura spaţiului, eternizarea clipelor / Mărginirea mărginitului de nemărginit / Zborul, mişcarea  arcuită a aripilor / Deschiderea fantelor spre infinit //Toate îţi aparţin Omule! o singură zi / O secundă din Timpul veşnic, / Dacă vrei poţi culege sau întrezări / Totul, ca bunul Universului sfetnic”.

O suită de poeme de inspiraţie biblică, gen parafraze la anumite pericope evanghelice, stau mărturie despre sentimentul religios al autoarei.

De asemenea, din structura cărţii nu lipsesc poemele cu tematică  istorică, aşa cum este cel intitulat: „Brâncovenii – sfinţii mucenici”. Aici este subliniată virtutea credinţei de care sufletul voievodului era animat şi care era mai presus chiar decât viaţa, aşa cum s-a şi dovedit, dându-şi obolul, împreună cu fiii săi, pentru a nu abdica de la Crezul său religios: „- Ce-i mai de folos omului, să-şi piardă trupul, /Viaţa pământeană care i-a fost încredinţată / Ori sufletul cel veşnic? Îl mistuise gândul / Pe Vodă, mult credinciosul şi veghetorul tată!”

După  descrierea în versuri a teribilului carnagiu, autoarea concluzionează: „E moartea Brâncovenilor, o sfântă chemare / Spre cerul năzuinţei,  Dumnezeiescului Tată!”

Ultima parte a manuscrisului este destinată  parafrazării psalmilor şi evocării unor personalităţi ale culturii româneşti. Stilul confesiv, meditativ-contemplativ este o caracteristică a autoarei care în acest „Joc tainic” de cuvinte şi versuri măiestrite, ne demonstrează arta sa inconfundabilă, Crezul artistic şi demnitatea fiinţei umane, ajunsă la cota cea mai înaltă.

Baletând cu graţie pe fruntarul subţire dintre realitate şi imaginaţie, dintre transcendent şi contingent, Elena Armenesc aduce şi cu acest volum de versuri, un plus de tandreţe, convertită-n mierea metaforei şi adiind de miresmele binecuvântate ale harului liric căutat încă de romanticii zilei.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

29 septembrie 2009

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: