LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Eigii contemporane. Un patriarh al muzicii simfonice. Pascal Bentoiu – oficiind la sanctuarele muzicii“

„Muzica înaintea tuturor lucrurilor” – spune francezul acordând întâietate absolută acestui mirific gen de artă, în stare să transpună sonor natura şi oamenii, cerul şi pământul, Divinitatea şi cetele îngereşti care o înconjoară, în chipul cel mai plăcut şi sublim. Cine nu a beneficiat de efectul terapeutic al muzicii? Creaţiile muzicale, în diferitele lor aspecte şi genuri, sunt adevărate sărbători ale sufletului, clipe binecuvântate în care poate coborî Dumnezeu în  inima omului, săvârşind acolo purificarea şi înălţarea spirituală. De aceea, aceste  creaţii trebuie ascultate cucernic, ca pe nişte slujbe religioase.

Cei care o creează, o cultivă şi o slujesc cu devoţiune trebuie admiraţi fără rezerve, pentru că, într-adevăr, aceşti oameni îşi închină viaţa unei singure cauze : aceea de a ne face nouă, prin creaţiile lor, existenţa mai frumoasă, mai suportabilă. Şi acest efort şi sacrificiu din partea lor, merită tot respectul.

„Cea mai nobilă mărturie a vieţii este opera de artă” – spunea Cella Delavrancea, în noiembrie 1943. „Muzica – această literatură a simţurilor şi a inimii” – (G.W.Leibnitz), nu poate fi astăzi concepută fără numele străluciţilor ei reprezentanţi români : George Enescu, Mihail Jora, Pascal Bentoiu  şi mulţi alţii care, dintre pleiadele de artişti străluciţi ai ţării, şi-au înscris numele cu majuscule  în împărăţia Eutherpei.

Personalitate muzicală marcantă a muzicii româneşti şi universale, Pascal Bentoiu a împlinit în luna aprilie 2007, venerabila vârstă de 80 de ani. Prin creaţia sa a atins de mult pragul deplinei împliniri artistice, slujind muzica de peste şase decenii. Dovadă a harului său artistic, Pascal Bentoiu s-a distins nu numai prin viaţa dedicată în întregime artei, dar şi prin scrierile despre teorie şi estetică muzicală, lucrări ce au fost traduse  şi în limba franceză de Annie Bentoiu, aşa cum e volumul „L’image et le sens”, apărută la Editura Muzicală în 1979. Strălucita sa evoluţie ulterioară avea să confirme primele începuturi.

În cele două volume de memorialistică, însumând peste 900 de pagini, „Timpul ce ni s-a dat”, primul apărut în anul 2000 la Editura Vitruviu, iar cel de-al doilea, purtând acelaşi titlu, apărut în 2006, la aceeaşi editură, Annie Bentoiu  realizează un portret cât mai fidel distinsului compozitor Pascal Bentoiu acest exponent de seamă al culturii muzicale, fără de care, Şcoala noastră muzicală n-ar avea atâta strălucire.

Mesajul etic, adânc vibrator, analiza echilibrată şi substanţială, evocarea unor maeştri ai genului, alcătuiesc o frescă de amploare şi o imagine caleidoscopică a societăţii secolului XX, trecută prin prisma unei scriitoare cu o instrucţie solidă care, printr-un lirism contagios, elaborează tipologii şi portrete cu ingeniozitate, libertate imagistică şi emoţională, dar şi cu un ascuţit simţ al observaţiei ce nu-şi propune explicit judecarea societăţii, dar nici contemplarea ei abstrasă.

Avem de-a face mai curând cu o judecată aproape reflexă în ideea unei sintetizări etice a societăţii, o fină radiografiere psihologică a timpului istoric, devenit necruţător şi care a afectat intelectualitatea românească, în fibrele sale cele mai intime.

Annie Bentoiu scrie cu lumină indirectă, sub povara amintirilor şi, în exerciţiile sale de memorie, observaţia domină imaginaţia. Pentru un analist de marcă, aşa cum este autoarea, acest straniu şi sfâşietor veac, constituie un urcuş, un pelerinaj interior care exercită o fascinaţie vie asupra sufletelor şi conştiinţelor prezente, şi, sperăm, viitoare.

Din punctul în care a ajuns prin natura lucrurilor, vocea auctorială se pronunţă clar şi răspicat, până în fibra cea mai adâncă, asupra unor evenimente văzute ca un ansamblu conjunctural care avea să dureze peste patru decenii.

„Şi totuşi, chiar în aceste condiţii, unele traiectorii individuale –spune Annie Bentoiu – cu atât mai admirabile cu cât nu sunt foarte numeroase – au reprezentat neaşteptate victorii asupra destinului. Nevoiţi să învingă la tot pasul obstacole neprevăzute, pentru care nici educaţia primită, nici tradiţia istorică nu ofereau nici un fel de exemplu, unii dintre noi au reuşit nu numai să-şi păstreze demnitatea individuală, dar şi să se menţină la nivelul de informaţie şi de luciditate pe care-l socoteau necesar, ba chiar uneori, să-şi transforme întreaga existenţă într-un drum ascendent, fie că tărâmul maximului efort era etic, intelectual sau artistic. Toţi am cunoscut câteva exemplare de acest fel. Am avut şi eu fericirea să întâlnesc unele fiinţe excepţionale şi sper să-mi fie dat să le evoc cândva, prelungindu-le astfel, cât de puţin, existenţa” (Annie Bentoiu, Op.cit., vol.I, p. 129).

Dacă ar fi să ne rezumăm, fie şi numai la câteva date succinte existente în „Dicţionarul de muzică”, autori : Iosif Sava şi Luminiţa Vartolomei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.26, am afla că „Pascal Bentoiu (n. 22 aprilie 1927, Bucureşti), compozitor român. Creaţia lui se distinge prin claritate şi echilibru în construcţie. Autor de opere(Amorul doctor, Jertfirea Ifigeniei, Hamlet), a cinci simfonii, al unor lucrări concertante, piese camerale, creaţii vocale, al volumelor de muzicologie Imagine şi sens, Gândirea muzicală, Deschideri spre lumea muzicii,” – numele său îşi pune deja amprenta pe creaţia muzicală românească iar personalitatea sa rămâne o mărturie luminoasă a muncii sale titanice pentru înălţarea muzicii pe culmile desăvârşirii.

Sunt de preferat însă paginile memorialistice ale Anniei Bentoiu, pline de căldura şi afecţiunea celei care îi este alături de aproape şase decenii – mărturii care, chiar subiective fiind, au girul absolut al veridicităţii.

Şi aceste documente trebuie să stea la loc de frunte într-o eventuală istorie a muzicii româneşti şi universale, completată cu date la zi, istorie din care numele lui Pascal Bentoiu n-ar putea, cu nici un chip lipsi. Ar fi total nedrept şi neproductiv să fie trecută cu vederea prodigioasa muncă a acestui muzician, care lasă ţării şi lumii, opere lirice nemuritoare precum şi studii pertinente de teorie şi estetică muzicală.

În arta sa, atât de expresivă şi originală, Pascal Bentoiu a reuşit o pătrundere în adâncime în lumea fascinantă şi diversă a muzicii.

Rezumată în câteva rânduri, extrem de succint, de cea care s-a hotărât să i-o ilustreze artistic, viaţa lui Pascal Bentoiu ar suna astfel : ”O viaţă de om! Ce este o viaţă de om? Cea a lui Pascal rămâne una dintre cele profund împlinite, deşi n-a fost lipsită de încercări grave şi s-a desfăşurat într-o zonă de spaţiu-timp deosebit de apăsătoare. Poate că o viaţă se poate socoti împlinită când în ea s-a dus o luptă neîncetată împotriva ireversibilităţii timpului şi a servituţilor impuse de ea.” (Annie Bentoiu, op.cit., vol. II, pag. 529).

Dar această viaţă cuprinde, aşa cum autoarea mărturiseşte, infinite nuanţe, aşa cum infinite sunt armoniile cereşti în muzica sferelor.

Efort şi emoţii împărtăşite, bucurii şi tristeţi, griji, fervoare, strigăt de glorie, biruinţă pentru desăvârşita împlinire a rostului fiecăruia şi a destinului care i-a aşezat împreună cum nu se poate mai firesc. Universul domestic al celor doi oameni de cultură capătă, de cele mai multe ori farmec, fie şi numai a unuia prin prezenţa celuilalt, dar şi a fermentului viu pe care-l formau amândoi, catalizând în jurul lor oameni de artă şi cultură prestigioşi care alcătuiau nucleul fierbinte şi chintesenţa Frumosului şi al Binelui.

Dacă ar fi să urmărim criteriul cronologic în evoluţia artistică a lui Pascal Bentoiu, observăm că pe avanscena lumii au loc schimbări structurale majore, care nu aveau cum să nu schimbe destinele oamenilor. Este cu adevărat o epocă de  mari răsturnări politice şi sociale care se răsfrângeau direct în viaţa oamenilor.

Noile comandamente izvorâte din instalarea regimului comunist şi proclamate prin Hotărârea organelor proaspăt constituite, din februarie 1948 cer artiştilor  : „Artiştii trebuie să se simtă vâslaşi pe o mare furtună, să nu plutească în apa călduţă de lângă mal sau să se dea la fund, iar scriitorii să oglindească descompunerea lumii vechi ’în lumina puternică a mlădiţelor lumii noi.” (Annie Bentoiu, op.cit. p.64, vol.II).

Anul 1948 este un an de răscruce, anul reformelor, al schimbărilor şocante, paradoxale, al transformărilor silnice şi al prăbuşirilor, nu numai materiale, dar şi spirituale. Un timp în care fiecare zi era un examen şi o purificare. Curând şi libertatea religioasă avea să fie îngrădită.

Asupra vechii lumi româneşti continuau să se abată lovituri din cele mai variate, cu o frecvenţă şi o continuitate uimitoare. Nu cunoşteam toate măsurile luate, dar efectele lor creau o atmosferă cu totul apăsătoare. La 20 iulie, România denunţă Concordatul cu Vaticanul : este semnalul începerii unei lungi persecuţii împotriva atât a clerului greco-catolic, cât şi a celui romano-catolic. Dacă vom spune că dintre cei şapte episcopi titulari ai Bisericii Unite, şase au murit în închisoare, iar al şaptelea într-un fel de detenţie mânăstirească, dacă amintim că printre prelaţii romano-catolici decedaţi în captivitate s-a numărat şi Monseniorul  Ghica, vom fi sugerat doar o foarte mică parte din martirajul celor două confesiuni.” (op. cit. p.96, vol.II).

Şi totuşi, rezistenţa interioară a biruit, cu preţul, e adevărat, al infinitelor suferinţe şi traume de tot felul.

Starea muzicienilor români la data reformelor dezastruoase din 1948, este precară, după cum aflăm dintr-o scrisoare a lui Pascal Bentoiu către Annie, datată 25 iulie : „…Ieri am fost la Jora cu bucata (o parte de simfonie, n.m) şi i-a plăcut foarte mult. Apoi l-am întrebat dacă nu vede vreun mijloc prin care aş putea câştiga bani. Mi-a spus să cer înscrierea în Societatea Compozitorilor Români; asta mi-ar da un statut de sindicalist, s-ar chema că sunt în câmpul muncii şi aş avea drept la cartelă cu 4 raţii de pâine la săptămână şi cu 350 gr. zahăr. Aş mai avea dreptul la o cameră de studiu în afară de locuinţă (adică de camera de dormit). Plus cinstea de a fi ’compozitor’. Mi-a spus că lucrările pe care le-am făcut până acum sunt mai mult decât suficiente pentru a-mi da dreptul să intru (…)”

Şi mai departe completează Annie Bentoiu : „În 27 iulie Pascal completează, sub supravegherea lui Jora, formularul de înscriere şi anexează vreo sută de pagini de muzică : Sonata pentru pian în mi major, 3 piese mici pentru pian, un Scherzo pentru orchestră mare şi trei fugi pentru pianoforte (’a patra, a şasea şi a şaptea. Adică una reală, una tonală şi alta dublă. Toate trei pe patru voci. Fugile le-am pus pentru a nu mi se reproşa că n-aş poseda destulă ştiinţă muzicală. Sunt monştri de lucrătură’).

Iar maestrul Jora îi dă o recomandare călduroasă.

Duminică 1 august : ’Dragă, acum am primit un telefon de la Jora care m-a anunţat că am fost primit ieri în Societatea Compozitorilor. Apoi mi-a spus să mă duc mâine să-mi ridic cartea de membru şi cartela cu puncte (sunt sindicalist)… Apoi mi-a spus că Mendelsohn mi-a apreciat lucrările… Spune-mi, cum aş putea să-i mulţumesc lui Herr Jorack?(…) Toată lumea aici e convinsă că sunt cel mai tânăr membru din societate. Eu nu cred (…) Cred că admiterea asta implică un studiu mult mai serios decât înainte.’

„Într-adevăr, – completează Annie Bentoiu – cel mai tânăr membru al S.C.R. era Valentin Gheorghiu, născut în 1928 şi având deci douăzeci de ani. Venea apoi Pascal, care împlinise douăzeci şi unu, iar după el Anatol Vieru şi Theodor Grigoriu, amândoi născuţi în 1926”. (op.cit., pp. 100-101, vol.II).

Această bucurie avea să fie umbrită, însă de arestarea, în familia Bentoiu,  a mamei lui Pascal, Lucreţia şi a surorii lui Marta, în octombrie 1948, pentru a-l determina pe tatăl, avocatul Aurelian Bentoiu să se predea.

Tatăl lui Pascal a fost arestat duminică 31 octombrie 1948. Înţelesese cele petrecute acasă şi trimisese un mesaj, sosit după arestarea lui şi arătând că a hotărât să se predea. Casa a fost evacuată în 48 de ore şi foştii ocupanţi şi-au găsit adăpost pe unde au putut. La trei săptămâni după arestare, autorităţile au îngăduit trimiterea către noul deţinut a unui pachet de haine şi alimente. Apoi nimic. Nici o scrisoare, nici un vorbitor, nici un pachet. Timp de opt ani.

Aurelian a ieşit din închisoare în luna iulie 1956. Înainte de eliberare i s-a făcut un proces, în care procurorul a cerut achitarea. A locuit cu noi, crezându-se liber, încă un an şi patru luni. Apoi a fost ridicat din nou şi condamnat, de data aceasta, la 25 de ani temniţă grea şi confiscarea totală a averii, care la data aceea nici nu mai exista. Familia nu a putut asista la proces şi nu l-a revăzut niciodată. A murit în închisoarea Jilava după patru ani şi şapte luni, în vârstă de şaptezeci de ani.” (op.cit. p. 119, vol.II).

Pascal scria la 24 aprilie 1948: „Eroismul moral e singura cale rezonabilă care ne mai rămâne”.

Într-adevăr, din februarie 1948, corespondenţa Annie-Pascal Bentoiu avea să fie firul luminos ce le-a legat destinele : „Trebuie să găsim în dragostea noastră puterea de a trăi unul pentru celălalt şi dorinţa şi bucuria de a ne dărui în continuare” – spune Pascal  într-o scrisoare din aprilie 1948. (op.cit.p.66, vol.II).

Dorinţa mea toată – spune Annie Bentoiu într-o scrisoare închipuită către Pascal din 17 februarie 1952 – merge din ce în ce mai mult spre lumină, spre limpezime şi pace, în toate domeniile – pe măsură ce fondul tabloului se face mai crâncen întunecat”. (Annie Bentoiu, op.cit., p.345, vol.II).

Şi în aceeaşi scrisoare închipuită, mărturiseşte ce i-a legat indestructibil : „Unica pârghie este totuşi forţa asta interioară, care-şi trage rădăcinile din credinţa, adânc ancorată, în legătura noastră cu lumea şi cu Dumnezeu. De atâtea ori i-am simţit puterea, existenţa, efectul, în mica mea lume de gânduri şi de dragoste. Mi-aduc aminte cu ce limpede sinceritate am  putut să gândesc, până acum doi ani, că rostul vieţii noastre aici este suferinţă şi ispăşire. De atunci am trecut multe praguri – azi cred că niciuna din năpastele condiţiei noastre pământeşti nu există, fără să fie contrabalansată printr-un dar mai mare – răul prin dragoste, îndoiala prin speranţă, durerea prin credinţă…” (op.cit., p.346, vol.II).

În acea perioadă dificilă are loc un fenomen paradoxal : cu cât se degrada viaţa sub toate – ale ei aspecte -, cu atât se grada, aprofunda şi nuanţa, apropierea, comuniunea celor două spirite congenere.

Se zice că dragostea nu cunoaşte obstacole, distanţe, împrejurările potrivnice o sporesc şi o fac indestructibilă. Astfel a fost legătura afectivă de-o viaţă între Annie şi Pascal Bentoiu, cuplu venerabil care, peste mai puţin de doi ani, în 8 ianuarie 2009, cu ajutorul Celui de Sus, îşi vor celebra cununia de diamant.

O rectitudine exemplară ca şi educaţia solidă primită în familie, i-a făcut pe cei doi, deopotrivă, în pofida vremelniciilor, să nu aibă nici o şovăire în alegerea valorilor care trebuiau cu orice preţ apărate : credinţa în Dumnezeu, adevărul, frumosul, iubirea.

Pentru a-şi păstra un oarecare nivel etic, era absolut necesară „fidelitatea către morala creştină, în care vedeam, – spune autoarea memoriilor – punctul cel mai înalt atins de gândirea şi psihismul omenesc.” (op.cit. p.356, vol. II).

Se profilează în acei ani, 1951-1952 aspiraţia spre o lume a elitelor, o aristocraţie  a minţii şi a inimii. Dar cum nu era posibil în abia incipientul regim totalitar decât „o mistificare colectivistă din care nu aflam nici o scăpare” – autoarea, în însemnările sale de atunci, spune : „Aş vrea frigul, lampa cu gaz, foamea şi libertatea – dureros le-aş vrea, dureros pentru că toate îmi sunt accesibile, afară de ultima, care le dă preţ” (op. cit. p.357, vol. II).

Explicaţia inadaptării la sistem vine tot atunci : „De ce suntem inadaptabili regimului? Moral, pentru că normele noastre sunt imperioase se sincere; intelectual, pentru că am apucat să cunoaştem o viziune largă a lucrurilor, să preţuim, mai presus de orice, obiectivitatea şi imparţialitatea, şi pentru că educaţia noastră întreagă ne-a format în sensul credinţei că a avea idei personale este un merit.” (Annie Bentoiu, op. cit., p. 357, vol.II).

Ca un fir roşu străbătând sutele de pagini, este traiectul intelectual şi spiritual al muzicianului Pascal Bentoiu încă de la începuturile formării sale artistice care s-a aflat sub auspicii favorabile. „În toamna anului 1939, la doisprezece ani şi jumătate, Pascal începuse să ia lecţii de desen şi pictură cu Petru Aurel Constantinescu, profesor la Belle-Arte şi autor, între altele, al unui portret foarte expresiv al lui Aurelian Bentoiu, portret care a stat întotdeauna la loc de cinste în diferitele noastre locuinţe. Talentul copilului era evident, sârguinţa lui, aşişderea. Timp de doi ani şi jumătate a lucrat în diferite tehnici, cărbune, acuarelă şi până la urmă ulei. Lucrările de început s-au pierdut aproape toate; dintre cele în ulei există încă patru sau cinci peisaje de format mare, cu certe calităţi; marea izbândă a fost însă ultima sa lucrare din 1942, un autoportret în tonuri de alb, gri şi bleu care este nu numai o imagine emoţionantă a adolescentului de cincisprezece ani, nu doar o dovadă peremptorie despre ce ar fi putut însemna drumul său în această direcţie, ci pur şi simplu un tablou bun, al unui artist matur.

Şi totuşi, în acel an, Pascal a renunţat definitiv la pictură; n-a reluat-o niciodată şi nici n-a regretat-o, aşa cum se întâmplă când o dragoste mai puternică, hotărâtoare, te desparte de o legătură ce nu mai are sens.

Începuse să studieze vioara cam o dată cu pictura; progresa la fel de repede şi după trei ani de studiu, lumea muzicii  i se dezvăluise cu o neaşteptată adâncime. A ales-o deci, pe aceea, înţelegând că la nivelul de intensitate dorit, un singur om nu se putea împărţi; a obţinut atunci un nou profesor, cu care a început să lucreze pe la sfârşitul anului 1942 şi care a fost Vasile Filip.

Cu acesta lucrul a fost mai intens, perspectiva tot mai largă. Tânărul şi-a investit toată energia în studiul viorii şi timp de vreo doi ani, până în 1944, chiar a crezut că va deveni violonist. Lucra multe ore pe zi, studia sonate de Bach şi Häendel, două concerte de Viotti, unul de Mozart, ba chiar şi concertul de Max Bruch, cu acompaniment de pian. În sala de festivităţi de la Sfântul Sava, a cântat cu orchestra Romanţa în fa major pentru vioară şi orchestră de Beethoven; tatăl său era în sală şi ne putem închipui cu ce bucuroasă emoţie îl asculta.

Dar tot ce e viu se schimbă şi în curând urma să aibă loc o nouă cotitură în evoluţia tânărului muzician. Studiul pianului de curând început, o uşoară boală de plămâni care l-a silit să încetinească ritmul de lucru şi mai ales lunga vară a anului 1944 în care, de frica bombardamentelor, şcolile s-au închis în aprilie şi copiii – Pascal şi Marta – au fost trimişi la Bran – toate la un loc au permis lui Pascal o lungă şi concentrată auto-analiză. Da, îl fascinau lumile muzicale ale marilor compozitori, dar parcă mai mult i-ar fi plăcut s-o creeze pe a sa. Bucuria de a construi cu unităţi de timp, de a mişca şi îmbina timbre şi mase sonore, de a îngemăna linii melodice şi a le sili să transmită idei – toate la un loc alcătuiau o ispită puternică. Dar un asemenea scop cerea o dăruire totală, nu suferea nici o cheltuială de energie în afara sa şi ca atare, în ianuarie 1945, Pascal a renunţat definitiv la lecţiile de vioară.

Astăzi, când putem cuprinde într-o singură privire lucrările care-i alcătuiesc opera de o viaţă, e uşor să spunem că a avut dreptate şi că la fiecare răscruce a intuit drumul just, sacrificând ceea ce era de sacrificat.” (op.cit. pp. 41-42, vol.II).

Fără doar şi poate, definitorie pentru destinul său artistic a fost întâlnirea cu maestrul Mihail Jora, legătură afectivă care a durat o viaţă, aşa cum se întâmplă între elev şi maestru:

Întâlnirea cu maestrul Jora a fost fără îndoială cea mai însemnată din viaţa lui Pascal. A urmat echivalentul a patru ani universitari, cu excepţia lunilor dintre mai şi octombrie, în timpul cărora Jora ţinea să asiste personal, în calitate de rector, la toate examenele Conservatorului, luându-şi în continuare concediul şi reîncepându-şi apoi activitatea pedagogică privată. Dar lecţiile, oricât de substanţiale ar fi fost, nu acoperă decât o parte a ceea ce a  însemnat legătura de-o viaţă între elev şi maestru. Pentru Pascal, pe lângă experienţa artistică a marelui muzician, pe lângă seriozitatea unui învăţământ de tip germanic desfăşurat la cel mai înalt nivel, decisiv a fost exemplul uman. Originalitatea asumată, rectitudinea caracterului, umorul, generozitatea, curajul, replica ascuţită, stilul aristocratic de viaţă – toate aceste trăsături definitorii ale maestrului au acţionat asupra discipolului, într-o atmosferă de afecţiune cvasi-părintească dintr-o parte, cvasi-filială din cealaltă, a cărei exprimare a fost menţinută de amândoi într-o extremă rezervă.(…)

Între anii 1945-1948 Pascal a lucrat cu Jora armonia, contrapunctul, fuga, compoziţia şi orchestraţia, practic toate disciplinele Conservatorului. În 1947 a terminat Sonata sa de pian; cu timiditate, i-a cerut profesorului său încuviinţarea să i-o dedice, iar acesta a acceptat. Lucrarea va căpăta mai târziu numărul de opus 1 şi îşi va aştepta îndelung prima ei execuţie publică, în 1985, cu pianista Ilinca Dumitrescu.  Ascultasem de multe ori Sonata în primii ani de când ne cunoscusem; îmi plăcea grozav, era vie, ritmată, mi se părea că-l exprimă perfect pe tânărul care-şi croia cu atâta energie drumul în viaţă, iar el ne-o cânta totdeauna cu plăcere. De curând, Viniciu Moroianu i-a dat o viaţă nouă; am fost din nou fericită s-o reascult şi să-i regăsesc autorul vesel, spontan şi dinamic, aşa cum era în vremea în care împlinea douăzeci de ani.

În 1948, Pascal şi-a început prima lucrare de orchestră, o simfonie din care mai târziu nu va reţine decât o parte, sub numele de Uvertura de concert (op.2). Va încheia lecţiile cu Jora în mai sau iunie 1948, fără să ştie că încheierea era definitivă. În trei ani de lucru concentrat, sub impulsul unui sentiment crescând de urgenţă şi care s-a dovedit dintre cele mai binefăcătoare, terminase, aşadar, întreg programul Conservatorului.” (op.cit. pp.44-45, vol. II).

Crezul artistic, de altfel, este formulat în câteva fraze, în martie 1952, când personalitatea artistului se conturase deja. Iată-l înseilat într-o scrisoare către Annie Bentoiu :

„-Orice aş fi pus să fac, trebuie să îndeplinesc cu credinţa că – îndată ce-mi va fi posibil – voi sluji Frumosului şi Adevărului;

-Toată viaţa trebuie să-mi fie dominată de gândul bun al morţii pământeşti, de eliberarea din condiţia omenească, de terminarea timpului şi de spulberarea spiritului. Absolutul există dincolo.

-Chiar dacă întreaga viaţă pământească va fi numai chin şi nereuşită, îngropare aparentă a tuturor posibilităţilor de frumos şi adevăr, clipele de conştiinţă nu trebuie să fie cu nimic umbrite. Ci doar luminate de speranţa Absolutului.

Iar calea, draga mea, de a ajunge la acestea, calea unică- este iubirea. (7 martie).” (p.344, vol.II).

În această perioadă tulbure (şi cu cât vremurile sunt mai confuze, cu atât se limpezesc sentimentele între cei doi) – corespondenţa Annie – Pascal Bentoiu este edificatoare în conturarea personalităţilor fiecăruia în parte şi a destinului comun pe care aveau să-l parcurgă: „Ţin minte mirarea cu care îi descopeream lui Pascal, de la o scrisoare la alta, forţa psihică şi eficienţa intelectuală. El era o personalitate deja închegată, decisă să lupte pentru un ţel bine definit, cunoscându-şi randamentul şi observând realitatea pe un plan foarte general” ( op.cit., p. 66, vol.II).

În acelaşi timp, crezul moral se împleteşte cu cel artistic într-o fericită simbioză : ”Ce ne va fi dat, numai Domnul ştie, însă datoria noastră e să fim aceiaşi până la capăt – oameni întregi, pe care viaţa îi încearcă, dar nu-i poate frânge”- spune Pascal răspunzând la o scrisoare în care Annie Bentoiu îi relata cu  disperare cum a fost arestat şi trimis la Canal tatăl ei. (op.cit., p.396, vol.II).

În orice împrejurare însă, oricât de grea, valorile creştine sunt cele care le-au dat puterea de a continua : „Trebuie să fi fost încercat până la limita puterilor tale ca să înţelegi cum se adânceşte credinţa, ce înseamnă să fii smerit, cum reînvie nădejdea şi cu ce recunoştinţă întâmpini pacea, când ţi-e dată din nou”. (op.cit. pag. 398, vol.II).

Esenţa personalităţii lor de excepţie a fost concentrată asupra valorilor autentice. Evocarea unor traiectorii existenţiale implică însă şi afinităţi, persoane pe care le-ai cunoscut în aceleaşi zone de timp şi spaţiu şi care ţi-au marcat, aşa cum am subliniat, existenţa. Astfel au fost Camil Petrescu şi Mihail Jora. Sunt evocate cu multă duioşie şi căldură reuniunile din casa lui Mihail Jora, unde se întâlneau o pleiadă de tineri muzicieni aflaţi sub oblăduirea maestrului : „Locuinţa din strada Silvestru 16 în care Mihail Jora şi soţia sa şi-au petrecut toată viaţa, le oglindea atât de bine personalitatea şi a fost cadrul, totodată aristocratic şi prietenesc, al atâtor întâmplări muzicale, încât pentru cultura românească este o pierdere dezolantă că autorităţile din vremea lui Ceauşescu nu au aprobat înfiinţarea unei case memoriale, pentru înzestrarea căreia marele muzician îşi donase prin testament ’toate bunurile, manuscrisele, corespondenţa, biblioteca, tablourile, mobila şi alte multe obiecte şi documente’ ( Mihail Jora, studii şi documente, vol. I, Editura Muzicală, Bucureşti, 1955, p.41).(…)

Peste câţiva ani, aveam să văd reuniţi, la asemenea prilejuri sărbătoreşti, reprezentanţi ai muzicii româneşti din toate generaţiile, de la Ludovic Feldman, probabil decanul de vârstă, la cei mai tineri – fraţii Gheorghiu, Gheorghe Costinescu, Dan Constantinescu. Mulţi erau foşti elevi ai maestrului, deveniţi muzicieni străluciţi ca Paul Constantinescu, Silvestri sau Ion Dumitrescu, dar şi prieteni din tinereţe ca Alfred Alessandrescu şi Emilia Guţianu, domnişoara Muzicescu sau Lisette Georgescu. Liantul între toţi aceştia era personalitatea gazdelor, şi ea începea de la înfăţişarea lor. Doamna Jora (căreia i se spunea cu afecţiune ’ tante Lily’), fusese fără îndoială foarte frumoasă; era sora lui Grigore Gafencu, fost ministru de externe între cele două războaie, şi el un bărbat arătos, a cărui prezenţă elegantă impresiona de la prima vedere. Tante Lily avea trăsături foarte regulate şi o anume ţinută a capului încoronat de un păr bogat, de un alb strălucitor, care dădea întregei persoane un aer de demnitate surâzătoare. Cât despre Mihail Jora, înfăţişarea lui, atât de des evocată, era o atât de clară expresie a întregei lui personalităţi încât inspira admiraţie fie şi numai din acest motiv. În acei ani de uniformizare, a nu te despărţi de monoclu şi papion era în sine un act de frondă. Umorul exprimat prin mişcarea sprâncenelor, nasul coroiat, un anume aspect rigid şi angulos care nu se datora doar piciorului de lemn (pe al său îl pierduse eroic în primul război mondial, unde se înrolase ca voluntar), ci părea, ca şi literele ascuţite ale scrisului său de mână, afirmarea unei firi independente, dispreţuind orice compromis – toate la un loc se prezintă memoriei împreună cu acel amestec de admiraţie şi afecţiune pe care-l suscită personalităţile neobişnuite. Mihail Jora – a cărei mamă, născută Ciuntu, aparţinea unei familii armeneşti care a dat mai mulţi muzicieni – se trăgea, după tată, dintr-unul din cele mai vechi neamuri boiereşti ale Moldovei. Neamul se stingea o dată cu el, dar numărase, din veacul al XIV-lea încoace, dregători însemnaţi. Hatmani, vornici, un ’pârcălab de Hotin’, un mare vistiernic, un mare logofăt, tot oameni purtători de spadă sau cu minte de sfetnici de seamă. În comportarea lui nu puteai izola vreo morgă aristocratică, ci doar acea distincţie pe care o dă respectul de sine. Prietenii pe care îi plăcea să-i reunească în jurul său erau uniţi prin marea lor dragoste de muzică şi prin valoarea lor profesională. (…)

În ce mă priveşte, cum eram de departe, în acele adunări, persoana cea mai tânără şi mai neînsemnată, tăceam mult şi observam intens. Imaginile vizuale erau una, lecţia de viaţă alta. În comportarea gazdelor, cred că ceea ce m-a impresionat cu deosebire a fost nu atât stilul, cât pur şi simplu bunătatea asociată cu umorul, o combinaţie destul de rară şi plină de înţelepciune.” (op.cit.pp.218-219, vol.II).

Arthur Honnegger scria : „Muzica anticipează întotdeauna epoca”. Anii atribuiţi acestei sublime arte de către compozitorul Pascal Bentoiu stau mărturie. Simfonia infinită a sufletului său grăieşte  azi oamenilor, în sunete cât se poate de potrivite cu sufletul fiecăruia, căci în aceasta constă arta, ca fiecare suflet să-şi găsească nota potrivită şi ecoul în armoniile create de marii muzicieni. Dacă nu rezonează în suflete este doar o muzică de suprafaţă.

Annie Bentoiu relatează primele începuturi ale lui Pascal, cu programul de studiu intens, cu seriozitate şi dăruire : ”Pianina lui Pascal, încadrată de o mare oglindă de perete, era semnul reconfortant al raţiunii noastre de a fi. Dis de dimineaţă, Pascal se aşeza în faţa ei şi lucra neîntrerupt până la ora mesei; dormea puţin după amiaza, apoi îşi continua lucrul până seara. Nu mai văzusem niciodată atâta liniştită şi perseverentă concentrare. Pe atunci îşi începea totdeauna ziua cu un anumit preludiu de Bach; îşi făcea câtva timp exerciţiile de pian, apoi trecea la compunerea următoarelor părţi din prima lui simfonie, cea din care a rămas doar Uvertura de Concert de care am mai vorbit. Ceasurile în care lucra la ea erau pentru mine cele mai fericite; era în acea muzică o veselie, o spontaneitate candidă care mă cucereau”.(op.cit.pp.133-134, vol.II).

Anul 1949 avea să-i îmbogăţească pe el şi pe viitorul traducător Alexandru Miran cu miraculoasa limbă a grecilor antici : „În acea iarnă, Pascal şi Mircea au făcut o descoperire, pentru ei, foarte bogată în urmări: a fost vorba de cultura hellenică. Ion Bentoiu, unchiul lui Pascal, cel care-l traducea pe Heine dar fusese profesor de greacă, s-a oferit să le dea băieţilor lecţii de greacă veche. Lucrau amândoi foarte serios şi ceasurile lor de lucru trebuie să fi fost extrem de atrăgătoare, de vreme ce au lăsat urme atât de adânci în viaţa lor: li se datorează minunatele traduceri din clasicii greci semnate Alexandru Miran, iar dintre lucrările lui Pascal, muzica scrisă pentru Orestia lui Eschil şi opera radiofonică Jertfirea Ifigeniei, rezultată dintr-o muzică de scenă pentru Ifigenia in Aulis, piesa lui Euripide, amândouă pe textul român al lui Mircea şi pentru spectacolele regizate de Vlad Mugur. Plecarea în armată a lui Pascal în primăvara următoare a pus capăt pentru el acelor cursuri benevole, care fără îndoială că-i făceau mare plăcere şi celui care le preda; Mircea însă le-a continuat până la numirea sa ca medic de provincie în 1951, un an înainte de arestarea şi decesul profesorului său. Erudiţia şi realizările lui viitoare în domeniul culturii greceşti şi-au avut toate punctul de pornire în ceasurile de adâncă şi afectuoasă înţelegere între maestru şi discipol.

Drumul interior şi accederea spirituală către cele Înalte merg paralel cu pregătirea lui muzicală :

Mi-am dat seama – spune Pascal într-o scrisoare din 19 ianuarie 1951 către Annie Bentoiu  –  că nimic nu poate întoarce pe dos rostul firesc al lucrurilor şi că drumul nostru e hotărât de mult şi se petrece implacabil. Către Dumnezeu…”(op.cit., p. 264, vol.II).

O trăsătură de caracter admirabilă a acestui muzician a fost şi este dârzenia în faţa obstacolelor.  În 4 mai 1953, Pascal notează în jurnalul său : „Iată, în fine, şi vremea să scriu fără sentimentul dureros că în 2-3 zile pornesc înapoi la cătănie. Liberat şi gol în faţa vieţii. Am numărat adineauri banii cu care pornesc : 37,40 lei – aproape un kg. de untură.(…) Starea sufletească în momentul de a porni pe noul drum (dacă totuşi merită să remarc starea sufletească în această împrejurare) e o dârzenie pe care nu mi-am simţit-o de multe ori în viaţă. Şi o dată cu asta o doză de credinţă puternică în Dumnezeu şi în ajutorul Lui.” (op.cit., pp. 429-430, vol.II).

Şi Annie Bentoiu, notează ceva mai târziu : „Dârzenia” pe care mărturisea că o simte în el nu se desminţea: esenţialul energiei sale se consuma în faţa pianului. În vara aceea a definitivat şi transcris quartetul început în vremea cătăniei. Aproape imediat după aceea, Pascal a compus prima parte a primului său Concert de pian, o bucată entuziastă, animată, cu un ritm interior irezistibil. Lucra cu o extraordinară plăcere. (…)

Pascal a început să se gândească să scrie un lied. Eu nu ştiam nimic de aşa ceva. Într-o seară, imediat după ce am sosit acasă, m-a luat lângă pian : ’Ascultă…’ Era Veselie, primul din cele patru lieduri pe versuri de St. O. Iosif, care este şi astăzi una din bucăţile lui cele mai des cântate.

Trebuie să spun că am trăit cu adevărat senzaţia miracolului, n-am întrebuinţat cuvântul la întâmplare. Faptul că o bucată încheiată, ce nu existase până în ajun, poate răsări deodată ca dintr-o pălărie de magician, în toată fina şi rezistenta ei structură, fără să-i lipsească nimic şi să fie nevoie să i se modifice nici o notă (ceea ce implica, într-un fel, că-şi avea să-şi păstreze farmecul în timp, lucru verificat astăzi, iată, după o jumătate de secol), este una din inepuizabilele taine ale artei, asupra căreia putem medita la nesfârşit.

Până în octombrie, Pascal avea să adaoge acestei bucăţi alte trei lieduri, cu care formează un ciclu unitar. Vreau să spun aici că cea de a doua piesă, Mi-e dor, care comunică o nostalgie parcă fără nume, i-a fost inspirată de absenţa tatălui său : personalitate puternică şi calmă, amintirea acestuia răspundea în chip misterios imaginei Caraimanului ’ pe veci acoperit de nori’ – (op.cit. p.433, vol.II).

Din data de 2 decembrie 1953 Pascal Bentoiu lucrează în calitate de cercetător la Institutul de Folclor, iar în 12 decembrie  în acelaşi an, a fost primit ca membru stagiar în Uniunea Compozitorilor. Emoţiile reprezentării în public a primelor compoziţii ale lui Pascal Bentoiu sunt descrise de autoare cu multă căldură :

În 7 aprilie 1954, în clădirea din Piaţa Amzei unde se afla atunci sediul Uniunii Compozitorilor, alături de cel al Institutului de Folclor, s-au prezentat două lucrări, semnate de doi tineri compozitori care aveau în faţă un lung viitor: Theodor Grigoriu, cu frumosul său cvartet Pe Argeş în sus, şi Pascal Bentoiu, cu cele Patru lieduri pe versuri de St. O. Iosif, în interpretarea lui Nicolae Secăreanu, pe care-l acompania la pian Doina Soare, sora lui Mircea. Sala era ticsită şi reacţia ei a fost extrem de călduroasă. Foarte curând, Secăreanu avea să introducă liedul Veselie într-un recital ce a avut loc la sala Dalles în 14 şi s-a repetat în 27 aprilie al aceluiaşi an, cu acompaniamentul lui Nicolae (Bebe) Rădulescu. A fost prima prezentare publică a unei lucrări de Pascal şi ca atare, pentru mine, poate şi pentru el, amintirea ei e încărcată cu o anumită doză de emoţie.” (op.cit., p.464, vol.II).

Traseul componistic este urmărit de autoare şi redat cu fidelitate în memoriile sale. Ascensiunea devenise deja notorie şi drumul său în muzică luminos, tinzând spre înălţimile pe care doar muzica suavă a cerurilor o pot atinge.

Efortul major – scrie Annie Bentoiu – avea să fie atunci pentru el compunerea şi orchestrarea, ca într-o febră, a primului său Concert de pian. De atunci încoace, lucrarea a fost cântată de mai mulţi solişti şi are farmecul unei sincerităţi juvenile cuceritoare. Era a cincea compoziţie muzicală realizată de Pascal şi fără îndoială, îi dădea încredere, dar îl şi obliga, în viitor, la un efort pe măsură.” (op.cit. p. 474, vol.II).

Annie Bentoiu relatează colaborarea lui Pascal Bentoiu cu regizorul Vlad Mugur : „Au realizat împreună opt spectacole, unele cu totul excepţionale (între care trei de Shakespeare – Hamlet la Craiova, Romeo şi Julieta la teatrul Naţional din Bucureşti, Un vis în noaptea miezului de vară la Cluj, şi trei pe teme antice – Orestia lui Eschil, Ifigenia in Aulis de Euripide, Caligula de Camus.) Dintre cei care le-au jucat sau văzut, câţi mai sunt astăzi în viaţă?” (op.cit. p.475, vol.II).

Această primă comandă i-a atras lui Pascal o a doua, tot la teatrul Armatei, pentru spectacolul  cu Fântâna Blanduziei a lui Alecsandri, în regia lui Ion Şahighian. (…) Fântâna Blanduziei  s-a jucat de peste patru sute de ori.” (op.cit.p.477, vol.II.).

Cât despre Pascal, succesul muzicilor de scenă la Nunta lui Figaro şi Fântâna Blanduziei  îi aduseseră peste vară nu mai puţin de cinci propuneri de acelaşi ordin, pe care le-a refuzat. (…) S-a concentrat în acelaşi an pe elaborarea unei Suite de dansuri ardeleneşti care avea să intre în curând în programul Radioului. Subtilitatea ritmică a acelor teme străvechi, antrenul şi poezia care emanau din ele erau scoase în relief de haina orchestrală europeană şi astfel, departe de a-şi pierde din prospeţime, îşi cucereau auditoriul cu cea mai mare simplitate.” (op.cit. p.483, vol.II).

Anii se scurg bogaţi în evenimente cultural-artistice dar talentul şi harul îşi urmează traiectoria prestabilită.

Demisia de la Institutul de folclor şi-a dat-o în ziua de 11 august 1956, două zile după plecarea noastră la Sinaia. Ca din întâmplare, a reascultat la radio, seara, ’cu o emoţie teribilă’, simfonia a X-a de Şostacovici. Şi în acea lună de singurătate cu tatăl său a început să lucreze la poemul simfonic ce urma să fie una dintre cele mai poetice şi mai apreciate compoziţii ale sale, „Luceafărul”. (op.cit., pag. 503, vol.II).

Eveneimente cu totul excepţionale sunt evocate de Annie Bentoiu cu emoţie şi afecţiune, aşa cum a fost deschiderea în 4 septembrie 1958 a Primului Festival  de Muzică George Enescu urmat de o suită de concerte remarcabile.

„Pascal – scrie Annie Bentoiu – ar fi continuat probabil să scrie opere, mai ales după succesul lui Hamlet, dacă Ceauşescu n-ar fi impus vieţii culturale acea orientare patriotardă care ar fi deformat orice proiect de libret. Aşa încât, din 1972, el s-a întors la muzica fără text, iar cele şapte simfonii pe care urma să le mai scrie şi care constituie, probabil,  nucleul cel mai preţios al întregei sale creaţii, au rămas libere de orice fel de ingerinţe ideologice.”(op.cit.p.631, vol.II).

Aflat mai multă vreme la conducere Uniunii Compozitorilor, acest, pe drept cuvânt, patriarh al muzicii simfonice, astăzi octogenar, se bucură de respectul, aprecierea şi simpatia numeroşilor melomani, iar creaţia sa, e menită să ne afirme pe  meridianele lumii.
Galaţi, 4 octombrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: