LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

Cezarina Adamescu: „Dezvăluiri incendiare: În ziua nunţii am vrut să sparg o vitrină şi să fur o carte“. Motivaţie la volumul: „99 de anotimpuri fără Nichita“

Se spune că furtul de inimi şi de cărţi nu se pune la socoteală, fiindcă e ca şi când ai vrea să furi lumina.

Când am citit articolul distinsei poete Cleopatra Lorinţiu despre Gheorghe Tomozei – traducător, în care am aflat că poetul meu predilect din tinereţe a tradus două poeme, pe care acum, poeta le-a pus la dispoziţie interesaţilor de opera acestui uriaş poet – mi-am  adus aminte cu un surâs amar de o veche „patemă” de tinereţe: aceea de a-i cultiva cu stăruinţă pe iubiţii mei, poeţii, în toate ale lor  bijuterii sau „maşinării romantice”.

Mărturisesc. Confiteor.  Chiar dacă nu discret, dindărătul unei site mărunte şi dreptunghiulare, care separă cele două persoane aflate în discuţii şi sfaturi de taină, la confesional, penitentul şi cel care acordă dezlegări şi iertări „in nomine Christi”.

Dar eu mărturisesc ACUM, în faţa întregii lumi virtuale, ceea ce e cu mult mai năpăstuitor, în clipa mea de graţie, când mi-am câştigat o brumă de prestigiu în faţa plasmei, mai bine zis în faţa propriei mele persoane, ceea ce ar fi trebuit să mărturisesc mai demult, încă de acum 34 de ani. Oricum, la confesional e mai uşor, fiindcă nu ţi se vede faţa, nu şi se cere să-ţi declini identitatea şi nici să semnezi, deci se poate păstra anonimatul perfect, nu te ştie decât preotul şi Dumnezeu.

Tocmai de aceea, fiindcă vreau să-mi crească prestigiul în faţa Divinei Feţe, pe măsură ce mă micşorez, până aproape de pieirea graiului în faţa oamenilor. Ceea ce mi se pare cu mult mai anevoie şi mai năpăstuitor.

Aşadar, am făcut (cine nu, să arunce cu piatra!) – destule erori voite şi nevoite în viaţă – poate prea multe! Şi continui să fac, parcă şi mai şi…

Supun această faptă judecăţii publice şi mi-o asum, cu toate consecinţele.

Era în februarie 1974. Tocmai fusesem mireasă cu o noapte înainte. O mireasă foarte tristă, aşa cum reiese din fotografiile alb-negru. Îmbrăcată în rochie lungă, albă, din dantelă fină, cu pantofi cu toc cui, albi şi ei, cu mănuşi de dantelă până la cot, în acelaşi ton şi cu diademă pe cap, care mi se strâmba mereu, fiindcă nu fusese făcută pe măsură. Îmi era foarte, foarte frig, deşi aveam o haină aruncată pe umeri. Dar de! mireasa trebuie să suporte orice în noaptea aceea de pomină. Nu mi-au plăcut niciodată nunţile. Spun acest lucru deşi aş putea şoca 99 la sută din femei care visează, încă de când erau copile, să fie mirese frumoase. Eu n-am visat. Visele mele erau altfel colorate. Dar, a trebuit, se impunea, ca să facem pe placul părinţilor. În zori, după ce nunta s-a spart, am pornit cu cele câteva rude rămase treze, cu un bărbat nou-nouţ, cu  soacră (mai veche!), naşă, naş, căţel, purcel şi domnişoare de onoare, fireşte, la fotograf, la pozar, să ne imortalizeze, aşa superbi şi obosiţi, încercănaţi şi mahmuri, după o noapte de nuntă, în care, (ciudat şi de necrezut pentru mine!) chiar eu fusesem mireasa. (Sau poate sosia mea pe care o trimiteam uneori să-mi rezolve treburile care-mi displăceau?). Oricum nu are importanţă. Cred totuşi că eram eu.

Ne aflam pe o străduţă din Oraşul Unirii, municipiul Focşani, stradă din apropierea alteia, principale, cu nume impozant: Ştefan cel Mare, unde, la nr. 43 locuia Firica, soacra mea de atunci.

Şi fiindcă eu detest tămbălăul, circul,  chiuiala şi i-am rugat să nu facă zgomot pe stradă, mergeam repede, înfrigurată, pe un trotuar îngust, pavat cu pietre mari, pătrate. Am trecut la un moment dat pe lângă o vitrină încărcată de cărţi. Şi, brusc, m-am oprit, cu ochii drept în fotografia artistică a poetului meu preaiubit, care era postată pe coperta întâi a unei cărţi, de al cărei titlu m-am îndrăgostit subit. Aşa păţeam atunci mereu (aşa păţesc şi azi!): mă îndrăgosteam de obiecte, nu pentru valoarea lor, de chipuri, de voci, ca să nu mai vorbesc de frunze, de copaci, de animăluţe şi de păsări…

Era cartea lui Gheorghe  Tomozei, nou-nouţă, „Maşinării romantice”, pe un fond grei-bleu şi fotografie alb-negru sau sepia.

E de prisos să spun că era duminică dimineaţă, la prima oră, când toţi oamenii cumsecade încă dorm sau săvârşesc ceremoniile de dimineaţă.

Eu însă, nu mă lăsam dusă, privind la Prinţul Tom şi la „Maşinăriile” lui „romantice”, volum consistent, ediţie antologică de autor, apărută chiar atunci la Editura Eminescu.

Voiam cartea cu orice preţ. Uitasem de mire, de nuntă, de oboseală, îl voiam pe el. După ce s-au zgâit în vitrină, neînţelegând de ce nu vreau să mai merg mai departe, m-au depăşit nuntaşii, la o distanţă apreciabilă, tot întorcându-şi capetele îndărăt şi strigându-mă, exasperaţi, fiindcă ajunseseră la prăvălia fotografului şi n-aveau mireasă, să facem „poze artistice” – poze care au rezistat cu muuuuuuult mai mult decât mariajul nostru – destrămat la nici opt luni după această întâmplare numită nuntă.

Nu mă înduram cu nici un chip să mă urnesc din loc, deşi n-am fost niciodată un copil răzgâiat, dimpotrivă. Şi atunci mi-a încolţit în minte (unde, în altă parte?) un gând criminal: să sparg vitrina şi să fur cartea. Era singura soluţie. Cu orice risc! Mă uitam chiar în jur după un cataroi potrivit ca să nu-mi murdăresc rochia superbă – şi inutilă! – pentru săvârşirea infracţiunii.

Noroc că n-am găsit. Dar tot n-am plecat din faţa vitrinei, fiindcă mă apucase o stare de disperare vecină cu depresia. Firica s-a întors după mine, şi, când a înţeles despre ce-i vorba, fiindcă eu îi explicam printre suspine, că nu plec de acolo fără Gheorghe  Tomozei, mi-a promis solemn că mi-o cumpără a doua zi şi mi-o trimite imediat acasă, în Galaţi, fiindcă noi trebuia să plecăm numaidecât în acea zi, a doua zi mergeam amândoi la serviciu.

Iar pe atunci nu erau atâtea curse rapide, erau unul sau două trenuri pe care, dacă le pierdeai, nu aveai încotro şi trebuia să mai aştepţi o zi.

Numai aşa m-a liniştit Firica, să-i dea Dumnezeu sănătate, dacă o mai fi trăind. M-am lăsat înduplecată. Asta după ce m-a făcut „tra-la-la”. Dar oricum mie nu-mi păsa, eram obişnuită. Mi-a zis că nu sunt normală (Nici acum nu sunt prea „normală, în accepţiunea comună, dar diferenţa este că, eu recunosc!)

Trebuia însă imediat să salvăm aparenţele. Şi la salvat aparenţele, aveam o experienţă grozavă. Mereu trebuia să salvez ceva.

Aşa că, trasă de mânecă, am mers la fotograf, unde am ieşit, bineînţeles, oribil, fiindcă mi se ştersese tot machiajul de la lacrimi şi părul mi se întinsese de la umezeala acelei zile reci de februarie.

Ici-acolo se mai adăposteau pe lângă trotuar, pospaiuri de zăpadă, spulberată în ajun.

Firica s-a ţinut de cuvânt. Peste o săpătmână aveam cartea. Şi fiindcă eram în anul II la teatru la Şcoala de artă, având ca profesori, pe eminenţii actori, de pioasă amintire: Dumitru Pâslaru, Eugen Popescu-Cosmin şi Lucian Temelie, la repezeală am şi învăţat cel puţin jumătate de carte pe de rost, cu interpretare, în regulă. Mai ştiu şi azi fragmente lungi din  poemele: „Galben, ora, septembrie”, „Domnişoara Gelsomina”, „Altair” şi altele. Când îmi plăcea un  poet, meteahnă deprinsă încă din prima copilărie, îl învăţam pe de rost în totalitate. Şi acest „Suav anapoda” poet, mă fascina, mai mult chiar decât prietenul lui nedespărţit, Bătrânul Nichita, Nini, pe care nu-l înţelegeam atunci pe de-a-ntregul. Dar fiindcă erau aşa buni prieteni, m-am hotărât să-i iubesc la fel. Treacă de la mine, mi-am zis.

Tomozei însă, se plia perfect pe structura mea sufletească. Această iubire a ţinut, pot spune, preţ de o viaţă. Şi acum îl iubesc, poate mai mult. Am făcut sute de „Călătorii cu dirijabilul” său – pe aripile închipuirii.

Zece ani mai târziu, semn că nimic nu e întâmplător,  am participat la concursul de creaţie şi interpretare, la primul Festival Nichita Stănescu, organizat la Ploieşti, în zilele 13-15 decembrie 1984, în care amfitrionul era tot Gheorghe Tomozei care l-a omagiat cu lacrimi şi cu emoţie vădită.

Tot atunci am văzut-o şi pe Tatiana Stănescu şi pe cele două surori ale lui Nichita. Eu am pregătit îndelung un recital de aproape jumătate de oră cu recuzită, costume şi mişcare scenică. Îl începeam la microfon, încă din culise, pe versurile lui Gheorghe Tomozei, apărute nu demult: „Îngerii scriu articole de legi/ ori cioplesc săgeţi/ iar în pauza de prânz/ ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă/ uzinele de ace cu gămălie,/ fierb rachiu de crini în alambice/ şi se trezesc întrebând câteodată:/ Oare ce-o mai fi făcând poetul Nichita Stănescu?”

Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini. Urma apoi recitalul „Nichita, Azi… Ca o pasăre Ibis” – recital în care nu mai eram eu, ci cu totul alta. Mă dedublam, mă confundam, mă miceam şi mă înălţam, o dată cu versurile lui, aşa încât, erau cum nu se poate mai adevărate

cuvintele: „Nu cum sunt eu sunt eu/ ci cum eşti tu/ sunt eu./ Un fel de tu sunt eu/

pe care nu l-ai mai lăsat/ să fie eu”.

Se împlinea un an, de când, cel care semna „Nichita, AZI” – îşi semnase de fapt, Dreptul la Nemurire.

Păstrez şi acum câteva postere uriaşe, dintre care unul îl întruchipează pe Nichita în tricou cu dungi orizontale, cu braţele larg desfăcute pentru a cuprinde în ele şi a îmbrăţişa – spirit generos – întreg  universul.

Discul cu vocea lui inimitabilă şi muzica lui Augustin Frăţilă, l-am ascultat de mii de ori. Noroc că am acuma am CD-ul care reproduce fidel, discul iniţial.

Şi se organizaseră câteva zile de festival ploieştean, în care muzica, poezia, dansul, imaginea – toate de cele mai bune calitate, treceau dintr-o stare în cealaltă, ca într-o sfântă entropie a Luminii.

Teatrul de Stat din Ploieşti a dat un spectacol omagial unic, pregătit pentru această comemorare la nivel naţional.

Nu-mi amintesc să mi se fi uscat obrazul, să-mi stea lacrimile într-un loc, ori palmele să mi se odihnească din aplauze. Lacrimi şi aplauze, atât puteam eu să dărui atunci.

Sigur că am vorbit (cu un curaj nebun! ceea ce nu mă caracterizează) – în acele zile şi cu Gheorghe Tomozei. I-am spus că sunt o fată puţin „tra-la-la” care am adunat într-un dosar gros de 10 cm. toate tăieturile din ziare, nu numai despre Nichita, dar şi despre prietenii lui. Adică, ceea ce făcuse el cu primul Album Memorial –Nichita Stănescu. Însă el a avut acces la Arhiva Naţională şi la o sumedenie de mărturii ale oamenilor de cultură. Eu m-am limitat la revistele culturale. Dar albumul era superb – (mai târziu aveau să apară şi altele). Mi se scurgeau ochii după el.

Ei bine, şi, la unul din acele standuri în care se vindeau discurile, albumele şi alte volume de-ale lui Nichita, antume ori apărute postum, cu îmbulzeală şi dat din coate pe putere, fiindcă numărul albumelor era limitat – cred că un prim tiraj – m-am îmbrâncit bine să ajung în faţă şi fiindcă tot nu aveam bani în buzunar decât pentru trenul de întors acasă, m-am hotărât pe loc să-l fur.

Am săvârşit faptul. Am reuşit! Ceea ce nu reuşisem cu zece ani în urmă la nunta mea, am reuşit acum. Nici n-a fost aşa de greu, cum îmi închipuiam, premeditând, stând pe marginea muşuroiului de oameni care se îmbulzeau ca la grămada de rugby, să „apuce” un volum Nichita.

Eu am întins doar mâna, mi s-a dat unul să-l studiez, să-l răsfoiesc, să-l cumpăr. Şi l-am  tot studiat până l-am furat!

N-aş fi plecat fără el de acolo, în ruptul capului. Mai degrabă m-aş fi întors pe jos de la Ploieşti, ca să pot spune, parafrazând celebra zicere românească: „A întors-o ca la Ploieşti”, deşi are altă conotaţie.

Acum, când scriu, îmi dau seama ce importanţă covârşitoare dădeau oamenii cărţilor la acea veme. Se stătea la rând, de vindeau pe sub mână. Trebuia să ai cunoştinţe serioase ca să prinzi un Marin Preda,  un Sorescu, să nu mai vorbim despre Adrian Păunescu. Şi eu, care eram regină pe un popor de cărţi, pe un popor de cuvinte (e adevărat, pe un scaun din lemn, cu spetează curbată!) al Bibliotecii siderurgice gălăţene, ştiam ce înseamnă să faci rost de o carte bună.

Oricum, n-aş mai fi lăsat volumul din mână nici cu poliţia gării ( Ploieşti Nord, Ploieşti Sud – tot aia!).

Aşa se face că…am plecat pur şi simplu cu albumul în braţe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, parcă nu era vorba de mine, nici usturoi nu mâncasem, nici guriţa nu-mi mirosea. Atunci mi-am dat seama cât de uşor se fură ceva. Asta după ce mângâiasem volumul ca pe un odor de preţ, îl sărutasem cu ochii, mă bucurasem (cu o bucurie temătoare ca atunci când ţii în mâini o comoară şi ţi-e frică să nu ţi-o fure cineva). Deh! Hoţul de hoţ se teme!

Dar şi hoţul neprins este om cinstit!

Am plecat, nimeni nu m-a strigat, nu m-a întrebat, nu m-a admonestat. De altfel nici nu ştiu cum aş fi reacţionat. Era ceva inedit pentru mine exceptând episodul cu vitrina care ascundea „Maşinăriile romantice”.

Nici n-avea cum să mă observe nimeni, fiindcă toţi erau atenţi la cărţile acelea preţioase. Mă trudeam să par nepăsătoare. Însă o bucurie tainică îmi năvălea în obraji, dogorindu-mi-i. Să fi fost ruşine? Nu voiam să recunosc. Să fi fost bucurie, remuşcare, teamă, dorinţă, mai puternice decât raţiunea? Toate la un loc.

Tot drumul, în tren l-am citit pe Nichita cu foame, cu sete, cu aviditate, cu poftă, cu insaţietate. În special, grupajele de inedite, care erau culese din periodice, sau poezii dedicate prietenilor, pe foi de hârtie şi care acum îşi găsiseră loc în carte. Reţin şi acum poemul: „Plautilla” pe care-l publicase în „Flacăra” din 9 decembrie 1983 – cu doar patru zile înainte de nemurirea sa. Poem premonitoriu: „Mă mai las şi eu câteodată/ între un altfel de plată./ Nenăscut fiind/ nimeni nu mă va vedea murind.// Dar  m-apucă dorul cel mai dor/ de coasta amânduror/ să mă nasc ca să şi mor/ să mă nasc ca să şi mor…”

Cum, oameni buni şi cinstiţi, să nu furi o asemenea carte?

Şi acum,  fiindcă am mărturisit intenţia mea de furt din 1974 şi furtul din 1984, cred că voi căpăta circumstanţe atenuante, fiindcă „greşeala mărturisită e pe jumătate iertată”. Sper să primesc şi eu iertarea de la Tomozei şi de la  Nichita! (Nichita sigur m-a iertat – fiindcă am făcut-o din dragoste!) Ori, măcar, un dram de clemenţă, fiindcă am avut, ca unică motivaţie IUBIREA pentru aceşti doi magicieni ai cuvântului, aceşti doi giganţi poeţi ai neamului românesc şi ai Universului.

Iar acum, când s-au scurs 99 de anotimpuri fără Nichita, vreau să dăruiesc şi eu ceva, în schimbul Albumului Memorial furat atunci – în semn de omagiu – un volum propriu – închinat celui care şi-a înveşnicit trecerea, semnând: Nichita, AZI.

Ave, Hristea Nichite!

7 octombrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: