LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Aurel Anghel: „Cei pentru care nu sunt ţigan“

Zeii mei de pe pământ

Domnul Ioniţă Costache

De la adunarea mea din 23 iunie, au lipsit unii dintre zeii mei, cei pe care I-am iubit cel mai mult, prin faţa cărora nu îndrăzneam să trec.

Unde sunteţi voi, o zei AI mei, cei cărora Le închin sufletul meu ascuns între rândurile cărţilor, cei care m-aţi îmblânzit cu modelul vostru şi m-aţi adus la liman, capabil să vă mulţumesc din adâncul fiinţei mele pentru lucrarea voastră dumnezeiască.

A lipsit mai întâi domnul Ioniţă Costache, învăţătorul cel mai adevărat pe care l-am întâlnit. Din păcate nu lucra ca învăţător, era directorul nostru, profesorul nostru de fizică şi de muzică, omul acesta AR fi predat şi fizica nucleară dacă AR fi fost în programa de învăţământ. Era un bărbat înalt şi frumos. Cehov spunea că „La om totul trebuie să fie frumos, şi trupul şi mintea şi îmbrăcămintea…” Aşa era domnul meu Ioniţă. Eram atât de naiv în iubirea mea pentru el încât credeam că în toate împrejurările se uita doar la mine. M-am lămurit cum e cu unghiul privirii la mulţi ani după ce am plecat din Cocora, eram student în ultimul an. Am fost la Lille în Franţa cu orchestra Casei Studenţilor din Bucureşti.

Am fost la Luvru, am trecut prin faţa Giocondei, m-a întâmpinat cu privirea, m-a fixat şi m-a trimis mai departe până s-a terminat ultimul grad al figurii geometrice în care intrasem. Atunci şi acum MI-am amintit cu claritate privirea domnului Ioniţă. Mărturisesc că atunci, în faţa Giocondei, emoţia era a celui care se întâlneşte pe neaşteptate cu ceva care l-AR putea pierde. Şi m-am pierdut, în lumea tablourilor celebre, în bucuria de a privi minute în şir un tablou care mă fixează ca pe o insectă într-un insectar.

Domnul Ioniţă era artistul în carne şi oase care îţi robea privirea. Întreaga fiinţă se umplea de bucuria lui de a cânta la vioară sau la flaut. Lua în mână vioara, se apleca deasupra ei, ciupea uşor corzile, o acorda perfect, o aşeza sub bărbie, trăgea cu arcuşul pe câte două corzi odată, MI cu la, re cu Sol, auzeam şi eu cum se acordaseră perfect, se ducea către fereastră şi cu faţa către noi, cu privirea trimisă foarte departe cânta cu excelenţă un fragment din Serenada de Toselli, ( Enrico Toselli (1883-1926) ; abia mai târziu am detectat, nu NE spunea ce cântă.

Altă dată interpreta menuetul de Beethoven, cu aceeaşi distincţie.

Dar cel mai mult MI-a plăcut când a cântat pentru prima oară Balada de Ciprian Porumbescu. Nu ştiam eu atunci de baladă, dar după ce a încheiat, MI-am cerut voie afară, m-am aşezat lângă zidul şcolii şi am plâns amarnic. Toate fibrele sufletului meu s-au învolburat, s-au întins şi s-au destins până a venit plânsul binefăcător al bucuriei pe care numai arta cea adevărată ţi-o poate DA.  A venit după mine, m-a văzut că plâng, m-a mângâiat pe cap, l-am privit, avea şi domnul meu lacrimi în ochi. N-a rostit decât: „hai în clasă Radule, hai în clasă”. M-am întors, colegii mei tăceau ca-n mormânt.

Citeam de curând în Lacrimi şi sfinţi: „Numai fericirile muzicale îmi dau senzaţia de nemurire. Acele zile senine în care inima IA culoarea cerului şi-n care renasc extaze sonore cu amintiri de dincolo de orizont. În zadar AI mai căuta atunci lacrimi pentru timp.

O inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie”

Iată unde NE transfera îngerul meu, bunul meu dascăl Ioniţă, cel care AR fi citit cu cea mai mare bucurie cărţile mele şi MI-AR zâmbi cum  numai el AR şti şi MI-AR cânta una din acele melodii care m-au apropiat de marea muzică din fragedă copilărie în neştiuta şi îndepărtata mea Cocoră.

Cred în ideea că un om nu poate fi cunoscut decât prin dimensiunea la care se ridică muzica în sufletul lui. Ne naştem cu aceste vibraţii, nu trebuie să absolvim Conservatorul spre a percepe muzica. Muzica zace pe străfundurile memoriei spune Cioran. Tot ce e muzical în noi este o chestiune de amintire.

Găsesc aici explicaţia teribilei mele obsesii pentru vremurile de demult pe care Le retrăiesc atât de intens în imagini sonore şi pe care Le transfigurez destul de aproximativ.

Domnul Ioniţă Costache MI-a transferat ceva din veşnicia melancoliei lui. Cred că cea mai înaltă măsură a geniului pedagogic la un professor este să producă taina liniştii depline, tăierea pentru câteva secunde a respiraţiei, unirea sufletelor, acest teribil exerciţiu al tăcerii care NE va însoţi în veşnicie.

– Azi vom învăţa un cântec. O să vi-l cânt la vioară, apoi îl vom cânta şi pe note şi pe cuvinte. Îl cânta cu vioara de câteva ori. Aducea foarte rar în clasă şi flautul. Am să vă cânt acum cântecul şi la flaut. Ducea flautul spre gură, potrivea buzele într-un fel aparte şi vrăjitorul meu scotea un şuierat de o gingăşie fără margini. Începusem şi eu să cânt la fluier, încercam să scot din instrument cu aceeaşi bucurie sunetul. Nu cred că mi-a reuşit vreodată.

Era şi profesorul nostru de cor, ne învăţa să cântăm pe părţi.

Ne-a învăţat odată: „Vară, vară, primăvară/ Toate plugurile ară”.

Îl vedeam pe tata în urma plugului, simţeam recele la tălpi, nu aş fi mers încălţat după plug nici dacă m-ar fi bătut cineva.

Domnul Ioniţă modifica, de la o oră la alta, sufletul nostru de copii necăjiţi, uneori nemâncaţi, în artişti, ne transfigura existenţa, ne făcea mai buni şi mai frumoşi.

Avea în grijă şi grupul electrogen al Căminului Cultural, ne aducea filme, din păcate o desuetă propagandă comunistă cu marea agricultură sovietică. Nu făcea comentarii, se bucura doar că mai vedem şi altceva.

Mai târziu, când eram eu însumi învăţător, se bucura, vorbea cu mine altfel, era din ce în ce mai respectuos şi mai protocolar, îmi zicea „Răducule”, parcă aş fi fost copilul lui. Fusese prizonier la ruşi, învăţase acolo ruseşte, ne preda şi limba rusă.

– Să treci pe la noi, Răducule, a făcut doamna Silvia prăjituri. Mă duceam, nu mă tentau prăjiturile, ci romanţele pe care le cântam împreună, de fiecare dată îmi lăsa mie partea intaia , domnul meu Ioniţă cânta vioara a doua.

Aş fi vrut să-l văd pe domnul Ioniţă, să-i cer scuze pentru cea mai mare impoliteţe pe care am comis-o.

Eram în prima mea vacanţă ca elev la Pedagogică.

M-am dus la şcoală. M-a văzut şi s-a bucurat iar eu, ignorantul de mine, am întins mâna şi i-am mai şi scuturat braţul în semn de bucurie dar şi de bărbăţie. Mă făceam de, şi eu, învăţător.

M-am întors la Buzău şi scormonitor cum am fost de când mă ştiu, am urcat odată, cu omul de serviciu, în podul şcolii.

Am găsit acolo o cărţulie cu nişte coperte albastre pe care scria „Codul Manierelor Elegante”. Am luat-o şi am citit-o pe nerăsuflate. Avea un subtitlu: „Ce trebuie să ştie un normalist politicos”.

La una din pagini scria negru pe alb că „niciodată un tânăr nu întinde mâna unui bărbat mai în vârstă şi nici unei femei”. Scria clar că este cel mai vulgar gest, dovada celei mai proaste creşteri.

Mi-am adus aminte de felul în care m-am repezit şi i-am scuturat domnului Ioniţă mâna. Am transpirat de ruşine. De atunci n-am mai făcut aşa ceva niciodată.

Turcescu la emisiunea lui de la 20. 15  termină şi  întinde mâna peste masă şi apucă pe oricine, indiferent de vârstă şi-l salută „foarte respectuos” la plecare. N-a umblat prin podul Şcolii Pedagogice…

AUREL ANGHEL

Anunțuri

2 comentarii »

  1. Draga colega,
    Am citit cu emotie, coplesit de amintiri, ce ai scris tu despre dascalul tau de demult. Mi se parea ca esti in fata mea, cu vioara si arcusul cantand pe strunele sufletului un cantec sfant din tinerete… Ca atunci, in anii studentiei si ai poeziei, cand ne pregateam sa devenim si noi „Dascali”.
    Cuvintele tale m-au vrajit si parca mi-au strecurat dorul de tineretea ce mi-a zambit citind ce-ai scris tu despre invatatorul tau.
    Ma bucur ca ti-am citit in suflet si in aceasta dimineata. Dumnezeu sa-Si reverse binecuvantarea si inspiratia peste tine si sa te ajute sa inlantuiesti cuvintele si sa le asezi in note muzicale care sa cante in tot ce scrii, ca sa se bucure si cei ce-ti citesc gandurile ce le lasi sa zboare si pe ecranul computerului meu!
    D.B.

    Comentariu de Dumitru Buhai | August 14, 2008 | Răspunde

  2. articolul este interesant dar titlul mi se pare îmbibat de ambiguiate?
    a fi tigan înseamna ceva rau,negativ pentru dvs?
    nu am înteles prea bine ce vroitati sa demonstrati…

    Comentariu de angela mamier | August 30, 2008 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: