LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Artur Silvestri: „Noua Geografie literară“

Ideea „Noii geografii literare” aparţine Luceafărului, însă realitatea pe care încearcă a o traduce naţional e de bună seamă, anterioară acestei propuneri şi independentă de ea. În fond, către sfârşitul lui 1984, când M. Ungheanu şi cu mine am iniţiat această dezbatere prelungită, fenomenele literare recente o reclamau şi de-aceea nici nu a fost greu ca ideea să se impună şi să capete o anumită popularitate care deranjează pe unii. Însă adevărul „Noii geografii literare” nu se poate nega, o dovadă fiind adeziunea câştigată de această formulă în numai câţiva ani. Cei dintâi care au propus-o au fost, alături de iniţiatori, un cercetător în sociologia istoriei (Ilie Bădescu), un istoric literar şi un eminescolog (Nicolae Georgescu) un istoric al literaturii cu perspectivă sociologică (Adrian Dinu Rachieru) o eminentă comparatistă (Mirela Roznoveanu) şi un etnolog ale cărui studii de istorie a culturii şi de folclor ar merita o atenţie sporită (D. Bălăeţ). Opiniile lor se păstrează sub forma unei discuţii în jurul mesei rotunde publicate de Luceafărul în

nr.5 şi 7/1985. Ecourile veniră destul de repede şi astfel se exprimară apoi critici şi istorici literari, precum Vasile Macoviciuc, Zaharia Sângeorzan, de la Iaşi, Constantin M. Popa, şi Ov. Ghidirmic, de la Craiova, Mihail Iordache de la Suceava, Z. Cârlugea de la Tg. Jiu, Alex. Pintescu de la Satu-Mare, Lucian Chişu de la Brăila, Alexandru Ruja de la Chişinău-Criş, şi desigur nu doar aceştia. Nu-i greu a se observa că susţinerile vin din toate părţile şi este în afară de orice îndoială că ideea noi geografii era aşteptată de mulţi.

De altminteri, alţi iniţiativenţi o anticipau parţial şi dacă ar fi să menţionez doar propunerile Astrei privitoare la demetropolizare precum şi o anchetă a revistei Orizont asupra geografiei literare şi tot ar fi destul; aceasta spre a nu face menţiune şi despre formulări anterioare aparţinând lui G. Ibrăileanu, lui Haşdeu şi G. Călinescu, lui Nicolae Iorga şi Simion Mehedinţi. Însă, la drept vorbind, noua geografie este mai mult decât atât şi profit de ocazie spre a face o sumară recapitulare. Întâi de toate, precizez că noua geografie literară nu e un deziderat ci o constatare, ea înregistrează şi nu recomandă. De altminteri, împrejurarea că într-o literatură cu tradiţie cum este literatura română posedă forţe virtuale în numeroase puncte ale ei nu presupune a inventa scriitori acolo unde ei nu

există. Ideea se susţine în condiţiile valorii. Însă valoarea nu însemnează doar un grup ori altul ci există în chip obiectiv şi adeseori fără adeziuni gregare de la o generaţie ori promoţie (formule ce devin, de o vreme încoace, un fel de iarbă a fiarelor), ceea ce

pretinde extensiune a teritoriului examinat şi valorificări neîncetate căci evoluţia literaturii nu se opreşte şi ea înseamnă deopotrivă o evoluţie a valorilor. Este, de bună seamă, greşit a considera, aşa cum s-a făcut, că literatura tânără e totuna cu doar exclusivistul grup ce-şi spune Generaţia Moşi şi prin aceasta cu o formulă de compoziţie

incapabilă deocamdată a depăşi o lirică ironistă şi ludică şi o proză neo-experimentalistă (textualistă ori cine ştie cum i s-ar mai putea zice). Aceasta e o formă de reducţionism vulgar, ceea ce nu se poate admite de vreme ce aceia chiar care o recomandă invocă … diversitatea de formule. În fond, noua geografie literară indică existenţa unei excepţionale contribuţii scriitoriceşti care nu se condiţionează de numai un grup şi numai de o formulă şi propune a se înregistra toate valorile definite în toate formele estetice posibile, indiferent de locul unde ele apar. Aci punctul de contact cu dezbaterea Astrei privitoare la de-metropolizare şi la contribuţia Provinviei este extrem de evident. Noi nu ne putem permite, într-adevăr să ignorăm valori care există şi edifică operă în literatura română numai pe motiv că sunt unii critici ce dispreţuiesc fenomenul românesc în întregul lui şi deschid ochii doar în faţa anumitor direcţii de creaţie, de altminteri sterile. Oricât s-ar invoca autoritatea acestora (care e doar un autoritarism ce se va stinge, nu am îndoială,

cât de curând) argumentul cade de la sine: ce autoritate literară mai este aceea care se sprijină pe ignoranţă? Esenţial este, dar, a construi şi a da o şansă principală tuturor celor ce se cred în stare a crea valori româneşti. Astfel încât, Noua geografie literară deţine

şi o funcţiune prospectivă şi nu doar restauratoare: înregistrează şi valorifică ceea ce există însă deopotrivă încurajezi ceea ce mâine s-ar putea să devină valoare în afară de orice discuţie. Diversitate, iată cuvântul – cheie. Însă diversitatea nu apare de la sine, ea se stimulează, se observă şi se întreţine atent, dezvoltându-se când devin evidente semnele unei necesităţi înţelese. Admit că nu pretutindeni creaţia ajunge astăzi deocamdată a exprima valori înalte însă aceasta nu înseamnă că astfel de creaţii valori ar fi atât de puţine. Şi apoi, nimic nu ne împiedică a crede că, dovedindu-se posibilă, creaţia ar putea să apară acolo unde nu se prevăzuse şi semnele ei erau altădată, acum, nesemnificative. O doctrină de tristă amintire ce şi pe noi românii, ne-a depreciat, susţinea că ar exista rase capabile de cultură şi rase destinate să împrumute şi doar să

oglindească. Alţii acest fatalism rasial nu trebuie înlocuit sub nici un motiv cu un fatalism regional ori social, subînţelegându-se aptitudinea de a crea doar în unele medii şi în doar anumite condiţii; este un elitism fără sens, o relicvă a altui mod de a gândi pe care azi nu-l putem accepta într-o cultură care îşi asigură existenţa ca formă democratică.

În fond, aspectul proporţiilor valorice se corectează periodic şi esenţial este a se vedea aceste adăugiri cu caracter de proces. O nouă geografie literară se impune azi, prin participări axiologice multiple, venite de la autori tineri şi mai puţin tineri, însă a căror

operă se defineşte treptat: nouă fusese în definitiv, chiar fără a invoca noţiunea, şi geografia valorilor de acum să zicem douăzeci de ani, care îşi recucereau memoria şi puneau la locul meritat pe un A. Toma, Dan Deşliu şi alţii ca ei. Însă diversitate nu înseamnă doar creaţie individuală şi şansă pentru toţii aceştia poate veni şi din valorificarea straturilor vernaculare încă neconsumate deplin. Aici, noua geografie se leagă de propunerea Orizontului privitoare la geografia literară, formulă ce priveşte conţinuturile şi o restituire a unui spirit regional care din perspectiva întregului face bine. De bună seamă că, din acest punct de vedere, fundamentală rămâne tradiţia locului, acel complex de factori conţinând etnografie, istorie şi cultură cultă şi nu doar nu-s importante contactele întâmplătoare şi accidentele de biografie. Nu rezultă de nicăieri că de vreme ce Urmuz a locuit câţiva ani la Alexandria, câţiva ani ar trebui să avem acolo urmuzieni. Aceasta e o incidentală fără semnificaţie mai înaltă (şi care poate explica genetic ceva din creaţia literară a lui Urmuz) comunicările capabile a crea consecutive fiind, desigur, altele. Nu astfel de episoade definesc o tradiţie ce conţine creaţia desăvârşită în timbru major şi de-aceea spre a evidenţia virtualităţile de cultură e nevoie a invoca alte straturi, statornice.

Îndeobşte se consideră că regiunile de câmpie au o tradiţie subţiată, amestecurile părând a fi aici mai pronunţate decât în alte locuri, de Subcarpaţi ori de munte. Însă aceasta e o formulare inexactă, cel puţin pentru Vlaşca şi Teleorman, unde statornicia autohtonilor şi continuitatea de tradiţii sunt în afară de orice îndoială. Pădurile

impenetrabile care speriau pe cuceritor (astăzi dispărute după o exploatare nesăbuită) adăposteau în vremi de restrişte pe localnici şi pe sub poala codrului se păstra o lume cu indiscutabile străvechimi. Noi avem aci locuri unde în cele dintâi secole de etnogeneză apăruse o Vlaşcă, un mic sat românesc de la câmpie şi unde locuiau de bună seamă

vlăşceni adică vlahi, adică români. Dincolo de Olt sunt Romanaţii, adică ţara romanilor, în mijloc e Deliormanul, pădurea nebună unde năvălitorii nu puteau, nu cutezau să pătrundă. De la miazănoapte, de la munţi scoborau periodic alţi români, muntenii şi ungurenii, mocanii, iernând cu oile în bălţile Zimnicei, de la sud, de peste

Dunăre, veneau alţi urmaşi ai localnicilor ce vorbeau şi ei o limbă ce păstra urme de romanitate, traci ţinţarii, ori, alteori, traci ce grăiau în slavă, congenital înrudiţi cu noi. Totul indică străvechimea aici şi argumentele sunt numeroase. De altminteri, această stăruinţă autohtonă m-a preocupat într-un studiu apărut în 1986, când am examinat poezia lui Zaharia Stancu şi nu revin aici şi acum. Esenţial este deci a spune că avem în Teleorman o lume de sedentari cu o impunătoare tradiţie unde nici formele multe nu-s cu totul recente. Acele şcoli de copişti de la câmpie de unde ieşi Radu de la Măiceşti (cărturar de-al lui Petru Cercel), o literatură redescoperită acum de neobositul istoric cercetător Stan V. Cristea) nu rămaseră de bună seamă fără efecte în ordinea instrucţiei chiar dacă urmele se văzură abia mai târziu.

ARTUR SILVESTRI

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: