LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Artur Silvestri: „Actualitatea călinescianismului“

(Din vol. Universul lecturilor fericite )

Istoria literaturii române prenumără, în desfăşurarea ei, câteva generaţii post-maioresciene care încep înainte de 1900 şi ajung până acum aproape patruzeci de ani. Formula este a lui E. Lovinescu şi explică un proces care nu e departe de adevăr: generaţia post-maioresciană ar fi aceea întemeiată pe un principiu cu deosebire etic, privind triumful adevărului în apreţuire, autonomia esteticului în tabloul de valori şi tot ceea ce elimină tulburările maşinăriei axiologice. Pentru momentul lui, modelul maiorescian se potrivea admirabil şi asemenea operaţiuni hotărâte, pornind de la principii, sunt trebuincioase, într-o cultură, în chip ciclic. Maiorescu exemplifica o idee lucidă care este mai mult a condiţiei criticului decât a criticii unei literaturi naţionale; însă o idee de natură etică, fără discuţie durabilă. Acest eticism e propriu literaturilor unde critica este vie (fără a fixa încă pe critic în chip de instituţie), însă istoria literară nu s-a consolidat ca disciplină.

            La 1800 nu aveam nici o istorie a literaturii române (cu excepţia admirabilului Compendiu de V. C. Pop, nebăgat în seamă) şi tabloul de valori nu era stabilit: critica era chemată să facă mai ales aceasta. Însă mai târziu, când mai întâi G. Ibrăileanu, prin foiletonistica lui impenitentă, N. Iorga şi E. Lovinescu, prin imperfectele lor sinteze, însă esenţiale, dăduseră istoriei literare fundamentele de valori, înaintarea generaţiilor post-maioresciene nu mai putea fi considerată o necesitate.

            Odată cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent (din 1941), literatura română avea, în fine, pânza desfăşurată şi valorile proporţionate: o istorie literară ajunsă la conştiinţa de sine şi la monumental elimina obligaţia modelului eticist. Ea crease un model nou, care este acela călinescian, sintetizat în ideea specificului naţional rezultat din capodopere şi în intuiţia vechimii apte să genereze valori străine de simpla imitaţie. Acest model, care e al criticii activiste, nu mai vehicula teze etice privitoare la critic, ci teze estetice privitoare la funcţiunea criticii într-o literatură naţională. G. Călinescu dispărea în 1965; posteritatea lui critică începea abia atunci, odată cu momentul politic al literaturii naţionale. Nu doar ideile călinesciene pornesc acum să genereze, ci şi opera propriu-zisă capătă un fel inedit de actualitate.

            Reapar treptat: Opera lui Mihai Eminescu, Principiile de estetică şi, mai apoi, Istoria literaturii române. Cu acestea, călinescianismul ieşea din regimul de mime-tism şcolăresc, devenind o disciplină de gândire critică românească. În seria călinesciană intrau şi alţii, reeditaţi acum: Vasile Pârvan, cu Getica, M. Eminescu cu volumul IX al Operelor, G. Ibrăileanu în ediţie aproape completă, Gh. Brătianu, Nicolae Iorga, mai cu seamă.

Efectele călinescianismului sunt mari şi puţin după 1965 se înşiruie în succesiunea cronologică naturală (pe care două decenii dogmatice o jugulaseră) două generaţii critice post-călinesciene. Întâia este mai ales creatoare de concepte şi e înclinată spre istoria literară, a doua e activistă, jurnalistică, hotărâtă a desfăşura operaţiuni de recuperare în planul literaturii consumate ca şi al aceleia vii, promovând tezele călinesciene specifice. Primii post-călinescieni provin din şcoala practică a aceluia, apărând în jur de 1940, şi definitivându-se abia după 1965.

Este, fără îndoială, o generaţie creată de critic, care a ştiut să dezvolte ceea ce era de dezvoltat în doctrina iniţială. Ei adoptă reflecţia integratoare, pornind de la experienţa literaturii române aşa cum o fixase G. Călinescu. Din mantaua călinesciană apare protocronismul lui Edgar Papu, presimţit în multe puncte de G. Călinescu. Critica ideilor literare a lui Adrian Marino are legătură cu metoda fenomenologică a lui G. Călinescu din Principii de estetică.

Călinesciană este, de la început şi până la sfârşit, istoria literară practică a lui Alexandru Piru, reprezentantul ortodox al întâiei generaţii post-călinesciene. El şi reformiştii lui Edgar Papu şi Adrian Marino sunt, de altfel, cei mai de seamă reprezentanţi ai ei. Însă nu singurii, întâia generaţie post-călinesciană numără şi pe jurnaliştii George Mărgărit şi George Ivaşcu, pe istoricii literari Dumitru Micu şi Ion Rotaru. Dintre aceştia, Dumitru Micu a şi scris o monografie despre George Călinescu. O istorie a literaturii române, de Ion Rotaru, întemeindu-se, uneori până la amănunt, pe substanţa călinesciană.

 A doua generaţie post-călinesciană este, cronologic, efectul unui paradox, reieşit tot din momentul 1965, când primii călinescieni revin în actualitate. Între unii dintre cei vechi şi cei noi diferenţele de vârstă nu sunt mai mari de zece-cincisprezece ani (E. Simion are 50, Ion Rotaru, 60), însă mentalităţile sunt altele. Călinescianismul întâilor post-călinescieni este ortodox ori creator, acela al generaţiei mai recente este mult mai eliberat de model, vehiculând cu preponderenţă ideile călinesciene specifice şi mai puţin formulistica. E o revoluţie terminologică, prevăzută de Edgar Papu şi de Adrian Marino, însă nu definitivată de aceştia.

Cu a doua generaţie post-călinesciană, călinescianismul a devenit în chip definitiv creator.             Apar acum Campaniile lui M. Ungheanu şi teoria lui despre proiecte eşuate ale literaturii române, (idee de inspiraţie călinesciană); Mitul faurului aburit al lui Alexandru Oprea ca şi eminescologismul aceluia, sunt călinesciene, călinesciană e şi monografia lui G. Munteanu despre Eminescu.

Dacă G. Călinescu nu ar fi văzut istoria literară în contemporaneitatea operelor, aşezând alături pe poetul baroc şi pe modern, ideea profetismului literar românesc, a lui Ion Constantinescu, n-ar fi apărut. Apărea mai greu studiul lui Ilie Bădescu, despre cultura critică românească şi sincronismul european, al cărui eminescianism esenţial fusese mai înainte simţit de G. Călinescu. Călinescieni, mai ales în expresie nu şi în ideologie, sunt oricâte proteste ar avea faţă de model şi N. Manolescu şi E. Simon. Complexele literaturii române nu puteau fi descrise de Mircea Martin fără apelul la opera călinesciană.

Pe scurt, a doua generaţie post-călinesciană e creatoare, mai întâi în direcţia activismului ideologic, promovând tezele specificului naţional aşa cum reies din Istoria literaturii române, şi apoi prin stil şi prin idee de reper; chiar ereticii care neagă călinescianismul nu pot face abstracţie de el. Ceea ce denotă un astfel de model călinescian e, fără putinţă de tăgadă, vitalitatea integratoare. Cu istoria literaturii definitivată în valori, mai dinainte, cu ideea specificului şi a vechimii coagulată în chip de experienţă a unei literaturi comparabile şi cu altele, critica românească nu putea să înainteze decât pe o linie călinesciană.[1]

ARTUR SILVESTRI


[1] Artur Silvestri, Actualitatea călinescianismului, publicat în revista Luceafărul, nr. 1159, 29/21 iulie 1984, p.2.

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: