LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Angela Nache Mamier: „Femelismul“, un probabil manifest literar

Viaţa unui creator nu poate fi nici rezumată nici explicată. Poezia este peste tot şi adevărul orişicui îi aparţine, relativ ori derizoriu.

Poezia m-a învăţat că este „drum interior“, în „căutare de spiritualitate“, că nu supravieţuieşte întotdeauna „bandelor literare“ şi spiritului lor de „comando“. Grupurile literare se fac şi se desfac, dar la un moment dat poetul se poate îndepărta pe vârful picioarelor, îşi caută Calea sa, începe traversarea deşertului.

Puţin câte puţin, de la începuturile mele literare, am simţit că luam un sens, o direcţie pe care am numit-o în intimitate: Femelism (femeie, gen feminin, femelă…)

Toate poemele se învârteau de manieră repetitivă în jurul unor noţiuni repetitive, întrebări chinuitoare, în jurul revoltelor şi convingerilor mele.

O femelistă nu este o feministă, ea consideră ca autoare cea care este capabilă de a nu maimuţări muşchii linguali masculini, se simte egala bărbatului, fără nicio dorinţă de distrugere a acestuia (în opoziţie cu feministele, prea masculine şi psiho-rigide din punctul meu de vedere).

Ea îşi asumă pe deplin arhetipul de Mater Universalis, tigroaica modernă, care trăieşte la 200 km pe oră, asumă un cotidian (în toate colţurile Planetei) cu aceeaşi abnegaţie şi demnitate.

Debuturile mele literare (prin concurs) sub Ceauşescu au existat printr-o minune!

Oameni de excepţie mi-au deschis spiritul şi am putut alege drumul celor Drepţi chiar dacă era riscant (pentru a evita de a servi în genunchi un regim de teroare).

Aceste spirite model au servit de electroşocuri pentru ereziile mele, riscurile asumate („Cenaclul 19“, „Astra“, în volumele mele „Miraculum“ ori „Femina“). La sosirea mea în Franţa (cu 2 ani înaintea căderii lui Ceauşescu), cu două valize, doi copii, două cărţi şi altele două în manuscrise şifonate (rebelii nu erau publicaţi decât foarte rar) am ales o retragere discretă, am debutat integrarea mea, proces în curs nicicând terminat, dar mai degrabă reuşit, din fericire…

Trebuia să văd clar căci fără o viziune clară şi sinceritate nu putem fi mesageri valabili ai poeziei…Trebuia să accept noile mele rădăcini, să apropii cele două ţări (originara şi de adopţie); să le pun cumva pe un plan de egalitate, ca o mărturisire de dragoste pentru amândouă … ele care au contribuit atât de minunat la naşterea şi renaşterea mea. Aproape două vieţi într-una!

Toate acestea au cerut timp … am înţeles că rămân un scriitor român. Eram norocoasă de a aparţine a două culturi bogate? Discursul meu devenea această sumă, sentimentală, sălbatică, primitivă, emoţionată de Lumea Nouă fără a uita Lumea Veche, trăind cu ambele în cotidian. Până la urmă, am putut observa că nu m-am schimbat prea mult, că am rămas fidelă „femelismului“ meu, încă şi mai sensibilă la suferinţele umane, vieţile distruse, la injustiţii şi la lipsa de toleranţă. Şi de fiecare dată pe acelaşi ton de emoţie reţinută, gravă, seacă, care urmărea o forţă de impact, sub un unghi nou, într-un nucleu afectiv învelit în imagini care „povestesc“ şi care „sugerează“, care difuzează corespondenţe…

Aceleaşi teme majore, mitologii în filigran despre opresiunea seculară a femeilor, reformele superficiale şi lente pentru a le ameliora viaţa, mizeria materială, spirituală şi sexuală, respectul mamei, menajerei, cea care procreează…(considerată în anumite colţuri ale planetei, ori în Franţa, ori România, ca un instrument sexual la dispoziţia unui soţ – uneori un peşte – ceea ce este şi mai grav!)

Astfel poemele mele devin variantele revoltelor mele, aşteptărilor mele – indisciplinele mute care se eliberează prin scris.

Sosirea în Franţa a precipitat şi mai şi trezirea conştiinţei mele, demistificarea normelor dominante. Detest femeia redusă la o condiţie inferioară, exalt excepţionalul ei aport la frumuseţea lumii, nu pot rămâne indiferentă căci ea este Viaţa.

Incoerenţele vieţii în cuplu, viaţa socială ori politică mă interpelează deopotrivă; Totul merge prea repede (există un pericol?) resimt în acelaşi timp un ataşament puternic la progresul care mă fascinează şi o nevoie melancolică de a păstra totul din trecutul meu. Ca o formă de neo-romantism, o nevoie de a denunţa o anumită violenţă atât de evidentă împotriva femeilor. Am această hipersensibilitate în neuroni, ea face parte din conştiinţa mea femelistă!

Visez, şi resimt instinctiv, că poate o Femeie va găsi soluţia de urgenţă pe pragul acestei planete albastre atât de fragile…Femelismul, o dispoziţie livrescă, impusă de Timpul meu subiectiv, o existenţă împărţită între o dictatură şi o democraţie – o dorinţă de viaţă intensă, care după un asemenea accident biografic (dictatura) apără cu toate forţele de care dispune valorile universale ale umanităţii atât de stranii, de diferite dar mereu surprinzătoare. Mărturisesc şi asum căutarea unei originalităţi cu „orice chip“ şi foarte bine dacă poate părea uneori „naturală“.

O poezie care priveşte viaţa în ochi cu încântare, fără a fi nevoită de a-şi pleca privirile, pentru ca nimic din „anima mundi“ să nu îi scape!

ANGELA NACHE MAMIER (Franţa)

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: