LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Angela Bîrsan: „Şalom şi leuştean. Monolog de piatră“

Vocea bărbatului sugrumă, dureros, spaţiul în care stă suspendată. E locul unde n-o doare niciodată nimic, oriunde ar fi rana,  în carne ori în suflet. Reintră, brusc, în logica ordinară a prezenţei. Ce bine că nimeni  nu poate vedea gândurile celuilalt.

-Ajungem imediat la Beit Aria, în Teritorii.

În timp ce-şi reglează aparatul de filmat îşi reaminteşte sutele de ştiri de presă auzite sau văzute acasă. Două cuvinte alăturate, Israel şi Teritorii, întotdeauna cu efect de dinamită. Vizualizează, preţ de o secundă, un şir de imagini trase la indigo, dar noi de fiecare dată, repetate mereu şi mereu, poate, doar, într-o altă ordine: oameni care fug, arme, sunete sfâşietoare, bucăţi de haine îmbibate în sânge, cauciucuri fumegânde, priviri speriate, priviri sălbatice, clădiri distruse, femei disperate, ochi înlăcrimaţi, copii care fug de parcă s-ar juca de v-aţi ascunselea şi habar n-au că războiul celor mari e de-adevăratelea, oficiali scorţoşi, calmi, aparent calmi sau furioşi de-a dreptul. Inspiră cu putere, ca şi cum şi-ar face provizii şi trage cu coada ochiului spre Armand. Pare liniştit, ca un om care nu are de ce să-şi facă griji. Oricum, pentru el nu e deloc ceva neobişnuit, face parte din inventarul cotidianului, aşa cum pentru ea e cafeaua de dimineaţă. O trece un frison. De câţiva kilometri maşina urcă şerpuind o pantă uşoară. Pe marginile şoselei, o perdea de verdeaţă străpunsă de vârfurile de culoare mai închisă, ale chiparoşilor ori de  nişte arbori care aduc a conifere. De parcă i-ar fi auzit gândurile, Armand îi explică:

– Tot ce vezi e plantat. Înainte, totul era doar piatră. Copacii de aici sunt ca şi oamenii care i-au pus. Au făcut găuri în piatră, le-au umplut cu pământ. Acum au rădăcini puternice, nu stiu cum au reuşit asta iar acum sunt mari că poţi spune, iată o pădure. Cam tot ce vezi în Israel şi ţi se pare a fi pădure e pusă, pom cu pom, de mâna noastră. Teodora nu ştie dacă să-l  creadă. Pare o nebunie totală să dai gauri în pietre ca să-ţi faci  păduri.

– Şi pământ de unde aţi adus dacă mai peste tot e doar piatră? Înainte de ce? Întreabă, uluită de o aşa idee.

– Din România. Şi din multe alte ţări. Înainte de ’48. N-am avut de ales.

Asta e chiar  greu să cred îşi spune Teodora doar pentru sine.

-În orice fel de luptă, dacă nu poţi să te retragi, nu-ţi rămâne decât o singură soluţie, să mergi numai înainte, chiar dacă unora le pare imposibil. Să-ţi pregăteşti camera, peste foarte puţin timp poţi să înregistrezi. Ajungem imediat la frontiera cu Teritoriile.

Teodora simte un nod în gât din cauza emoţiilor. Cu toate ştirile văzute şi auzite despre partea asta de lume ar putea crede liniştită, fără să aibă prea multe dubii, că e informată consitent despre  ce se întâmplă aici.  Pe măsură ce trece timpul, cu sau fără Armand în preajmă, descoperă că Israelul ştiut de  ea- la fel ca mulţi alţii – de pe sticlă, desktop sau hârtie, e cu totul altfel decât la faţa locului.

Maşina pierde uşor din viteză. Cam la 100 de metri în faţă, drumul e barat iar de-a curmezişul sunt puşi un fel de saboţi ce ar putea bloca vehiculele care  ignoră punctul de control de pe graniţă. Teodora filmează cu camera pusă pe umăr. De obicei îşi încetineşte ritmul şi volumul respiraţiei pentru ca imaginea să aibă stabilitate dar, de data asta, îi este imposibil. Fie de emoţie firească, fie de spaima  nedefinită, pulsul a luat-o razna. Se mai şi gândeşte că, la văzul aparatului de filmat, mulţi au reacţii neprevăzute, de regulă violente, şi se poate alege cu cine ştie ce pocinog. Iar ultimul lucru pe care şi l-ar dori acum ar fi o altercaţie sau schimb de vorbe cu militarii care tocmai coboară din cabina proţăpită fix în mijlocul străzii. Nu-şi poate controla însă teama şi lasă grăbit camera pe genunchi. Armand îi salută, schimbă câteva cuvinte, după care trec dincolo. Dincolo unde  e o altă planetă. Una aridă, de un gri apăsător, ca o ceaţă deasă lăsată pe seară. Frontul verde, perdeaua de vegetaţie, padurea-nepădure se termină ca Mediterana la ţărm. Dincolo de  punctul de frontieră la intrarea în Teritorii (deţinute de palestinieni)cât vezi cu ochii  e… nimic acoperit cu pietre care seamănă cu spatele unor oi adormite. Schimbarea registrului de imagine e atât de dramatică încât simte nevoia să tacă. Va pune întrebări mai târziu. Observă că drumul se îngustează uşor şi începe sa semene, din ce în ce mai mult, cu cele din România. După câţiva kilometri, în stânga, apare o livadă pipernicită de măslini iar  de undeva, ca o vedenie, apare un palestinian bătrân care mână un catâr plictisit, cu povară pe spate. Chiar îi pare rău că a pierdut un astfel de cadru. Încă mai simte spaima de la trecerea frontierei şi n-a apucat  încă să-şi deschidă camera. Maşina continuă să înainteze pe drumul prost. Paradoxal, este singurul semn care arată că, pe undeva, este viaţă, pe undeva, printre pietrele astea. Culorile aspre şi reci se îmblânzesc uşor, topindu-se, parcă, în lumina unui apus de culoarea mierii de tei.

– Armand, te rog să opreşti pentru câteva minute. E voie, oare?

– De ce să nu fie voie?

– E periculos, pentru tine, ca evreu, să intri într-o astfel de zonă?

Armand nu mai apucă să răspundă că ea a şi sărit din maşină, aproape din mers, cu camera gata deschisă. În lumina asta  s-ar putea spune ca e o imagine frumoasă… Ca un monolog. Oriunde ar întoarce obiectivul nu vede decât acelaşi lucru, monoton, depresiv. Undeva, pe un deal îndepărtat, străluceşte ceva alb. Câteva hârburi pe patru roţi îi depăşesc zgomotos, claxonand cu furie, probabil că n-au loc să treacă. Ce putea oare  face Armand mai bine decât să înceapă să strige la ei? Îşi zice Teodora râzand în sinea ei, bucurându-se că, uneori, e bine să nu înţelegi ce se spune. În mai puţin de 10 minute, ajung la marginea unei aşezări. Oamenii au privirile obosite şi învinse. Cocioabe, corturi, mormane de gunoaie, case părăginite, insalubre, garduri de piatră, sărăcie lucie. Un loc izbitor de asemănător cu Ferentariul bucureştean. Doar că, acolo, apa curge la cişmele pe gratis.

– De unde au apă oamenii ăştia?

– De unde are tot Israelul. Din Tiberia, din Marea  Galileii.

– Dar aici suntem în teritoriile palestiniene.

– Da, răspunde Armand.

– Şi dacă vă supăraţi rău şi închideţi robinetul la apa ce fac cei de aici?

– Nu se întâmplă. Dar e un paradox, aşa e?

Satul prăpădit, locuit de palestinieni, rămâne în urmă. Dealurile de piatră cresc din ce în ce mai mult în înălţime. După o curbă lungă, apare brusc, un alt  sat, cocoţat chiar în  vârf. Aproape pe toate culmile sunt aşezări.   Casele au un aspect mai degrabă lugubru, un aer de neterminat. Toate au culoarea anostă şi uniformă a cimentului. Par a nu avea geamuri  ci numai nişte găuri negre, ca nişte ochi scoşi din orbite. Majoritatea au cel puţin un etaj, după câţi băieţi s-au născut în familie. Teodora e uimită de faptul că se poate sta într-un astfel de loc şi, mai ales, cine şi  de ce ar vrea să continue să o facă. Dacă ar întreba-o cineva, ar spune ca aici e tărâmul  mamei depresiilor. Nici un petec de verdeaţă lângă case, nici un arbore, nici un tufiş. Doar dealul din grămezi de pietre iar deasupra lui, cealaltă grămadă, de case cenuşii, ca nişte puşcării. Încă doi localnici trag cu sfoară nişte măgari  încărcaţi. Merg alene pe marginea drumului. Aici, timpul e singurul care prisoseşte şi nici nu costă nimic. Teodora meditează în tăcere: pietre din belşug şi sărăcie cruntă, probabil aşa s-a născut intifada (insurecţie, rebeliune) palestiniană.

– În mai puţin de jumătate de oră de mers cu maşina, fără grabă,  de la autostrăzi suspendate, construcţii care te lasă fără aer, de la tehnologii agricole care fac deşertul un loc numai potrivit pentru supra-recolte, păduri plantate în căuşuri de piatră, de la sateliţi, staţiuni sau cartiere de cercetare  HTcare te duc cu gandul la filmele SF, treci, direct, fără preaviz,  pe drumuri unde măgarul e împărat  iar dincolo de drum, Evul Mediu. E un contrast greu de imaginat, dacă nu chiar imposibil, pentru cineva dintr-o ţară ca România, dacă nu vezi cu ochii tăi. Teodora îşi termină fraza, mai-mai să-şi rupă gâtul căscând gura după cei doi oameni şi animalele lor de povară. Nu ca n-ar fi văzut aşa ceva şi la ea acasă. Dimpotrivă. Însă aici e cu atât mai spectaculos cu cât, pe o suprafaţă de 100 de km pătraţi de piatră seacă, unii au reuşit să spargă orice barieră a imaginaţiei tehnologice şi a confortului urban în vreme ce ceilalţi trag încă măgarul de sfoară.

Nici nu apucă bine să-şi ducă gândul până la capăt că în faţă, pe vârful altui deal pitit după coşmarul de piatră, o altă aşezare. Casele sunt de un alb strălucitor, iar cerul parcă se sprijină pe curmali. E ca o explozie de culoare în tot cenuşiul dezolant care stăpâneşte tot ce e în preajmă. Surpiză! Înainte de intrarea în Beit Ariye, căci aşa se numeşte localitatea, un alt punct de control, identic cu cel de frontiera, cu aceiaşi soldaţi, băieţi sau fete, cu armele pe umăr.

– Ieşim din Teritorii?

– Nu, întrăm în Beit Ariye.

– Nu mai înţeleg nimic. E control la intrarea în fiecare dintre localităţile aflate în Teritorii? Sau aici e altceva? În celălat sat n-am trecut prin punct de control.

– Pare cam complicat, nu-i aşa? Pentru cine nu trăieşte aici e greu de înţeles, tocmai de aceea am vrut să vezi cu ochii tăi diferenţele. Ai văzut Tel-Aviv-ul, Haifa, Petah Tiqwa, Ra’Anana, Ashdod-ul, Ierusalimul, Bethlehemul, Eilat, Akko, Modi’in. Fiecare are convenţiile sale de existenţă. Acum vei vedea o colonie. O colonie este o aşezare evreiască în teritoriile palestiniene.

Patrula militară îi face semn să oprească. După ce deschide geamul de la maşină, Armand spune la cine merge. Teodora se întreabă în sinea ei dacă ar mai fi putut intra în Beit Ariye doar aşa, ca simplu turist. Îi vine a râde. Turismul aici ar fi culmea paradoxurilor. Ca de altfel şi aşezarea în sine. De ce ar vrea cineva, oricine de pe planeta asta, să-şi ridice o casă într-un loc bun de turnat filme de groază, să-şi crească copiii, să treacă graniţe ca să meargă la serviciu, cumpărături sau la teatru? De ce ar vrea cineva să trăiască zilnic cu întrebarea dacă arabilor de pe dealul de alături nu le vine să tragă la ţintă, fie doar şi cu pietre. De ce ar vrea cineva să fie, în orice secundă, pregătit să fie vânat, după cum la fel de bine să se poată transforma oricând în vânător?  În jurul Beit Ariyei, gard de sârmă metalică. Cel puţin asta se vede de pe drumul care urcă spre centru. Şi aici, ca peste tot în Israel, abundă de agăţătoarea şi multicolora bougainvillea, cu florile ei ciudate, ca de hârtie. Sunt chiar şi băncuţe cu picioarele înfipte pe trotuarele din faţa caselor. E atât de multă verdeaţă, atât de exuberantă. Ai putea crede că o ploaie secretă, invizibilă vine, tiptil, doar peste aşezarea asta şi nici o picătură nu ajunge, nici chiar din greşeală, dincolo de gardul de sârmă. Contrastul e atât de dur încât capătă, cumva,  o notă de aroganţă sfidătoare dacă arunci o privire spre culmile vecine, chinuitor de cenuşii. Două lumi se privesc în ochi, cu asprime. Două lumi, alte timpuri în acelaşi timp dar, într-un anume fel, aceeaşi suferinţă, aceeaşi durere, trăind  o pace provizorie în aşteptarea unui atac sau război imprevizibil. Teodora le priveşte, pe amândouă, cu o imensă tristeţe. „E, încă, atât de mult loc sub soare pentru toţi”. Simte însă că, dacă ar rosti cu voce tare o astfel de propoziţie, nici unii nici alţii n-ar înţelege sensul ei, ba mai mult, ar provoca iritare, nemulţumire şi de-o parte şi de celelaltă. Fiecare crede, cu îndărătnicie, în dreptatea lui, în validitatea argumentelor proprii pe care le aruncă în luptă şi, mai ales, că este deţinătorul unic al adevărului absolut. Socoteala exactă a acestor dreptăţi, argumente şi adevăruri e ţinută de fiecare în parte. Numărătoarea se face în cimitire. În numai 8 ani, de  la începutul celei de-a doua Intifade, în anul 2000, 4.800 de palestinieni (dintre care 900 de copii) au fost ucişi de armata israeliană. În acelaşi timp, 1.000 de israelieni (dintre care 120 de copii) au murit după atacuri ale grupărilor palestiniene. Cel puţin asta relatează ziarele din România. Dincolo de exactitatea sau inexactitatea cifrelor şi proporţiilor, odată cu fiecare înmormântare a fost îngropat un destin, lăsând în urmă răni în sufletul celor apropiaţi, ce nu pot fi vindecate. Răni, ca un pământ fertil, unde nu cresc flori şi gânduri calde ci o creatură cu trei  capete, care poartă numele de ură, intoleranţă şi furie nemărginite. Hidoasa pare adormită dar stă de veghe şi loveşte fulgerător, acolo unde nimeni nu se aşteaptă,  de-o parte sau de alta, fără ezitare. Şi moartea vine grabnic la festin, nebăgand deloc în seamă cărui Dumnezeu s-au rugat cei luaţi sub mantia veşnicelor sale umbre şi nici ce motive i-a adus în faţa ei.

– Să ştii că accidentele rutiere fac mai multe victime, spune bărbatul de parcă ar fi tras cumva cu ochiul la gândurile ei nerostite. Teodora rămâne cu gura căscată. Nu pentru că pare să fi ştiut ce-i trece prin minte ci la auzul unei astfel de comparaţii. Pentru el, e totuna riscul asumat, conştient şi voluntar în condusul unei maşini cu gândul că în orice secundă, chiar în orice secundă şi loc din Israel poate sa sară în aer dacă vreun bezmetic detonează o centură explozivă lângă el? Pentru el, spaima mamelor cu copiii de mână că li s-ar putea întâmpla oricând o nenorocire, armata obligatorie de doi ani pentru fete şi trei pentru băieţi, ochii în patru şi vigilenţa neadormită, durerea pentru moartea celorlalţi sau ciuntirea lor chiar sunt comparabile cu efectul unui accident de circulaţie? Atunci, într-o astfel de logică e totuna cum mori, fie că eşti făcut scrum de vreo bombă asemenea celei lansate din Enola Gay, fie că eşti executat, la nimereală, de vreun grup care se joacă de-a vânătoarea de oameni, pentru distracţie, în timpul liber sau pur şi simplu cade un meteorit iar Mediterana intră pe uscat 5 kilometri şi rade tot ce întâlneşte în cale. Sau poate că aşa încearcă Armand să iasă din labirintul de amintiri şi întamplări care-l dor, amăgindu-se şi el cum poate. Nici nu ştie dacă să spună ceva ori e mai bine să tacă, cu toate că-i este peste putiinţă să înţeleagă un astfel de raţionament chiar şi de dragul statisticilor chioare sau a conversaţiilor convenţionale. Alege să tacă pentru că acum i-ar fi foarte greu să facă faţă discuţiilor în contradictoriu- asta ca să nu le numească, abrupt, certuri în toată regula- în care  Armand pare să-şi fi dat doctoratul cu magna cum laudae, şi pare în largul lui, îi fac chiar plăcere,  iar ea e în stare să fugă precum dracul de tămâie de astfel de momente. Norocul Teodorei e că omul de lângă ea pare absorbit subit de ceva şi nu aşteaptă nici o reacţie. Domnul fie laudat! Se reîntorc  pe acelaşi drum  iar dacă e linişte va stoarce deşertul privire cu privire, de parcă ar vrea să-l ea cu ea. Nu pentru că e vrăjită de ceea ce vede. Nu, nici pe departe. Simte mai degrabă un soi de frică ceţoasă sau poate doar are o intuiţie puternică. Ştie de neunde că, într-un fel anume, aici e cheia bulgărelui de conflicte, pamântul acesta sterp, uscat, pârjolit,  neclintit în nesfârşitele sale tăceri, încăpăţânat ca o femeie care nu are de gând să cedeze, fascinant ca o galaxie, irezistibil ca un mister.

Soarele stă suspendat peste Mediterana, gata să se prăbuşească în apa doar bănuită…  Pe linia orizontului, undeva în depărtare, agăţate de cer, contururile întunecate ale turnurilor din Tel Aviv. Trec de punctele de control, de soldaţii tineri cu armele agăţate de umăr, care de acestă dată îi privesc indiferenţi.

– Până nu se întunecă, poate că reuşesc să te duc să vezi oraşul El’Ad. Ies din Teritorii, ajung din nou pe asflatul întins ca o coală de hârtie, fără gropi, cu benzi late, marcate impecabil şi indicatoarele bălţate. În mai puţin de 20 de minute se apropie de un oraş care, pe măsură ce te apropii pare din ce în ce mai asemănător cu un joc Lego, nou nouţ, cu piese albe sau de culoarea untului, aşezate cumva în cercuri sau semicercuri concentrice. Disonantă e numai o construcţie ca un cub, cu o pată imensă de culoare închisă. După ce intră în oraş Teodora încremeneşte. E atât de curat totul încât poţi crede cu uşurinţă că e o butaforie care-şi aşteaptă actorii. Nici un petec de hârtie, nici un muc de ţigară, totul e perfect, o ordine care te ameţeşte, e de-a dreptul incredibil, ireal.

– Ce ciudat e oraşul ăsta! Abia acum îmi dau seama că ne învârtim de câteva minute pe strazi şi nu am văzut pe nimeni. Ca la un semn , pe trotuare încep să apară niste figuri bizare. La început doar bărbaţi bărboşi, cu perciunii făcuţi zulufi, cu cămăşi impecabil călcate, un fel de pardesie inchise la culoare, cu pantaloni negri, scurtaţi, şosete vărgate iar pe cap, pălării sau caciuli din blanuri scumpe. Femeile, mai puţine, sunt atât de şterse că nu poate să spună nici un cuvânt despre cum sunt îmbrăcate…ah, ba da… i-au lăsat pe retină o umbră, o pată albăstruie. Copiii se joacă pe mijlocul drumului şi, în mod evident, ignoră maşinile care se apropie de ei. De altfel, în cele 20 de minute de când se află în El’Ad dacă  a văzut de-a lungul străzilor cinci maşini.

– Ce e aici, până la urmă? Nu seamănă cu nimic din ce am văzut, până la anii mei, şi i se spune oraş. Poţi opri să filmez câteva minute?

– Nu. Nu pentru că ţi s-ar putea întâmpla ceva dar ar fi o mare impoliteţe, o lămureşte Armand. Sunt sărbătorile Colibelor, sucot. Ne aflăm într-un oraş religios. I se spune aşa pentru că aici trăiesc, exclusiv, numai evrei religioşi. Sunt cei care respectă întocmai tardiţia şi canoanele credinţei mozaice. De pildă, de cum răsare o anume stea vineri seara şi până sâmbătă târziu nu mai circulă nici o maşină pe aici. Şi dacă merg la sinagogă şi trebuie să meargă cu liftul nu apasă pe buton. E programat în aşa fel să urce, să coboare şi să se oprească la fiecare etaj încât cel care vrea să meargă cu liftul să nu fie nevoit să facă vreun gest. Au voie doar să se roage, nimic altceva, nu .

– E un oraş destul de mare…

– Da, cam de 30 000 sau poate 40 000 de locuitori. Într-un astfel de loc nu s-ar fi putut întâmpla ceea ce ai văzut chiar în ziua când ai ajuns în Israel, la Akko. Acolo trăiesc şi arabi şi evrei, împreună.

– M-a cam surprins motivul, ce-i drept, îşi aduce aminte Teodora. Un individ, un arab, a intrat cu o maşină într-o zonă locuită de evrei. Exact în prima zi a uneia dintre cele mai importante sărbători ale evreilor? Aşa este?

-În această perioadă circulţia vehicolelor este interzisă şi un astfel de gest e considerat o profanare. E ca şi cum ai intra încălţat într-o moschee îi explică Armand. Şi bine face pentru că nu i-ar fi trecut nici în ruptul capului, după cum informa o agenţie de presă, cum trebuie văzută şi înţeleasă o astfel de întâmplare. Oricum, n-a fost nevoie de mai mult pentru ca evreii  religioşi să protesteze pentru sfidare şi lipsă de respect. Au fost arestate vreo 60 de persoane iar în zonă au patrulat, timp de mai multe zile,  peste 700 de poliţişti aduşi pentru calmarea spiritelor. Îşi imaginează Bucureştiul la miezul nopţii, când motoarele urlă să spargă geamurile. Altă lume… alte obiceiuri.

– E o lume tare complicată, spune ca pentru sine Teodora. Din ce trăiesc cei de aici, ce fac să-şi câştige existenţa. Au restricţii în a avea vreun loc de muncă?

– Nu! Muncesc ca orice israelian obişnuit. Merg la lucru ca oricare. Şi mai sunt multe de aflat… e greu ca cineva să înţeleagă Israelul. Aproape toate aşezările au propriile lor convenţii, fie legate de convieţuirea interetnica, fie de motivele religioase…  Oare ne mai învârtim mult pe aici?

– De ce întrebi? S-a întamplat ceva?

-Tu vezi pe undeva vreun indicator? Teodora se uită în toate direcţiile şi nu vede, într-adevăr nimic care să semene cu ce ştie ea că ar putea fi un indicator. Nici străzile nu au indicatoare cu nume. E ca un fel de labirint pentru cei străini de oraş, secretul îl ştiu doar localnicii. Abia după veo 20 de minute cei doi răsuflă uşuraţi, nimerind din întamplare ieşirea din El’Ad.

OAMENI ŞI DRUMURI

I se tot vorbeşte despre satele arăbeşti. De fapt, ele par veritabile oraşe, mai toate locuinţele au între două şi patru etaje. În Israel este o adevărată efervescenţă a construcţiilor. Ritmul de extindere este atât de mare astfel încât, de la un an la altul, locurile sunt de nerecunoscut.

Maşina goneşte cu 150 de km pe oră, pe una dintre cele trei autostrăzi care ajung în Haifa.  De-a dreapta şi de-a stânga, culorile se schimbă cu repeziciune. Arbuştii cu flori de hârtie, bougainvillea, ciclamen, galben, violet, verde roşu intens sunt pur şi simplu fascinanţi. Apoi, serele de legume şi flori cât poate ochiul să cuprindă în depărtări… Totul pe pământul ars de soare, în culoarea incredibilă, cea a  cărămizilor romane.

Tocmai a vizitat casa celui care se afla la volan şi încă mai are pe retină sufrageria imensă, cu pereţii înseţaţi de opere de artă, de la pictură la grafică, de la sculptura la tapiserie, vase de ceramică şi câte şi mai câte aduse din America Latină  şi din Asia Centrală. Pe casa scărilor, o coleţie năucitoare  de miniaturi cu scene din 1001 de nopţi. Apoi, seria de picturi naive şi jocurile de şah cu piese din jad, argint, lac, argint şi pietre semipreţioase. Bărbatul arată cam ca Ion Creangă, cel din fotografiile din cărţile de literatură. E mândru de colecţia sa şi se vede ca e încântat de cât de mult îi place şi Teodorei. La un moment dat apare şi soţia, o femeie cu părul grizonant, aproape planturoasă. Şi-a decorat exteriorul casei cu atâta migală încât râmâi mut. Mii de bucăţi de sticlă transparentă, colorată sau fărâme de ceramică, îţi iau pur şi simplu ochii. Pare a fi un mozaic antic roman.

Toate locurile din maşină s-au ocupat iar cei cei patru bărbaţi discută aprins chestiuni politice. Face parte din ritualul acestei ţări ca oamenii să se întâlnească şi să dezbată starea şi soarta ei. Ajung deîndată la Hadera. În curtea lui Gadi Fichtman, pe scaune ordonate în cerc, se aşează vreo 20 de bărbaţi şi femei, adunaţi din tot Israelul. Teodora n-are nici un chef de vorbă. Oricum sporovăiesc în ebraică şi nu ar înţelege o iotă dacă s-ar apropia de ei. Se uită doar la feţele lor. O surprinde, pentru a nu ştiu câta oară, şi, mai ales, cât de mult zâmbesc. Un ogar negru, legat de un ficus uriaş, îşi flutură urechile blegi, scuturându-se agitat. E o răcoare plăcută, cu miros de flori tropicale. Stau la umbra subţire a unui accacia. Teodora se simte mai degrabă în mijlocul unei grădini botanice şi nu-şi poate lua ochii de la palmierii care freamătă leneş sub briza Mediteranei aflată undeva prin apropiere. Ochii îi rămân lipiţi de un arbore pe care l-a văzut într-un film documentar, la televizor, „copacul maimuţă”. Are o tulpină bizară, mai subţire la bază iar spre mijloc din ce în ce mai mare în diametru. Coaja e si mai ciudată… În primul rând bate spre albastru închis şi are striaţii de grosimea unui vârf de ac de culoare galben-stacojiu sau verde deschis. Apoi, lipite straşnic, nişte forme aidoma unor clonţuri de papagali ara care au uitat să se înconvoaie. Sau mai degraba ca nişte bezele cu varful ascuţit. Florile seamănă perfect cu cele de crin regal doar că sunt galbene şi emană miresme discrete de vanilie.

Unul dintre bărbaţi, trecut bine de 60 de ani, ia cuvântul. Teodora înţelege câte o vorbă la o mie: politică, ideologie, municipalitate, şalom, Ieruşalaim, ok. Explică, foarte preocupat, minute în şir iar ceilalţi îl privesc atenţi. Gesticulează larg. Din când în când dialoghează între ei, se întrerup dar totul pare să aibă un aer liniştit şi calm. Teodora se aşează undeva chiar lângă intrare, foarte aproape de copacul bizar, pe un scaun de lemn cu bratul lat, cât să-şi pună carneţelul pe care începe să noteze. E doldora de imaginile culese de pe drum, de sunete şi atitudini. E locul cel mai umbros din curte. Armand vine la ea de vreo trei ori şi-i cere să se alăture grupului. E obosită dupa un drum lung şi o noapte întreruptă de huruiala maşinii de gunoi iar apoi de picătruile de apă din sistemul de irigare din curte. I s-a părut că plouă. Şi-apoi, e ziaristă. În România locul ziaristului nu e în cercul de dezbateri decât arareori sau la obişnuitele conferinţe de presă. Altfel se aşează exact ca acum, undeva cât mai la margine, pentru a privi ce se întamplă într-un ansamblu. Armand e supărat rău şi are o faţă ca şi cum ar fi gata să pedepsească un copil care afăcut o poznă gogonată.

-Te rog să vii. E a patra oară când te rog să vii. Sunt prietenii mei şi nu pot înţelege de ce nu vii. Se simt jigniţi. Teodora simt cum i se umflă, brusc, arterele de la tâmplă de nervi. Îi trec, glonţ, tot felul de gânduri răzvrătite. „eu doar te însoţesc, doar nu suntem împreună, aşa cum par a fi celalţi… ce legătură  am eu cu toată adunarea asta ca să stau alături de ea… am venit să surprind, doar, atmosfera, nu să mă implic” . Se ridică, în cele din urmă, greoi, parcă ar avea pietre de moară legate de picioare şi se târâie până la scaunul tras de Armand. Se aşează, cuminte, după care continuă, febril, să-şi noteze în carneţel.

-Ce scrii? Întreabă Armand, mai mult de dragul conversaţiei decât pentru a şti chiar de ce o face. Femeia îi simte plictiseala din voce şi raspunde laconic.

-Ce văd, ce simt. Nu pentru asta sunt aici?

Din când în când mai soseşte câte o pereche, când toată lumea salută lungind finalul ultimului cuvânt şi se aude  „şabat şaloooom”. Vine şi un fost ministru al Internelor, mergând agale printre bătrânele tulpini de accacia, vorbind la telefon. Cercul se lăregeşte din ce în ce mai mult, scaunele sunt mişcate mai  în spate pentru ca toată lumea să intre în  cerc. Ultimul care vine este ziarist. După ce îşi găseşte un loc atmosfera se înveseleşte brusc după care se ridica şi se îndreaptă spre o masă încărcată ochi. Fiecare a adus platouri cu mâncăruri necunoscute pentru ea. Un fel de budinci cu legume, sufleuri cu broccoli sau conopidă, tot felul de pâini, salate exotice, brânzeturi şi peşte. Se învart cu toţii în jurul mesei, umplându-şi farfuriile. Au devenit gălăgioşi. Unii poarta pantalon de stofă şi cămaşă, alţii au venit în bermude şi tricou. Acum sunt aproape 40 de persoane. Le priveşte feţele. Doar femeile au trăsături comune. Toate au frunţile înalte, tăietura nasului dreaptă şi poate uşor aqvilină, buze senzuale, ochi migdalaţi, închişi la culoare, plinuţe. Din cand în când, aruncă spre ea cu priviri curioase. Pe lângă faptul că e o necunoscută nici nu ştie limba. Şi, mai ales, nu vorbeşte cu nimeni. În plus, îşi notează abitir ceva… Încet, încet revin în cercul de scaune iar şedinţa e pe cale să reînceapă. Atmosfera e lejeră, destinsă. Lui Armand pare să-i fi trecut supărarea dar e clar că încă se mai simte deranjat de atitudinea retrasă a Teodorei. Femeii i se pare că o pedepseşte nevorbindu-i aproape deloc, aproape ca o ignoră. La un moment dat i-a şoptit  cum se cheamă mulţimea adunată acolo.

-Grupul  „4 noiembrie” s-a format în interiorul Partidului Muncii(avoda), în memoria lui Itzhak Rabin. Primul vorbitor le atrage atenţia bătând din palme şi discuţiile pornesc iarăşi. Teodora presupune, din câte înţelege mai mult de pe feţele oamenilor şi câteva cuvinte recunoscute, faptul că lui Armand i s-a propus de către PSD, un partid din ţara sa de origine, să candideze, in premiera, pentru Parlamentul României, pentru un post de deputat. Ceilaţi par să se bucure. Unii bat din palme, alţii zâmbesc ironic, unii vociferează sau doar şuşotesc. Apoi, Armand pare să le explice contextul acestui eveniment şi importanţa lui. Aude, în treacăt, numele lui Naty Meir care a făcut parte din partidul România Mare şi probabil că le spune care e diferenţa faţă de candidatura lui. Mai presupune că ar fi spus că partidul din care a făcut parte Meir este naţionalist, antisemit, de orientare nazistă. În mintea ei, Teodora zâmbeşte.  Uşor. Vadim e un erudit visceral, impulsiv, pamfletar, rău de gură  până în măduva oaselor… un fel de câine care latră rău dar nu muşcă niciodată. Ce spune ţine de spectacolul oratoric, bine îmbrăcat într-un stil plastic inconfundabil şi nu de convingerile sale.  E greu de luat în serios nu doar aşa-zisul lui antisemitism ci ideea că e om politic. Motivul? E singurul şef de partid care a ridicat o statuie în memoria lui Itzhak Rabin, undeva la Braşov. I-ar fi reuşit mult mai bine o carieră de ziarist pamfletar sau scriitor, fără să se amestece cu politica. Dar mai bine se abţine să peroreze despre un subiect şi un om pe care de fapt nu-l cunoaşte decât din apariţiile televizate. Poate că cei de aici ştiu mai multe şi din alte surse şi vor fi având dreptate. Oricum opinia ei e neimportantă pentru că singurul public este ea însăşi şi nu e cea chemată să judece ceea ce nu ştie.

Urmează un schimb de vorbe. Poate că se caută o soluţie legată de modul în care ar putea să-l ajute? Vorbeşte şi fostul ministru, Ofir Pines, care e întrerupt de alăturarea unui grup mai mare. Sub ochii Teodorei prinde contur, din ce în ce mai clar, o lume ordonată, calmă dar nu rece, care funcţioneză dupa reguli bine puse la punct şi care, culmea, mai sunt şi respectate. Iar asta o fascinează. La un moment dat se concentrează asupra sunetelor limbii: multe h-uri, ş-uri, ţ-uri, z-uri şi, mai ales, pronunţate cu o anume muzicalitate. Are o senzaţie gustativă de câte ori ascultă vorbindu-se în ebraică. Parcă şi-ar înmuia vârful degetelor în miere de albine, alintându-si cerul gurii cu dulcele înmiresmat. În avion aflase de la o pensionara care i-a spus ca s-a ocupat de un muzeu din Haifa că, între  ebraica veche şi cea nouă nu există deosebiri fundamentale şi că, dacă Iisus ar apărea pe stradă, l-ar înţelege toată lumea. Teodorei i se pare că e o limbă care parcă nu se vorbeşte ci mai mult se cântă. După câteva zeci de minute îşi dă brusc seama că, dacă în loc de cuvinte necunoscute le-ar pune pe cele din limba română ar fi ca şi cum l-ar auzi pe marele actor ieşean, evreu, Finteşteanu, exact ca în piesa Ianke Take şi Cadâr, lungind şi legănând cuvintele ca în ebraică. În timp ce mâncau, Armand i-a prezentat o femeie de vreo 50 de ani.

-E româncă. Nu mai ştie să vorbească româneşte dar înţelege bine. Ea s-a nascut aici, părinţii ei au venit din România. Teodora e surprinsă pentru a nu ştiu câta oară, de afirmaţia „e român… e româncă” La un moment dat, discuţia se încinge şi se vorbeşte aproape răstit. O femeie strigă, peste vocile celorlalţi, „şev, şev” unuia dintre bărbaţi. Probabil i-o fi spus să se aşeze. E clar că multora nu le-a plăcut scena. Dar, ca întotdeauna, când s-a întâmplat să stea în apropierea unor evrei, situaţia se destinde iute. Întotdeauna se găseşte cineva să zică o vorbă de duh. Ceea ce părea să fie o ceartă se încheie, în cele din urmă, cu hohote de râs după care o iau de la capăt. Nişte mâţe leşinate de foame patrulează printre resturile de mâncare de pe masă, hrănindu-se grabit.  Armand ia din nou cuvântul şi remarcă feţele celorlalţi: unii par să-l aprobe, alţii au o atidudine ironică, unii se uită la el cu respect. Când să termine ce are de spus, aproape toţi au început să vorbească deodată. Cineva şuşuie. Teodara zâmbeşte iar. Dupa ce a închis ochii se aude un fel de „şuş” prelung care îndeamnă, fără cuvinte, la tăcere. Cu siguranţă Teodora se află în faţa unei mari noutăţi faţă de ceea ce ştie de la ea de acasă… Oamenii aceştia au virtutea sau poate chiar arta dialogului în ei, exersată cu temeinicie şi consistenţă.

ANGELA BÎRSAN

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: