LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Adrian Botez: „Luceafărul exemplar şi proliferarea hyperionică“

Traseul hyperionic(Porni luceafărul) este, de fapt, simularea traseului Spiritului, amprentator al haosului, întru expresia-Logos: depăşeşte vălurile Māyei (ciclicitatea) şi ajunge la punctul initium, când şi unde Ormuzd şi Ahriman (alternanţe-conflicte ale logicii sinelui prin Fiinţă) erau gemeni (şi consubstanţiali). Confruntarea dintre ei este o apocatastază mascată, dar şi o împăcare în esenţă.

După modul cum şi locul unde îl numeşte Eminescu, în poemul său – dar şi după funcţia îndeplinită, Luceafărul (sinonimul Spiritului) are diverse ranguri de activitate sacră (sinonime cu transpunerea / vs/ refuzul transpunerii Spiritului în Logos):

I. este Hyperion, ca deitate (Gottheit), identic cu Divinitatea Ademiurgică, Spirit Pur şi Impasibil (Neimplicat) – penultima parte, I-134: Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte. Dincolo de sugestia sintezei contrariilor (coincidentia oppositorum), pluralul noi devine, în această ipostază mistică-sintetică (unde E un adânc asemene / Uitării celei oarbe), pluralul majestăţii divine. Iar tu, Hyperion*, rămâi / Oriunde ai apune – adică esenţa ta, ca arhetip mistic al tuturor lumilor posibile (dar blocate în stadiul anterior Proiectului-de-Fiinţă), rămâne în afara frământării posibilităţilor de activare, în fenomenalitate, a lumilor.

Spiritul Suprem şi Impasibil încă nu a propus nimic din Trinitatea Ideală a Logos-ului, ci o conţine în sine (ca puritate incoruptă şi incoruptibilă): Adevăr-Dreptate-Fire (Demonism, I-228 şi Andrei Mureşanu, I-206);

II. este Hyperion-Luceafărul, din ultima parte poemului; ieşit din Gottheit (impasibilitate) şi tocmai devenind Gott (Proiectantul-Demiurg)**: El este Spiritul activ, dar supraveghind-dominând Proiectul, din loja luciferică: nemuritor şi rece. El, Spiritul Proiectant, tocmai a creat Edenul (căci ce este Edenul decât Proiectul, neazvârlit încă, în conflictualitatea-fiinţare?), tocmai a definit sferele edenice (re-contopite, gregar, în Sfera Edenică: rude mari împărăteşti devine sinonim cu doi copii cu plete lungi, bălaie şi cu impasibilitatea rece a Sferei Lucifer), şi, deci, s-a autodefinit: a) există un cerc strâmt, cel al sferei Eden-prin-Eros, şi b) există cercul fără margini, care tocmai s-a delimitat, la modul cel mai subtil-ideal, de cercul strâmt-proiectul proiectat: cercul fără margini mai păstrează, încă, pe Cel Neimplicat decât ca Arhitect Proiectant, Spirit cu atribute ideale: Amprente Arhetipale-Logos, trăsături ale Planului Divin, încă suspendat ca expresie. Această stare este de Lucifer-Demiurgos, stare de Logos Proiectat, Ideal, ca Trinitate: Adevăr-Dreptate-Fire;

III – Luceafărul ca Gott neliniştit, implicat nu doar în creaţie cât, implicit creaţiei, în problematizarea naturii creaţiei, a moralei creaţiei, a logicii absurde a creaţiei; este Luceafărul din primele trei părţi (atât ca Luceafăr prins între propriile-i ipostaze contradictorii, cât şi ca Luceafăr descoperitor al resorturilor spiralei-eros, prin care se reface, ermetic, deci în afara contradictorialităţii, Sfera: cătaţii-căutaţii, Cătălin-Cătălina, îmbrăţişaţi-sărutaţi-uitaţi (cu urmele şi numele pierdute, cuminţiţi-fixaţi în nunta alchimică a esenţei, deposedaţi de dor şi vis, tocmai prin intrarea pe porţile deschise ale visului, voioşi şi teferi fiind doar zeii, Soarele-Luna fixaţi). Acest Luceafăr este un proteic şi capricios zeu-stea, neliniştit şi necunoscător al esenţei sale. În această ipostază, Luceafărul este Spiritul corupt în Logos activ, corupt tocmai prin misiunea sa de exprimare-amprentare concretă asuprea haosului; a fost Spirit Pur (ca niciodată înseamnă statutul de deitate), prin greagaritatea (rude mari împărăteşti) atotînglobatoare, dar perfect impasibilă faţă de voinţa de demiurgie; apoi s-a rupt, din el însuşi, haosul cu labilitatea-versatilitatea Mercurului în el (haosul pentru hermeneutică, haosul comentat în forme): Ea nu este decât reflexul Lui, El aflat în plină criză de identificare (identitate) a esenţei: Ea este simbolul neliniştii celui care nu se poate identifica, nefixat alchimic în esenţa pură. El pendulează, mereu, între Re-Ordonator (re-legiutor) şi Răzvrătit, între Ormund şi Ahriman, între Cel-care-Este şi Cel-care-Hotărăşte (nefiind, pentru că nu s-a transmutat în Arhitect Activ). Ce este altceva Logos-ul, decât război[1] împotriva Dumnezeului-Spirit? Războiul neclarităţilor expresiei, care voiesc a se clarifica: atât de clară să devină expresia-Logos încât să devină, de fapt, inutilă şi inutilizabilă; să nu mai simtă nevoia de sine-expresie, ci, pur şi simplu, să însemne iluminare-tăcere. Războiul Logos-ului-lume de a dispărea în Revelaţia-Spirit Impasibil.

Stadiul sacral este de nenuntire-nefixare alchimică. Stadiul de Logos în dezvoltare – spre epuizarea-război, care duce la reconsiderarea-recuperarea, circulară, a Logos-ului ca Spirit.

Sinele său (al Luceafărului) oscilează între faţa oglinzii şi adâncul (subconştient al) oglinzii redublatoare: Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă / Pe ochii mari, bătând închişi / Pe faţa ei întoarsă (faţa întoarsă este cealaltă faţă a acestui Ianus bifrons, care este Luceafărul: faţa-haos, pe care lumina-luminiş urmează s-o fixeze, De suflet să se prindă – sufletul fiind osia fiinţei, punctul de întâlnire şi pacificare a vârtejurilor-vehemenţe ale cosmosului de forme); între cer şi mare, între soare şi noapte (subtil, oscilaţiile sunt tot mai reduse, căci Logos-ul dezvoltat se epuizează spre fixare: Luceafărul este identic cu Soarele Negru, deci soare şi noapte reprezintă nu părinţi adoptivi, ci Sinele Mistic al frământatului Luceafăr, limanul întoarcerii în Sinele-Esenţă); între voievod solar şi demon lunar – mereu între, deocamdată incapabil de voinţa demiurgică a sintezei, mereu capabil de a se război cu contrariile (şi totuşi, voievodul şi demonul sunt stăpâni asupra zonei de dedesubtul giulgiului, vânăt sau negru: mişcarea de auto-căutare sub giulgiul-văl-Māyā se întrerupe la nivelul demon cu ochii ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric – şi se dezlănţuie energia potenţială, iniţiatică, a căutării, în ipostaza fulger: Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin elefulgerul este ipostaza Revelării Sinelui, iar rătăcirea, încă, printre lumile-stele, este acel rest ademenitor al lumilor, îngânarea din Dintre sute de catarge, care sugerează inutilitatea Logo­s-ului, sau suspinare-aeriană a arfei lui Orfeu, în pierderea-regăsire de sine în văi de chaos).

Aventura lui între nu se rezumă la atât.

De aici, şi întrebările, din Demonism, asupra moralităţii celor două ipostaze divine (Ormuzd şi Ahriman), despre moralitatea creaţiei în sine (nu cumva Demonul-Satana-Ahriman, răzvrătit, îl corectează pe Dumnezeul-Ormuzd, revoltător de mulţumit de sine, egoist, egotist, cinic etc., despre necesitatea supunerii sau răzvrătirii (supunerea fiind intuită, în cele din urmă, drept singură cale iniţiatică-soteriologică valabilă: vehemenţa paroxistică a suferinţei, pentru epuizarea, de tip Cain, a formelor, deci pentru întoarcerea în Nirvana-Spirit Impasibil, din Rugăciunea unui dac, sau supunerea ascetică şi mistică a Călugărului faţă de Mag, în Povestea magului…), despre supremaţia-prioritatea întrebării sau răspunsului (finalul la Memento mori: însuşi drumul întrebărilor, drumul iniţiatic-Logos, este Răspunsul-Revelaţie, ieşire în afara Logos-ului: (I-285) Tu nedând dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi – sau finalul poemului Dintre sute de catarge: Nenţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile / Zboară vecinic, îngânându-l, / Valurile, vânturile – gândul, ca Spirit explicitat în proiectarea-amprentarea-Logos, nu se mai înţelege pe sine, preocupat să împace contradicţiile pe care le naşte simpla clipă a naşterii-fiinţării: a fi-a nu fi intră în luptă semantică şi ontică: apare întrebarea dacă e drept să fii, eliminând pe a nu fi; dacă într-adevăr eşti, şi dacă nu cumva tocmai ce nu este, este cu adevărat; dacă se poate să fii şi să nu fii, în acelaşi timp etc. Încrederea salvării nu este străbaterea-Logos în Cânturi (Ce-ţi străbate cânturile) şi Cântul însuşi, ca stare de sinteză orfică, supremă, îngânând: de fapt, propunând alt Logos, cel Ne-Logos; promiţând, de fapt, după paroxismul vehemenţei, epuizant, a Logos-ului Manifestat – valurile-vânturiletăcerea Sublimă. Încetarea războiului-Logos contra lui Dumnezeu, încetarea ispitirii epuizante – prin instituirea Logos-ului ca Dumnezeu Spirit.

Îngânarea este atât sublinierea (prin neîncrederea în articularea clară, nouă, interesantă) derizoriului oricărui Logos, cât şi soluţia de depăşire a Logos-ului, prin negarea esenţialităţii sale ca Logos: nu înţelegi ce îngână, crezi că repetă ce spui tu (sau ce se spunea, oricând), de fapt, îţi resoarbe (sunt resorbite) incongruenţele-şiruri ale Logos-ului-lume, formă îngânată după formă îngânată – până se ajunge la dez-îngânare, le des-cântec: desfacerea Cântecului Logos în Simpla şi Suprema Tăcere: Logos reîntors în Spirit. Nirvana Sacră, după războiul necredinţei-Logos.

Spargerea catargelor Logos-ului răzvrătit, pentru revărsarea, dinăuntrul lor, a potopului-elixir al mântuirii. Înecarea-contopire a zborurilor-păsări (care trec-străpung-străbat iniţiatic vălul pământului) cu Trinitatea Ideală a Spiritului: Fire-Dreptate-Adevăr.

*

* *

Întregul demers al Logos-ului Luceafărului este unul de tip orfico-pitagoreic – ceea ce ne îndreptăţeşte credinţa că poemul Luceafărul a fost scris ca Mister, ca Ritual de recuperare a Spiritului (dintre feţele versatile ale Logos-ului), ca în-cântec şi des-cântec (retragere a Spiritului din starea de război, de vehemenţă-Logos, în starea hieratică: nemuritor şi rece – stare echivalentă cu deitatea, conceptul lui Meister Eckhart). Să încercăm să descifrăm, deocamdată, ceva din misterul pitagoreic, lăsând să se întrevadă, astfel, implicit, şi gestica Ritualui de renunţare şi întâlnire (renunţare la Fiinţă şi întâlnire a opoziţiilor, înapoi, în Creaţia-Mythos, Creaţia-Proiect Ideal):

a) sub semnul mitic (a fost odată… ca niciodată) se află un personaj-divinitate (prea frumoasa fată), provenit dintr-o formaţiune luminoasă unică, de tip gregar-divin: rude mari împărăteşti. Prea frumoasa (deci, provenită dintr-o zonă exclusă normalităţii terestre) este echivalentă calitativ (dar, probabil, şi funcţional) cu Luna şi Sfânta Fecioară (intermediar al naşterii germenului divin; unică, pe de o parte; dar, prin singularizare, se creează premizele ieşirii din gregaritatea originară şi zămislirea involuntară, incidentală, a zonei divinului-esenţă pură);

b) prin singularizare-separare (bolţi), prea frumoasa fată, provenită din rude mari împărăteşti, determină dublarea imaginii (apare Luceafărul în colţ – deci, într-o zonă de convergenţă-divergenţă, ca o jumătate vizibilă a crucii, făcând presiuni semantice pentru recuperarea celeilalte jumătăţi) – dublare şi a sensurilor spaţial-ontologice: sus-jos, alunecare-pas;

c) de ce apare Luceafărul (Soarele Negru, în folclorul românesc[2]) pentru a dubla imaginea, singularizată dintru început, a prea frumoasei fete, provenit din rude mari împărăteşti (zona luminii originare)? Evident, din moment ce prea frumoasa fată-luna (între stele) şi-a părăsit originea, deci s-a autodegradat (din esenţialitate, devenind fenomenalitate) în zona lui azi-mâni (temporalitate istorică), în zona pas (spaţialitate frântă istoric) – e clar că funcţia Luceafărului este de recuperare a fetei-Lună (pentru că esenţialitatea ei originară nu poate fi pierdută, aşa cum nici o esenţă nu se poate pierde: singularizarea-separare nu este decât un accident, care trebuie repus sub semnul eternei Armonii orfice); Iubirea celor doi este, de fapt sentimentul solidarităţii oculte, originare, întru Armonie: aici este jocul Spiritului care porneşte drama cosmică (este forţa care [se] expulzează din zona impasibilităţii-gregarităţii, provocând divorţul iniţial), apoi ia seama şi se autolansează în recuperarea Lumii-Logos, pe care şi-a dorit-o, dar nu şi-o mai doreşte, decât ca fenomen narcisiac (reîntoarcere în Sinele Impasibil, Inexprimabil-Gottheit);

d) sub semnul roţii-rotire, angelic-demonic, Luceafărul tentează (tutelat-renăscut de entităţi cosmico-divine, patru la număr, grupate în perechi yin-yang: cer-mare, soare-noapte) zadarnic recuperarea; o zădărnicie relativă, căci

e) din două personaje, apar patru, prin redublare reciprocă, iar numele celor patru nu mai este ascuns. Avem de a face cu nume-funcţiuni: Luceafărul devine Hyperion (hiper = peste, deasupra, în exces, iar eon = spirit emanat dintr-o inteligenţă divină; eion-eternitate) şi determină relevanţa Logos Pur (Spirit Pur) = Demiurgos (plăsmuitorul, gânditorul şi făuritorul de lumi-proiecte) – iar Cătălin determină onomastica-ecou a prea frumoasei fete: Cătălina (de la a căta): sunt căutătorii de sine, pentru fixarea alchimică. Cei doi reînvie mitul platonician despre fiinţele sferice, androgine-secţionate, împrăştiate şi pierdute de o divinitate irascibilă şi capricioasă – şi, apoi, prin miracolul fundamental (Eros), regăsindu-se şi refăcând sfera-sinele divin. Cătălin împle cupele cu vin / Mesenilor la masă şi provoacă râsul (“să râzi mai bine), făureşte dublul laţ al amorului (îmbrăţişare-sărut) şi produce uitarea şi re-armonizarea (Vom fi voioşi şi teferi / Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi). Este Cătălin-Hephaistos, cel care toarnă zeilor olimpieni certăreţi, în cupe, apa Lethei (uitării), re-creând Armonia divină. Cătălin-Cătălina sunt cuplul edenic-divin: ei regresează temporal, dinspre anonimitatea doi tineri singuri, spre anonimitatea originară, absolută, doi copii cu plete lungi, bălaie (sunt Gemenii Solari, feţi cu stea în frunte, androginii-esenţă);

f) în cuplul doi tineri singuri (Adam şi Eva) se face evidentă contaminarea Ei cu funcţia hyperionică: Logosul-expresie(Ea trăieşte criza de identitate şi de reconversiune la esenţa originară: Eden, rude mari împărăteşti etc.) – Spirit. Funcţia hyperionică este aceea de a re-uni ocult în nunta astrologico-alchimică, faţa impasibilă (Spirit) cu faţa expresivă (Logos): O, lasă-mi capul meu pe sân [n.n.: coasta re-devine emi-sferă] / Iubito, să se culce [n.n.: cap culcat pe sân înseamnă, simbolic, unire-nuntă a emis-sferelor, a culca marcând transcenderea], / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce [n.n.: Logos-ul, prin regăsirea plenarităţii esenţiale, devine ne-grai, lăsând prioritate razei-Spirit-Revelaţie şi ochiului-sferă]… / căci eşti iubirea mea dentâi / Şi visul meu din urmă: erosul celor doi are caracteristici divine: alfa şi omega, situare sub semnul demoniacului fascinant şi veşnic, nocturn şi hipnotic-transcens (resurecţional: prin moartea iniţiatică-culcare);

g) Hyperion şi-a regăsit esenţa pură neînjosită: ca Spirit activ, a recuperat sferele: edenică (a celor două emisfere căutătoare, prin regăsirea cărora Pământul re-transcende în Eden) şi demoniacă (Sfera ante-proiectului Eden: e cuplul de forţe, latente la modul absolut: nemuritor-rece). De fapt, şi-a recuperat Sinele Impasibil, căci cele două tipuri de sfere, Sfera Proiect şi Sfera Ante-Proiect, sunt concentrice – şi astfel, reîncep-eterna pace (I-102, Scrisoarea I);

h) mai mult, în ultima parte, reapare Luna (Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă), care o înlocuieşte, la modul transcens-divin, pe prea frumoasa fată (de fapt 1 – o repetă pe prea frumoasa fată, în alt plan, 2 – desparte cercurile coaxiale ale spiralei, în două ranguri suprapuse şi coaxiale, reciproc generatoare: rangul expresiv-Logos-Eden şi rangul non-expresiv-spiritualizat-uranic). În felul acesta, traseul spiritual-hyperionic trebuie să fie reluat la nesfârşit, pe căile iniţiatice ale Logos-ului-Mythos (după finalul poemului, cuplul Luceafărul (Soarele Negru)-Luna va declanşa, din nou, Logos-ul pentru Mythos: A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată…).

Problema pitagoreică[3] devine a tetraktis-ului, Spirit declanşator de Logos, respectiv-Logos trăind războiul neliniştii autorecuperării întru Spirit – şi totul, desfăşurat pe cele patru paliere ale divinităţii celor cinci numere

|

| |

| | |

| | | |

a) Unu-monada este originea, la care se revine şi de la care porneşte expresia (Logos)-lume: nediferenţierea-nondividerea rude mari împărăteşti (sinonimă cu nemuritor şi rece, căci rude nu indică decât nondiferenţierea, solidaritatea cu Nimicul-Impasibilitate Originară). Rude mari împărăteşti cuprinde, potenţial şi cinetic, diada (Luceafăr [Soare Negru]-Luna) – este punctul stabil al creaţiei: în finalul poemului, se revine la uranicul luminos, Luceafăr(Soare Negru)-Lună, dar nu în regim de căutare-cale, ci de fixare alchimică: nu mai există nici o tensiune pe axa ce uneşte steaua neagră (Soare Negru) cu crângul-Eden (cerul-eternă pace, în care toate stelele-au pierit). Refuzul căderii din tot înaltul (Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul) este firesc: nu mai are unde să cadă, pentru că, în esenţă nu mai Există mări şi înalt – ci tot înalt (şi opusul, izotopic semantic, întru divin: prăpastie-genune-noian întins de ape): mare în mare, înalt în înalt – Spirit în Sine, Impasibil (Rece) şi Atotcuprinzător-înglobator (Nemuritor).

A fi stabil (to menein) este, de fapt, calitatea zonei uranice de a re-deveni sinonimă cu Mythosul (Logosul-Tăcere);

b) doi-diada (dias) – numită astfel de la faptul de a trece dincolo (to diienei) este formată: 1 – prin desprinderea Sinelui de Sine, desprinderea din Monada-Spirit (rude mari împărăteşti) a nucleului de gâlceavă-Logos, prea frumoasa fată, care amprentează haosul (căci haosul e Sinele desprins de Sine, deci haosul e starea de voinţă, de la începutul lumii) cu forme-despărţiri-limitări: bolţi, fereastră, colţ, corăbii-castel, cer-mare etc. (adică separare, convergenţă-divergenţă, înafară-înăuntru, mobil-stabil, sus-jos etc.); 2 – prin formarea cuplului doi tineri singuri (prin care se revine la starea de Proiect-Eden) s-a resacralizat-resfericizat ceea ce căzuse, ca disoluţie, prin multiplicare infinită a formelor-Logos exprimat; 3- se trece dincolo, adică se prefigurează zona Noii Creaţii (cuplul hyperionizat doi copii cu plete lungi, bălaie,[4] şi cuplul uranic, arhetipal, Soare-Lună, comunică pe axa sacră, ce uneşte rangurile – cercuri ale spiralei demiurgice: cele două ranguri-cercuri se potenţează reciproc, cuplul adamic-Logos exprimat, respectiv cuplul Soare-Lună, Spirit recuperat, genuin, dar se păstrează mereu, legătura cu starea de Monadă-Temelie;

c) triada (tria), numită aşa prin analogie cu faptul de a fi de neînvins şi de neepuizat până la capăt (para to atreirés tis einai kai akatapónetos): Demiurgos-Spiritul Proiectant (monada rude mari împărăteşti) rămâne neatins, supraveghind şi ocrotind, în proiectul divin, diada; de fapt, Demiurgos şi Hyperion de confundă funcţional şi esenţial, căci (şi) Hyperion creează premisele cuplului re-edenizant (lipsa de cer este tăcerea care naşte Logos-diadă; de neînvins este triada 2+1, Cătălin-Cătălina, susţinuţi-hiperionizaţi, în mod ocult, de Luceafărul-Tăcere-Spirit regăsit); de neînvins este Logos-ul-diada proiectată, căci ea se alimentează, mereu, din nevă­zut şi tăcere (starea Căci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte…;), din veghea Spi­ritului (eterna nelinişte a Liniştii Eterne, eterna proiectare în Logos a Celui Retras din Proiect);

d) adeverirea lui 2 (diada) de către trei (triada) se face prin intermediul stabilităţii nevăzute: cuplul nu poate fi co-axial, deci resacralizat, cu Hyperion, dacă Hyperion nu ar fi El Însuşi, înafară de Sinele activ şi înăuntrul Sinelui Absolut: Marele şi Ocultul Proiectant-Arhitect, Demiurgos. În mod subtil, s-a ajuns la tetradă (două cupluri, unul vizibil şi unul ocult, coaxiale): tetras-aşezarea (hefrás), adică ceva stabil şi persistent (hedraís kai mónimos); patrulaterul sacru, spirala ca patrulater sacru; dinamica spiralei sacre, în care diadele (se)nasc reciproc: stabilitatea se obţine, paradoxal, prin veşnica revenire asupra Genezei;

e) devine, acum, clară intenţia de a se ajunge la faptul de a fi cinci (pentas), care se spune de la unu (hén) şi tot (pas) – deci, din unitate şi tetradă: cele două diade (El-Ea, din cuplul doi copii cu plete lungi, bălaie + Soare Negru-Lună) sunt susţinute, dar şi energetizate, dintr-un suflu dinafară, nemanifestat – este sufletul unităţii, este pneuma divină: Monada-Demiurgos, sinele Suprem, care asigură coaxialitatea cosmogonică (şi apocaliptică) a diadelor, a celor două cicluri (sfere).

Eminescu clădeşte o spirală a veşniciei, în care Spiritul şi Logos-ul, indiferenţa şi demiurgia, proiectul şi realizarea, se neagă şi se susţin reciproc. Există o permanentă reluare a ciclului sacralizant, care uneşte Poezia-Logos cu Ritualul-Spirit: Luna apare la fiecare început şi final de ciclu-sferă refăcută. Cele două componente depind una de cealaltă: Luceafărul este consubstanţial cu fata de împărat ca şi cu Demiurgos – iar unul fără celălalt nu pot fi concepuţi (în sens literal: nu pot apărea conceptual). Iar fără ei, ca diferenţe şi identităţi (simultan), sunt de neconceput puritatea, purificarea, apocatastaza, apocalipsul şi refacerea Armoniei. Aceasta este starea de coaxialitate şi energetizare reciprocă a Logos-ului (fenomenale) şi Spiritului (esenţial), în spirala veşnicie. O hierofanie (Soare Negru-Lună) şi o hierogamie amânată pe spirala veşniciei.

*

* *

Alchimie, pitagoreism – dar Eminescu este, totuşi, un creştin esoteric. Formula alchimică”Christus verrus luci ferrus/ Luciferus” intrigă, şi ea. Nicolae Grigorescu îl pictează pe Christos, într-o mânăstire(Zamfira) de două ori, astfel: pe un perete, tot anul chipul lui Crist este întunecat iar pe peretele dimpotrivă, tot anul, chipul lui Christos este luminat. Oricine citeşte finalul poemului eminescian Luceafărul, se va întreba, în urma celor afirmate, mai sus, de noi: “Bine, bine o fi cum zici dar, dacă Luceafărul este divinitate împlinită, de ce nu-şi dă seama şi nu recunoaşte divinitatea androginică a celor două sfere re-unificate – şi vorbeşte, de parcă el însuşi îi socoteşte pe cei doi nişte netrebnici, cum chiar au fost, cum şi sunt toate jumătăţile ne-aflate, nerevelate întru Eros-ul Divin Unificator <<chipuri de lut>>, în care n-a intrat Duhul Divin, Adevărul, Ştiinţa Sacră a Identităţii/Identificării ?” Da…Şi finalul, cu afirmaţia clară a demoniei: “Nemuritor şi rece…”

Totdeauna va rămâne câte o taină a Luceafărului eminescian, oricâte hermeneutici se vor aplica şi oricâţi hermeneuţi se vor apleca asupra textului. Noi voim doar a atrage atenţia, pe linia hermeneutică, pe care am propus-o dintru început, asupra laturii profund creştine a Spiritului eminescian. În acest sens, să ne întoarcem la penultima parte, în care replica (în dialog ori monolog puţin interesează, acum) a lui Demiurgos este extrem de interesantă. Practic, ce-i propune Demiurgos, lui Hyperion, ca echivalente cosmico-divine ale Eros-ului? El spune:

a-“Cere-mi cuvântul meu dentâi -/Să-ţi dau înţelepciune?” Eros-ul divin este, deci, echivalentul sophiei, sau a Eunoniei/Gândirii gnozei valentiniene care, la rândul lor, este echivalentul Logos-ului întemeietor-demiurgic Logos-ul ioanic; “Sagesse”, din dreapta Arborelui Sephirothic al Cabaliştilor;

b-apoi, Demiurgos continuă: “Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/Să se ia munţii cu păduri/Şi insulele-n mare?” Deci, un al doilea echivalent cosmico-divin al Eros-ului divin este Forţa Orfică la rândul ei, echivalentă, şi ea, cu Rânduiala-Ordonarea-Armonizarea Cosmică, numită, de Ioan Evanghelistul Logos; deja, însă, se strecoară, insidios, semnificaţii paralele sau/şi complementare: Cântecul-Călăuză Cosmică a cui? a munţilor şi a insulelor: dublă direcţionare spre uranicul de sus şi spre neptunicul de jos; nu era vorba, în primele apariţii ale Luceafărului, despre părinţi “de sus”, respectiv “de jos”(ad superos/ ad inferos)? Deci, dacă-i Dumnezeu, are ambele chipuri/orientări de esenţă şi acţiune…Demonul este creaţia lui Dumnezeu este cealaltă faţă a lui Dumnezeu: depinde de unde-l priveşti pe Demiurgos(şi, deci, şi pe Hyperion); ne aşteptăm, în continuare, la dezvoltări ciudate (ale semanticii divine), în raport cu îngustimea minţii noastre;

c- zice Demiurgos, unind două entităţi noetice, în aceeaşi strofă: “Vrei poate-n faptă să arăţi/Dreptate şi tărie?/ Ţi-aş da pământul în bucăţi/Să-l faci împărăţie.” Pe aripa stângă a Arborelui Sephirothic, figurează Rigueur/Justice, Faţa Justiţiară a lui Dumnezeu echilibrată, pe aripa dreaptă, de Miséricordie/Mila/Îndurarea Divină Chipul Christos-ului-Dumnezeu. “Pământul în bucăţi”…De ce “în bucăţi?” Reordonarea, de tip orfic, a unui “puzzle” cosmic? Poate căci “bucăţile ar trebui re-instituite ca împărăţie adică, probabil, Noua Împărăţie, cea vestită de Ioan-al-Apocalipsei…Noul Ierusalim. Oricum, se pare că este anunţată o transfigurare fundamentală;

d-“Îţi dau catarg lângă catarg, / Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung şi marea-n larg,/ Dar moartea nu se poate…” Însuşi Eminescu pune-n text puncte de suspensie. Deci, Atenţie!!!Este ceva esenţial, prin care sensul morţii este, ca şi în Paradis, neutralizat readus la futilitate/absurditate. Şi se anunţă serenissim-ul. Iată că “bucăţile” pământului sunt, într-adevăr, re-organizate, adică re-semantizate cosmico-divin: pe de o parte, verticale adiţionabile, “catarg lângă catarg pe de altă parte, “pământu-n lung şi marea-n larg”(pământul devine doar o componentă a unui întreg/corporalitate superior-divină: LUNGUL, respectiv LARGUL, alcătuiesc, prin reordonare de tip creştin, CRUCEA MÂNTUIRII. Dar, deocamdată, cea CULCATĂ ORIZONTALIZATĂ. Şi atunci, trebuie re-activate, într-o sinteză deplină, catargele mării/largului(desfacerea braţelor divin-mântuitoare!): catargele vor deveni, prin reorientarea spaţial-cosmică, VERTICALA STRĂPUNGERII ÎNAPOI ÎN PARADIS. Elementul de unire şi re-organizare semantică a : I-orizontalei teluric-neptunice şi II-verticalei cu originea în HALELE SUBACVATICE(rădăcinile ascunse ale lumii, lumea în chipul ei esoteric!) sunt “oştirile”. Ce oştiri poate da Dumnezeu? Evident, oştirile Sale specifice oştirile/forţe luminoase(re-sacralizatoare) ale celor nouă trepte/ierarhii cereşti : Serafimii-Spiritele Luminii, Heruvimii-Spiritele Ordinii, Tronurile-Spiritele Voinţei, Domniile-Spiritele Înţelepciunii, Puterile-Spiritele Mişcării, Stăpânirile-Spiritele Formei, Începuturile-Spiritele Personalităţii, Arhanghelii-Spiritele Fiilor Focului şi Îngerii-Spiritele Fiilor Amurgului[5]. CRUCEA COSMICĂ, deci, este vădită şi sprijinită de întreaga splendoare divină întru biruinţa Eros-ului, cu care TOTUL DIVIN este echivalent. Dar – cine se CRUCIFICĂ, se aşează, efectiv, în mijlocul CRUCII, pentru martiriul mântuitor de lume/om?

Ar fi trebuit ca poemul, din punct de vedere filosofic, să se termine aici, căci, teoretic, Moartea a fost negată/învinsă. Dar Ortodoxia, întru care şi-a crescut Spiritul – Poetul Românilor nu acceptă doar teoria ci trăirea efectivă. Deci, CRUCEA-SACRIFICIULUI trebuia transfigurată în trăire efectivă chiar cu riscul (sau, mai ales, pentru cel mai edificator dintre riscurile divinităţii) asemănării cu CHIPUL UMAN – acel tragic şi suprem omenesc, dezvăluitor al posteriorităţii divine: “Eli, Eli, lama sabachtani?”). Deci, tăcere! Pe CRUCEA AUTOSACRIFICIALĂ se aşază, de bunăvoie – El!

Deci, pentru a acţiona corect şi integral soteriologic, Lucifer trebuie să fie, alchimic şi creştineşte Christos!!! Adică, sacrificându-se TOTAL pe sine, să elibereze Lumea întru re-sfinţire întru Chipul Eros-ului Paradisiac ANDROGINUL. În părţile incipiente ale procesului dezvăluirii eului luciferico-hyperionic, sacrificiul era, şi el, formă schiţată, incipientă: aruncarea în cercul-rotire ca primă jertfă pentru Eros-agapé temelia fiinţei cristice atemporale; căci se caută, prin aruncare, CENTRUL CERCULUI, spre Resurecţia pe Axa-Arbore cosmic.

Deci, ce se va întâmpla, NECESAR, în final? Se aruncă, efectiv, pe sine în Moartea-ca-Orbire: viziunea CHIPULUI-DE-LUT şi a aberantului “cerc strâmt”(doar oricare cerc are, teoretic, 360 de grade da, dar cercul lumii-lume e altceva, ÎN TRĂIRE EFECTIVĂ, decât CERCUL LUMII DIVINE…), pentru a oferi, spre Resurecţie, ANDROGINUL SFÂNT . Adică, ipostaza imediat ulterioară celei numite “doi copii cu plete lungi, bălaie”). Pe CRUCEA celor patru personaje cosmice, din poemul Luceafărul, pentru a salva TREIMEA LUMINII(Demiurgos-Dumnezeul Dezvăluirii Creaţiei, El şi Ea, cele două emisfere androginice componenţii Androginului) Hyperion se oferă Întunericului-Răcelii(de fapt, LUMINA MISTICĂ/SOARELE NEGRU, al mitului şi al alchimiştilor), devenind MEDIU ONTOLOGIC CONTRASTIV(fond întunecat, pe care se poate vedea clar LUMINA VICTORIEI TREIMII SFINTE) – pentru evidenţierea ontologică şi funcţională efectivă a SFINTEI TREIMI A LUMINII FOC ALB: Demiurgos+ cele două Emisfere Androginice(foştii Cătaţi-Căutaţi, întru reciprocitate, Cătălin-Cătălina acum: “doi tineri singuri”, regresaţi sacral la “doi copii cu plete lungi, bălaie”… spre a se împlini desăvârşit în Paradisul Androginic.)

***

prof. dr. ADRIAN BOTEZ


* Cf. textul eminescian (cu punctuaţia aferentă) din ediţiile P. Creţia şi Perpessicius.

** Gott şi Gottheit (divinitate şi deitate) sunt termeni împrumutaţi de la misticul şi filozoful german medieval Meister Eckhart.

[1] Cu sensul de vehemenţă-hybris, cu finalitate (auto)demiurgică şi apocatastatică. G. Călinescu – în Opera lui Mihai Eminescu (III, P. 38-40, Minerva, Buc., 1985) discută problema războiului, în concepţia lui Eminescu, doar ca ipostază profană-istorică.

[2] Mihai Coman, Sora Soarelui, Ed. Albatros, Buc., 1983.

[3] Cf. E. Schuré, Marii iniţiaţi, Universitaria, Buc., 1991, p.15: Teozofia antică profesată în India, în Egipt şi în Grecia constituie o enciclopedie veritabilă, împărţită în general în patru categorii:

1- Teogonia sau ştiinţa principiilor absolute, identică cu ştiinţa Numerelor aplicată la univers sau matematicile sacre;

2- Cosmogonia, realizarea principiilor eterne în spaţiu şi timp sau involuţia spiritului în materie; perioadele omenirii;

3- Psihologia; constituţia umană; evoluţia sufletului de-a lungul lanţurilor de existenţă;

4- Fizica, ştiinţa regnurilor naturii terestre şi a proprietăţilor lor.

[4] Nu putem fi de acord cu afirmaţia Rosei del Conte, op. cit., p.85 copila în braţele vicleanului băieţandru: pereche destinată să se perpetueze în timp, într-un joc iluzoriu. Cei doi tineri singuri se retrag din succesiunea logicii umane, din temporalitatea istorică, prin ipostaza mitică doi copii cu plete lungi bălaie. Jocul nu este iluzoriu, ci are efect soteriologic.

[5] -A se vedea ierarhiile cereşti atât la Dionisie Pseudo-Areopagitul, cât şi la antroposoful Rudolf Steiner.

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: