LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Adrian Botez: „Arhetipalitate/ alchimie cosmogonică, în Scrisoarea III, de Mihai Eminescu“

În legătură cu Scrisoarea III este necesară remarca: chiar dacă în articolele de ziar din Timpul apar sintagme care vor avea o transpunere aproape identică în versul poetic – în niciun caz valoarea şi funcţia spirituală ale sintagmelor nu vor rămâne aceleaşi – cele din poezie cu cele din ziar. Transgresarea semnificaţiei sintagmelor în contextul poetic suspendă în mod absolut realitatea structurată discursiv în rândul de ziar – şi lectura de profunzime a poemului trebuie să fie înscriere, fără condiţionare, în ritualul Logos-ului Sacru, cu consecinţa imediată: structurarea unor linii simbolice de profunzime arhetipală. Nu vor interesa, deci, opinia politică şi gradul sau modul de absorbţie a realităţii de către Eminescu, ci care este peisajul mitic daco-român (hyperboreean, consecinţa intersectării axelor spirituale terestre în zona Dacia fiind strămutarea polului spiritual terestru), pe care Eminescu ni-l propune ca model de integrare dinamică în arhetipul naţional românesc.

1. Arhetipul spaţial-mitic al Daco-Hyperboreei este redat prin sintagma De la munte pân’la mare şi la Dunărea albastră (axa spirituală-munte, având ca zone de atracţie-respingere, ca hotare spre / dinspre zona de-spiritualizată, decăzută: mare-Dunăre. Dunărea este Styxul şi apa Lethei-Uitare, unde orice încercare de agresiune a maleficului este stopată – trimiţând formele dezenergetizate ale maleficului spre retopire şi recoformare în creuzetul Graalului: potop-mare Dunărea să-nece spumegând (n.n.: izotopie semantică: spumege pocalulCe-ţi doresc eu ţie, dulce Românei) a tale oşti; ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată (…) înspre Dunăre o mânăpotopul este funcţia sângelui din Potirul Graal, prin care se introduce Spiritul în vârtejul de reconvertire la valorile Absolutului).

2. Furtuna malefică (fără temelie în stâncă, apă, foc) a lui Baiazid este stopată, pentru recovertire în vijelia-potop (Mircea însuşi mână-n luptă vijelia (…) ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată). La Dunăre: Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. E-o furtună a nisipului-sterilitate, ajunsă la hotarul spre fertilitatea divină. Mai exact, este marcată limita neputinţei formelor desemantizate, prinse în vârtejul haosului, limită de la care, circular, se va conforma cosmosul, urmând re-iniţierea prin axa sacră, odonatoare: codrul de stejari (Stejarul este copac sacru al geto-dacilor, sună codrul de stejarimarchează orfismul ordonator al axei-stejar, iar legenda despre răstignirea cristică a lui Zalmoxis pe stejar sugerează că stejarul conţine, în imaginea sa, arhetipul ciclicităţii cosmice).

3. De observat, în Scrisoarea III, împărţirea arhetipurilor în a) forţe lunar-nocturne, aparent pasive, de fapt latente, temelii cosmice: Luna, ca întemeiere, prin resorbirea în copacul-axis mundi (ea se-ntunecă…dispare; / Iar din inima lui simte un copac cum că răsare), sau Basarabii sau Muşatinii din umbră (Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini) – dar din umbra sfântă ei continuă să se exercite mitic, ca întemeietori, structuratori, orientatori (Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini), căci corelativele lor semantice, plugul şi spada, muntele-Dunărea-Marea, sunt corelative cu acţiune în eternitate. Indiferente faţă de invaziile periodice ale maleficului, plugul stimulează creaţia, spada rămâne axa spiritualizatoare şi exorcizatoare (a se vedea şi spada fumegândă din Ce-ţi doresc), iar muntele-Dunăre-Mare sunt hotare arhetipale, nepercepute, în esenţa lor funcţională, decât în planul mitic (deci, indiferente la fluctuaţiile spaţial-politice ale istoriei: Dunărea îneacă oştile negre, pentru transmutarea alchimică în oştile albe-solare); b) forţe solar-diurne, agresive: Mircea, ca transfigurare a nocturnului codru (stejar) cu constelaţii – în vijelie solară (zid înalt de suliţi) şi acvatică (ca potop…, ca mare…); Fiul mioritic şi manolic (înscris în nunta-hierogamie cu draga din codrul cu constelaţii, dragă care est pod magic între maleficul părţii a doua a poemului şi sublimul părţii întâi-final: draga de al Argeş mai departe este zidită în codru sacru, pentru a împăca contrariile, pentru a uni în Templu Cosmic, munţii cu fulgernimb de biruinţă(Baiazid-Fulgerul, trecut în semn heraldic)[1] cu mlaştina infernală (canalia de uliţi-labirintul, stâlp de cafenele-talpa Iadului corupţie Logos-ului, dizarmonizarea formală şi falsificarea esenţei: monştrii batracieni-saurieni (bulbucaţii ochi de broască), cocoşaţi, cu privirea-mpăroşată etc. – fiind expresii al e Logos-ului falsificat esenţial; având în ei monedă calpă – soare de-solarizat, deviat spre saturn; nebunia este înjosire a Logos-ului, în bâlbâială şi sclavie (iloţii)-sclavie faţă de mlaştina infernală. Soarele-Apollo pendulează între simulacrul de ascundere (de fapt, ascunderea Basarabilor-Muşatinilor este tulburarea periodică a ordinii cosmice) şi prezumarea unei agresiuni exorcizatoare, invocate şi însriindu-se în logica ciclicităţii secţiunii mitice: Ţepeş, focul care să retopească aberaţiile formale în temniţele-cuptoare alchimice. De ce sunt două temniţi large? Înainte de nunta alchimică Soare-Lună, este necesar un preludiu alchimic, o pregătire separată a celor două forţe complementare. Categoriile de smintiţi, respectiv mişei – nu sunt categorii morale, în primul rând, ci categorii mitice: smintitul este cel deplasat de la ordinea şi direcţia firească – deci, trecut din zona solară, în cea lunară, sau invers; Mişelul este sărăcitul, ticăloşitul, căruia trebuie să i se facă o transfuzie esenţială, sau, mai curând, să i se aplice reconversiunea: din sărăcit de bine, să devină sărăcit de rău, din sărăcit de Dumnezeu, să devină sărăcit de Diavol, din sărăcit de duh-spirit, să devină sărăcit de materie. Oricum, în final va fi un singur creuzet, o singură nuntă alchimică: şi creuzetul reconversiunii (puşcăria), şi creuzetul reorientării (casa de nebuni) se contopesc în dimensiunea FOC (să dai foc).

În concluzie, Scrisoarea III reaminteşte că Dacia-Hyperboreea este, de fapt, spaţiul nunţii mioritice-alchimice dintre Soare-Lună.

4. La o analiză mai atentă, sunt amănunte care se dovedesc esenţiale,. Funcţia spirituală a Daciei-Hyperboreei: toată Scrisoarea III este în fapt, descrierea cuptorului alchimic:

a) totul este supus reconversiei: tot ce este vecin cu eternitatea este eternitate, deci repetiţia tot-toţi (Tot ce-n ţările vecine…/ Tot ce-i însemnat… / Tot ce e perfid… / Tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră) marchează suprema sinteză cosmică negativă. Să nu uităm că, în cuptorul alchimic, se produce starea de putrefacţie umedă generalizată, pentru a marca haosul originar, punct din care se produce reconversia-regenerarea. De aceea, smintit, stârpitură, pata putrejunii, perfid, lacom, Fanar, iloţi, flecari, găgăuţi, guşaţi, bâlbâiţi, famen (în alchimie se lucrează cu embrioni avortaţi-întorşi, pentru a obţine împlinirea-încoronarea solară), lupanare (Prostituata-Hermes) etc. – sunt elemente absolut necesare (prin paroxismul putridului, degradării umede-corupte, la care au ajuns) în procesul alchimic. Nimic nu poate deveni aur-piatră filozofală, dacă nu a trecut prin infernul-mlaştină, prin faza ultimă de decadenţă.

Iată, deci, suprema speranţă-mai mult, suprema credinţă, ascunsă sub suprema deznădejde. Neamul nostru este salvat a priori, tocmai pentru că a atins ultima şi cea mai dureroasă, mai degenerativă treaptă a Logos-ului. Iniţierea completă este posibilă doar aplicată Spiritului care s-a supus cu desăvârşire la cele mai teribile probe. Neamul nostru a trecut această fază – deci are dreptul nu la o fericire trecătoare – ci, aşa cum spune Eminescu în Andrei Mureşanu (I-206), are dreptul la măreţie (nu fericită-mare!), adică la gloria divină, la sacralitate. Este neamul sacru, către car vin, spre reconvertire solară, toate neamurile-umbre putride, labirintice etc. ale etapei de evoluţie spirituală în suprasensibil-Pământ.

5. Acţiune de a roi. Copiii de suflet ai lui Allah şi spahii (oamenii-cai, centaurii lunari, cu funcţie psihopompă) se răspândesc în roiuri la Rovine în câmpii (rovine-mlaştina putridă).

Apoi, Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn – aceasta în faza apocatastatică- Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn (lemnul-Stejar Zalmoxian, ACŢIUNEA ESTE APOTROPAICĂ!). Albina este insecta sacră (solară, la fel ca scarabeul la egipteni). Roitul este o constantă, atât în faza lunară (ienicerii şi spahiii vin de-ntunecă pământul), cât şi în faza solară (lănci scânteie lungi în soare, arcuri [cercuri solare] se întind în vânt) a operaţiei alchimice, în care furtunosul (Baiazid dezagregat în furtuna de nisip-haos nocturn) se transmută în Leu (semn al soarelui), şi apoi în Mircea-vijelie-cu-grindină-oţelită (piatra filizofală-cristal) prin care este învins Styxul (grindina oţelită, mânată înspre Dunăre, reinstaurează şirurile cosmice: armia română – arhanghelii revin, ca paznici ai Edenului: oastea se aşază, substituind, soarele care apune.

6. Ca o consecinţă a celor remarcate mai sus, trebuie subliniată valoarea ocultă a Daciei Hypeboreene, valoare de Kara-Iflak (centru ocult, negru), dar şi valoare ocultă solară (centru cult, alb – de iradiere a lumini spirituale). vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii: cei care vin, provoacă revelaţia spaţiului-centru ocult, negru. Deci, acţiunea lui Baiazid este revelatorie, asupra valorii de centru negru (lah-vlah, etiopian-faţă arsă), a spaţiului mitic Dacia-Hyperboreea. Tot datorită acţiunii lui Baiazid (cu funcţia Spânului-Piatra de care se încearcă şi se căleşte rezistenţa spirituală a celui-care-se-iniţiază, Harap-Alb), se revelează simplitatea-Logos Sacru a spaţiului-om: Mircea – atât de simplu, după vorbă, după port (Logos şi Acţiune-în-înfăţişare sunt simultane, în zona miticului); se revelează Monarhul Ascuns-Hristos, care este Mircea, ca funcţie mitică. De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini – înseamnă că cercul solar chiar are valoarea de ramură cristică, creangă de aur şi creangă de spini (concomitent): suferinţă-înjosire pentru înălţare a lumii în lumina mântuirii; se revelează Moşneagul-ciot şi Moşneagul-toiag (atribute ale Magului Âthman-Rădăcină şi Pisc a toate, dar şi atribute ale virilităţii Demiurgului, a Focului din Lemnul Prometeic, sau din Stejarul Zalmoxian).

Deci, Baiazid va stimula şi explozia-iradiere, ca centru spiritual alb, a Daciei-Hyperboreea: codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium(zgomot-arme-bucium: se figurează, arhetipal, calea de la contradictorialitatea luciferică-Logos/ZGOMOT, spre Puntea Orfică de Re-întoarcere în Paradis-BUCIUM!, prin efortul spiritual al în-ARMĂRII…) – după care urmează revelaţia spaţiului constelaţiilor (capete pletoase, coifuri lucitoare) şi al solarităţii biruitoare (de la lănci, săgeţi – până la fulgerul ca nimb de biruinţă al Munţilor – Munţi din care, ca şi în Memento mori, izvorăsc luna şi stelele, izvorăşte cosmosul-Eden).

7. Deşi hermeneutica textului Scrisorii III ar putea lucra la infinit, trebuie să ne limităm. Vom discuta, tot ca pe o consecinţă a punctelor anterioare, problema unui alt fel de dinamism al geografiei sacre: Geografie sacră şi geografie dinamică. Este vorba de rezumatul procesului dinamic de sacralizare a Daciei Hyperboreea – rezumat conţinut în partea mediană a părţii I.

Baiazid vorbeşte de un alt tot (tot ce stă…) decât cel putrid, din parte a II-a a Scrisorii III: este vorba de un ciclu alchimic epuizat, de o anamneză a alchimiei centrului sacru Dacia Hyperboreea: Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. /S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasă a cuprins pământ şi mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi / Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, / Tremura înspăimântată zarea de-ale lor corăbii.

Acest pasaj trebuie pus faţă în faţă cu cel care conţine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic pentru alcătuirea sacralităţii Daciei Hyperboreea): După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaste / Ce din vechi de pomeneşte cu Dariu [n.n.: negru à dinspre Răsărit] a lui Istaspe; / Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; / Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – Şi nu voi ca să mă laud [imperial], nici că voi să te-nspăimânt [infernal], / Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ. / Fenomenal făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. / A credinţei biruinţă căta orice cavaler.

Baiazid şi Mircea sunt ipostaze paradigmatice ale aceluiaşi spaţiu sacru de intersectare a axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud (cu accent, aici, pe axa Vest-Est, Apus-Răsărit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisă, decât ca ipostază mistică, după coacerea în athanor. Atunci când Baiazid spune: Când lumea mi-e deschisă, mărturiseşte că el este paznicul îmbătrânit-epuizat (nu bătrân-înţelept) al templului Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lăsat deschisă poarta către malefic, a suspendat funcţia arhanghelilor (a suspendat funcţia ciotului-toiag, spadă fumegândă, fulger împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în fapt, o laudă, ci povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a unui ciclu imperial, în care lumina a atins paroxismul şi, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) şi Râul Demiurg – deci, s-a produs desacralizarea.

Este absolut impresionantă şi unică în literatura esoterică românească această viziune panoramică asupra dinamicii de împlinire şi decădere a sacralităţii unui spaţiu central, buric al Pământului. Vom încerca (dar deloc convinşi de forţa elocinţei noastre) să tălmăcim acest tablou sublim şi tragic, evocat (şi revelat) prin versul eminescian (Logos-vers prin care, în simultaneitate mitică, intrăm în raport anamnezic cu o existenţă trecută şi viitoare a Spiritului nostru).

La început, a fost continuitatea fulgerului: prepoziţia contra înglobează în ea toată lupta care s-a dat pentru ca Adunarea energiei pe axa Răsărit-Apus (India sau Tibet, acolo unde sălbateci negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu măşti-feţe zeieşti (lup-daci, urs) – până la zona Hesperidelor cu mere de aur, sau zona Atlantida, unde, spune Rudolf Steiner, oamenii focului, deci ai fulgerului, întruchipau existenţa hristică) să însemne continuitatea, suprimând devierile corupătoare, vlăguitoare de solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb către Răsărit-Negru. Apusul Soarelui şi Semi-Luna s-au întâlnit: crucea figurează intersecţia axelor magice ale geografiei sacre, intersecţie în Dacia-Hyperboreea, centrul energetic sacral al universului: semi-luna aşteaptă completarea cu semi-soare, adică, mai exact, luna şi soarele care se aşteptau, presupunându-se reciproc, s-au întâlnit în nunta alchimică. Athanorul era Dacia-Hyperboreea. Turbarea furtunoasă a pământului şi apei (pământ-mare) reprezintă spirala cosmică, turbillonul demiurgic. Este marcat şi haosul originar a) prin starea de spaimă b) prin pacea adâncă a începutului (în Scrisoarea I: eterna pace, care reîncepe, mereu, ca prăpastie, genune” etc., a spaimelor, a nelinişti dinainte de acel “fiat lux”, reprezentat prin punctul de mişcare). Aici, în Scrisoarea III, păduri de lănci şi săbii reprezintă fuziunea lunarului-păduri cu solarul-lănci de săbii, în funcţia punctului de mişcare: creaţia, zguduirea păcii adânci şi conversiunea în războiul alchimic al creaţiei. Înnegrirea (orizontului) înseamnă marcarea centrului ocult, a athanorului în care se adună şi se luptă, întru nuntire, Luna şi soarele – codrii cu pustiurile, împăraţii şi regii (solari), sintetizăţi în coroana triplă (spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei şi în lucirea-fulger a Maltei cavalerilor Templului – cu uraganul lunar (“uraganul ridicat de semilună”. Toate neamurile au fost împinse încoace, adică la intersecţia axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe atunci râuri-râuri (râul Demiurg) şi codrii (creanga de aur asigurau sacralitatea spaţiului.

Ce s-a întâmplat? Ceva simplu, despre care Frazer vorbeşte în Creanga de aur ; preotul templului a îmbătrânit, Baiazid, din preot hiperbolic al lumii începuturilor şi al codrilor, devine, la modul litotizant, preot al taberelor strânse (fără brâul-fulger), preot al frunzelor şi ierbii (trunchiul stejarului sacru a dispărut, şi, odată cu el, creanga de aur). Ura lui este, în fapt, recunoaşterea neputinţei, iar evidenţierea de către Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag – este recunoaşterea implicită a pierderii, de către Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care paşte ovăz din altar (desacralizarea în domestic) înseamnă castrarea Pegas-ului-fulger – se pierde semantica calului-fulger, calului-stea, calului-râu, şi se decade spre stricta funcţie psihopompă: calul morţii, care îl scoate din scena mitică pe decapitatul paznic, pentru a-l lăsa pe tânărul paznic (tânăr cu axă vie, moşneag – ca grad de iniţiere), paznicul Mircea.

Dacă Baiazid-paznicul ciclului epuizat al Daciei-Hyperboreei era purtat de biruinţă (în loc să stăpânească el însuşi biruinţa), adică era dezrădăcinat, devenind o furtună fără spaţiu pentru efect al furtunii – în schimb, Mircea este domnul /sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, p. 132: sarab = Soare, Principe, Şef, iar ba = tată, Şef, deci tot Soare)). El are Dunărea ca Styx-cerc care păzeşte, asemenea fulgerului-piatră filozofală-grindină oţelită; Edenul, templul-Dacia re-edenizează. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recită acelaşi mit, aceeaşi liturghie – care intră în raport de sinergie cu acţiunea de exorcizare a templului, prin bătălia (cu forme apocatastatice) din mlaştină, spre nimbul muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea (deci: mitul Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre Răsăritul Negru (ocult) – Darius, către Apusul-Alb (oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji, oşti reînviate, ca fulger al Crengii de aur, înlocuind oştile frunza şi iarba; capetele pletoase şi coifurile sunt substituite semantice ale Stejarului şi ale Soarelui-Lunii-Constelaţiilor). Venirea spre centru, Dacia-Hyperboreea se face, în mod iniţiatic, prin durerea podului-scară de foc (deci, refacerea Fulgerului). Dariu al lui Istaspe este Negru Împărat (Mircea devenind Alb sau Vedre Împărat, căci este domul Râului şi al Ramului), este originea mistică a actului demiurgic. Ca şi în mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru stă spaima lumii. “Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”- sunt craii mistici, iniţiaţii care au durat Podul-Scară de Foc, deci şi-au depăşit limita-lume profană, s-au simţit atraşi (ireversibil, până la depersonalizare şi reconvertire în sacralitate) spre templul-spaţiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncăpând în lumea fenomenală). Şi aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudită, dar simplificatoare[2], a lui P. Caraman, la studiul Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene – studiu în care se caută semnificaţii doar în istoria profană; a cere pământ şi apă, pe de-o parte înseamnă a cere să fie primiţi ca stăpâni într-o lume şi asupra unei lumi; a se face toţi o apă şi-un pământ (de observat inversarea termenilor ecuaţiei simbolice) înseamnă că s-au lăsat retopiţi ca personalităţi profane, restructuraţi fundamental, spiritual, iniţiatic, dinspre apa-limită iniţiatică, spre Pământul-Munte, finalitate a iniţierii. Şi totul se face, în această etapă a restructurării spirituale spre sacralitate – în afara spaimei originare şi a laudei imperiale (deci, de paroxism şi epuizare a luminii): se face “la mijloc de rău şi bine”, în Insula Fericiţilor, în stadiul de Dacia Felix (Dacia Albă, centru de iradiere spirituală, centru în care cosmosul întreg este replămădit, sub semnul divin al Râului Demiurg şi al Ramului-Creangă de aur), care este Zidul-munte al iubirii de moşie, premiză şi corelativ al păcii edenice, evocată şi în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: “Îngerul iubirii, îngerul de pace …”.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ


[1] -Cf. N.Georgescu, Cercul strâmt, Ed. Floarea albastră, 1995, p. 116.

[2] P. Caraman, Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene), Iaşi, 1984.

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: