LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~ Zoltan Terner: Un excepţional volum antologic Lucian Raicu*

Note de lectură

Orice nouă reeditare a vreunei lucrări din opera lui Lucian Raicu este încă un act de necesară repunere în circulaţie a unei valori. La o ediţie de „opera omnia Lucian Raicu” nici nu îndrăznim să visăm, deşi ar fi, în cazul lui, un lucru normal şi elementar.

În acest context, e de salutat iniţiativa  editurii „Hasefer”, aceea de a reuni într-un volum antologic, fragmente revelatorii din textele lui Lucian Raicu despre literatură, critica literară, lectură, despre propria sa metodă de abordare a (capod)operei.

Titlul acestei excelente antologii semnate de Carmen Muşat, „Dincolo de literatură”, ne redă chiar domeniul spre care tinde demersul marelui critic. Acest „dincolo” îl viza el întotdeauna. Asta a făcut în tot ce a scris. Prin amplitudinea unghiului vederii, prin fineţea intuirii nuanţelor  şi originalitatea gândirii sale despre literatură şi critica literară, Raicu a găsit cu adevărat „calea de acces” (titlul unuia din volumele sale) la misterul „abisal” al operei, printr-un fel de vizionarism cuprinzând un spaţiu întins până „dincolo de literatură”: „Caracteristica veritabilei literaturi, aceea de a fi ceea ce nu este, ceea ce este dincolo de ea… Zonele ultime, care depăşesc fiinţa literaturii, se revelează numai celui capabil de comuniune cu însăşi această fiinţă, luată în sine, dotat cu vocaţia iubirii pentru ea, pentru ceea ce nu este decât ea, într-o singură clipă valorând cât eternitatea.”

Pentru Lucian Raicu creaţia literară se situează la o altitudine de-a dreptul mistică: „Dacă undeva „mistica dăruirii” şi „mistica” pur şi simplu au un sens, îl au cu siguranţă în spaţiul creaţiei, al actului creator.”

În egală măsură estetician al literaturii şi psiholog al creaţiei artistice, el avansează idei teoretice îndrăzneţe, originale, de o mare subtilitate intelectuală, despre natura şi semnificaţiile de adâncime ale literaturii (şi artei): „Creaţia este rivalul şi replica realităţii mai mult decât este «expresia» ei… Misterul creaţiei geniale este la fel de tulburător ca misterul apariţiei vieţii pe pământ… Citim (şi contemplăm opera de artă) din nevoia unui sentiment mai limpede dovedit  al apartenenţei la specia umană, la condiţia general umană; pentru a ne simţi validaţi într-un statut solidar omenesc; pentru a atenua, pe cât cu putinţă, răul singurătăţii;  pentru a ne încredinţa că acest rău nu este numai al nostru; pentru a ne recunoaşte unul pe celălalt ca locuitori ai aceleiaşi case, ca membrii, oricât de feluriţi şi de nesuferiţi unul celuilalt, al aceleiaşi familii.” Pasajul impune şi impresionează  prin larga  deschidere umană, prin  generozitatea, prin frumuseţea lui morală.

Mai presus de toate, Lucian Raicu s-a manifestat ca un cititor de literatură cu o înzestrare fenomenală, ca un „cititor genial”, am putea zice. Îndrăznim să afirmăm că, vorbind despre Lucian Raicu, nu este exagerat să  prezumăm existenţa în extraordinarele sale texte, a unei scântei de geniu. În fond ce este geniul altceva decât adâncirea în abisul unei capodopere şi capacitatea de a merge până la capăt? Capătul fiind acel vast teritoriu numit „dincolo de literatură”: ontologie, psihologie abisală, etică, sociologie, religie, mistică, spiritualitate.

Vorbindu-ne, din perspectiva propriilor  sale experienţe şi “aventuri” de cititor, Raicu ne oferă o interesantă schiţă de metodologie psihologică a procesului lecturii „(re)creatoare”: „Plăcerea lecturii nu este numai plăcere simplă şi clară, decât în cazul unei anumite literaturi mediocre şi uşoare; contactul cu cartea bună presupune învingerea unei dificultăţi… efort de acomodare la un univers necunoscut, străin… într-o capodoperă nu se păşeşte de-a dreptul, pe un drum deschis şi drept, imediat accesibil… Opera este «opacă» şi ea trebuie să fie luminată din interior, printr-o lectură adecvată. Numai aşa ajunge să ne vorbească, altfel tace… Toată structura noastră afectiv-intelectuală, morală şi politică, ansamblul prejudecăţilor dar şi al convingerilor noastre participă la procesul lecturii.”

Raicu ne explică  cum trebuie să te „războieşti” cu o carte pentru a ţi-o însuşi, astfel ca ea să devină cu adevărat „a ta”. Pentru a ţi-o încorpora, sunt de fapt două căi, ne lasă el să înţelegem: a cuceri opera literară sau, a te lăsa cucerit de ea, printr-o totală deschidere, printr-un abandon plenar.

Dând definiţia criticului „ideal”, Raicu nu face decât să se definească pe sine: „Neistovit cititor, actor, interpret, lipsit de măsură, de instinctul conservării, de reflexul limitării, capabil să trăiască viaţa operei.”

O altă auto-definiţie o găsim într-un pasaj despre eseu, acesta fiind văzut ca: „o meditaţie capabilă să se desfăşoare chiar sub ochii cititorului.” Aşa sunt textele lui Lucian Raicu: un admirabil spectacol al gândirii „în direct” sau „la scenă deschisă”. Aceasta face şi puterea lor de fascinaţie asupra cititorului.

Entuziasmul şi uimirea lui, încântarea şi cvasi-stupefacţia sa în faţa geniului, se exprimă  toate în extraordinarele rânduri scrise despre Montaigne: „Cum de-a fost cu putinţă Montaigne, de unde «Eseurile», de unde, Doamne, atâta «înţelepciune» şi resemnare şi zâmbitoare tihnă? Sau poate le citim noi greşit, le înţelegem (ca pe atâtea alte cărţi) anapoda? Deloc exclus; nimic, din principiu, exclus.” Această din urmă idee  pare să fie, în esenţă, principiul final al accederii la misterul unei creaţii literare: nimic nu e exclus. Totul fiind inclus.

Secretul farmecului şi seducţiei pe care le exercită textele lui Lucian Raicu  se ascunde în amplitudinea  surprinzătoare a variaţiilor scenice cu care eseistul îşi „joacă” textul gândirii sale vii: el trece nonşalant de la patos la îngândurare, de la uimirea candid-copilărească la elanul ludic şi la încântarea juvenilă cu care simţi că le trăieşte în faţa unui text literar, a unui autor sau a unei idei.

Lucian Raicu este un moralist care nu se sfieşte s-o declare asertiv, ca un  principiu: „Lecturile care nu acţionează ca o forţă morală sunt inutile: uneori chiar dăunătoare.” Dixit!

Replicând celor care discută „despre declinul poeziei, despre dezinteresul cititorului faţă de poezie” , el scrie: „Dezinteresul  faţă de poezie  este dezinteres faţă de omenescul adânc al vieţii, faţă de  tragismul şi de sublimul ei…Poezia este…esenţa incoruptibilă a literaturii în totalitatea ei. Şi este chiar mai mult decât atât.”

Lucian Raicu meditează  asupra semnificaţiei general-umane a scrisului, avansând o interesantă  motivaţie psihologică: „A scrie dintr-un prea-plin… Am adăuga: dintr-un prea-plin dar şi dintr-un prea-gol… Marii creatori suferă – aş zice – de un soi de manie a insistenţei, de un exces tautologic, care-i face să exprime în zeci şi sute de feluri diferite acelaşi lucru, unul şi acelaşi. Sunt nişte geniali…pisălogi.”

Privind lucid şi firesc propriile sale uimiri în faţa  misterului creaţiei literare majore, Raicu le şi justifică simplu şi tranşant: „Răspunsurile noastre pot fi greşite; şi de cele mai multe ori sunt. Mirările nu sunt niciodată greşite.”

Dinăuntrul condiţiei climatice a propriei sale naturi afectiv-cognitive, marele eseist dă  cu tifla la „biata seriozitate” a lumii, elogiind aproape ştrengar umorul, ironia, spiritul mucalit, acestora nelipsindu-le, însă,  în viziunea sa, o componentă tragică. Raicu elogiază pe acei mari scriitori care au ştiut „Să dea peste nas ursuzilor”. Extinzând sfera, el face apologia umorului: „Nu poate face filozofie demnă de oarecare încredere cine nu are simţul umorului, simţul ironiei (reflex al ironiei ascunse în lucruri, în realităţi, în destinul uman), simţul derizoriului, simţul zădărniciei. Şi nici critică literară, asta chiar se înţelege de la sine, nu poate face.”

Lucian Raicu este recognoscibil pentru că este inconfundabil: are un domeniu al său propriu, un stil, o atitudine, o definitorie tensiune a gândirii. Problematica lui este întotdeauna dusă până la ultimele consecinţe. Temeiurile merg până la adâncimi: drama existenţială a literaturii este cea a  condiţiei umane însăşi. Referindu-se la literatură, el scrie ca un dramaturg al fenomenului: „Să-i observăm precaritatea, să fim de-a binelea conştienţi de slăbiciunea, vulnerabilitatea, lipsa de rezistenţă, în faţa marilor încercări şi suferinţe, şi chiar inutilitatea ei. Este ciudat că s-a născut, este şi mai ciudat că a supravieţuit şi încă mai ciudat că mai respiră şi dă semne de viaţă..Literatura este precară. Dar şi omul însuşi este.”

Vorbind despre scrierile sale el mărturisea: „Am încercat să împing «explicaţia» spritului creator cât mai departe, cât de adânc simţeam că se poate merge, cât mă ajutau resursele.” Caz întru totul fericit, resursele l-au ajutat din plin să reuşească în ambiţioasa sa încercare. Profunzimea şi acuitatea  inteligenţei sale, perspicacitatea şi intuiţia sa psihologică, imaginaţia sa, i-au permis să elaboreze texte situate în topul literaturii critice din România. De aceea, lipsa unei monografii Lucian Raicu în spaţiul editorial supra-abundent al României ni se pare un fapt de-a dreptul de neînţeles. Un gol echivalând cu o ţipătoare anomalie culturală.

ZOLTAN TERNER

martie 2010

***

* Lucian Raicu (n. 12 mai 1934, Iaşi, d. 22 noiembrie 2006, Paris) a fost un critic literar şi scriitor român. A studiat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti pe care a absolvit-o în 1958, apoi, în perioada 19521954, Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”. A publicat monografii despre Gogol, Liviu Rebreanu, Nicolae Labiş, culegeri de cronici de carte, dar cele mai importante contribuţii ale sale rămân eseurile despre mecanismele profunde ale creaţiei: „Reflecţii asupra spiritului creator”, „Critica – forma de viaţă” ş.a. Împreună cu soţia sa, prozatoarea Sonia Larian, s-a stabilit la Paris în 1986, colaborând cu texte despre literatură la posturile de radio străine Deutsche Welle, Vocea Americii, Europa liberă, etc. A fost redactor la Viaţa Românească, Gazeta literară şi România literară, precum şi la Europa Liberă şi Radio France International. După 1990, suferind, măcinat de boală, a continuat să scrie, trimiţând colaborări unor reviste din ţară şi publicând câteva cărţi noi.

Scriitorul Norman Manea scria de la New York: Lucian Raicu a fost şi rămâne cea mai ascuţită minte critică a literaturii române din dureroasa perioadă aşa-zis socialistă, în care i-a fost dat să-şi scrie, prin limitare şi risc, dar cu intensă şi sfidătoare strălucire, cărţile. Îl putem crede pe Eugen Ionescu când afirma că Raicu este „printre primii, dacă nu cumva primul critic literar al generaţiei sale”.  (Revista 22, 2006)

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: