LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Veronica Balaj: Interviu cu Alexandru Nemoianu

ALEXANDRU NEMOIANU (renumit profesor universitar S. U. A., publicist, istoric, eseist de marcă)

„Scrisul aşază gândul în realitate… purifică”
Veronica Balaj: Plecarea din ţară presupune,  pe lângă alte stări şi curaj. Cât şi cum se exercită acest curaj acum când sunteţi un nume cunoscut?

Alexandru Nemoianu: Actul de a emigra,  de a părăsi un loc şi o realitate cunoscută şi a le schimba cu o realitate necunoscută,  este un act extrem, la limită, mai ales în împrejurarea că, atunci când am făcut-o, la începutul anilor ’80 ai veacului al douăzecilea, nu mai exista cale înapoi. Emigrarea este un act extrem şi condiţia de emigrant una limită, în care nu poţi pretinde că eşti altceva decât eşti, nu-i poţi minţi pe cei din jur şi nu poţi să te minţi pe tine. Că în orice situaţie extremă, incendiu, război,  închisoare, îţi sunt măsurate şi arătate şi posibilităţile şi limitele şi asemenea experienţe te fac mai puternic. În momentul de faţă cred că pentru  un emigrant,  cinstit sufleteşte, manifestarea curajului este un exerciţiu în smerenie. Acceptarea că în relaţia cu „ţara” emigrantul este un marginalizat al cărui  singur drept şi singura obligaţie este să o iubească necondiţionat.

V. B.: Aţi străbătut diferite etape până să ajungeţi la starea actuală. Ne puteţi menţiona câteva dintre ele?

A.N.: Emigraţia poate fi comparată cu o naştere şi o naştere este în dureri. Se poate asemui procesului de „ominizare”, de redevenire umană. În termeni practici  emigrarea înseamnă reconcilierea imaginii despre ţară „nouă”, adusă în sacul de emigrant, cu realitatea. Repeziciunea şi corectitudinea cu care se face această reconciliere cred că dă măsura „succesului” în ţară „nouă”.  Momentele acestui proces sunt nenumărate şi enumerarea lor nu cred că poate fi de folos. Ceea ce este de folos este că aceste „momente” să  le amintim aşa cum au fost, fără romantisme, fără exagerări şi  fără amărăciune.

V.B.: La ce anume aţi renunţat şi ce aţi păstrat spiritual din „ţară”?

A.N.: Am renunţat la detaliu, la căile lui şi mai ales la confuzia dintre „ţară” şi un moment politic care, slavă Domnului, s-a dovedit trecător. Am căutat să păstrez „duhul” românesc, înţelegerea românească a rostului vieţii, a înţelegerii româneşti a diferenţei dintre bine şi rău, pe scurt, „modelul existenţial românesc”.

V. B.: Bibliotecile mari americane cred că sunt un soi de prezenţă benefică. Vă rugăm să le definiţi măcar ca stare interioară.

A.N.: Există în America numeroase biblioteci  „mari”. Multe dintre ele sunt adevărate uzine, complexe tehnice. Căldura este dată de cel care caută căci nu trebuie uitat că întotdeauna căutăm ceea ce  ştiam.

V. B.: Este acolo scrisul un „catharsis” pentru Dumneavoastră?

A.N.: Cu toata siguranţa. Scrisul aşează gândul în realitate şi dacă este făcut cinstit, purifică şi alungă necurăţenia. Gândul rău, silit prin scris să se dezvăluie, sfârşeşte prin a fi alungat, eliminat.

V.B.: Vă consideraţi om de cultură american, român-american sau intelectual al lumii cu dublă cetăţenie?

A.N.: Mă consider român-american. Cetăţean al Statelor Unite dar păstrător al şi ţinător de modelul existenţial românesc. Statele Unite, fiind o ţară de  emigranţi,  a păstrat diferite modele existenţiale. Nu cred că cel românesc este cel mai bun sau nici măcar mai bun, dar cred din tot sufletul că nu este nici cel mai rău şi nici mai rău dintre modelele existenţiale.

V. B.: Cât contează să scrii româneşte în acea parte a lumii?

A.N.: Pentru cel care scrie, actul în sine are o importanţă enormă. De fapt este o nevoie care trebuie satisfăcută. Dincolo de asta, ceea ce contează este sinceritatea celui care o face, capacitatea lui de a se depăşi şi de a îşi controla pasiunile. Cât de corect pot sau sunt făcute cele amintite, dă valoare lucrului şi în această privinţă instinctul şi verdictul cetitorului este necruţător.

V.B.: Se vede din scrisul dumneavoastră că relaţia cu ţara este una de implicare. Totuşi ar fi interesantă mărturia expresă  a ceea ce înseamnă ţara pentru dumneavoastră. Şi în decurgere logică puteţi spune care este cea mai mare bucurie profesională?

A.N.: Pentru mine relaţia cu „ţara” este, cum spuneam, mărturisirea „modelului existenţial românesc”. A cărui vechime este practic fără început. Pentru mine  atacul  împotriva acestui model existenţial, făcut fie în numele ideologiei bolşevice, fie al celei „globaliste”, provoacă o reacţie de rău fizic, personal. Satisfacţia mea personală cea mai mare este posibilitatea traiului la „Vatra Românească”, sediul Centrului de Studii  şi Documentare al Românilor Americani, din Jackson, Michigan pentru care lucrez. Un loc izolat, la limita pustniciei, şi unde situaţiile imediate  rămân „în afară”.

V.B.: De ce anume vă este cel mai dor când este vorba de acasă.

A.N.: Pentru un  emigrant „acasă” devine un târam care atârnă între lumea văzută şi cea nevăzută. Detaliile nu mai au importanţă şi la fel nici timpul imediat. Iar „dorul” devine la rândul lui difuz şi este foarte greu de spus dacă el nu se referă cumva la Raiul de unde am fost alungaţi  a cărui nostalgie, după Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, „nu va înceta să  ne chinuiască vreodată”.

V.B.: Acasă este şi „acolo” şi „aici”. Este nevoie de mai multă disponibilitate spirituală pentru a putea echilibra aceste două coordonate de viaţă? Cum reuşiţi? Ce poziţie morală, meditativă, într-un cuvânt interioară aţi ales?

A.N.: După părerea mea „acasă” nu este divizibil. Iar această  părere este susţinută de  credinţa în „modelul existenţial românesc”,  egal adevărat „aici” şi „acolo”.

V.B.: Ne lipseşte ceva nouă, ca naţie, de suntem mereu zbuciumaţi de istorie?

A.N.: Cred că ceea ce caracterizează neamul românesc şi istoria lui  sunt un enorm echilibru şi constantă existenţială, statornicie în făgaş. Ceea ce dă impresia de zbucium este starea  antitetică dintre „formă” şi „fond”. „Forma” este şi a fost cutare stăpânire sau administrare vremelnică, în ultima jumătate de veac bolşevismul şi „globalismul”,  iar „fondul” îşi vede de calea şi rostul lui de câteva mii de ani încoace.

V.B.: Mulţi intelectuali vă consideră un model. Acceptaţi ideea?Vă obligă în plus?

A.N.: Vă spun cu toată sinceritatea că aş fi surprins să mă considere cineva „model” (fără îndoială că „zvonul” mă măguleşte, dar asta este altă poveste).  Ceea ce pot spune este că întotdeauna încerc să spun ceea ce, după cunoştinţa şi după conştiinţa mea, este adevărul. Şi încă ceva. Condiţia umană este una ruşinoasă şi sunt încredinţat că orice „putere” omenească şi orice „sistem” sunt rele. În această împrejurare cred că singurul mod în care putem scăpa  de a fi complici la rău este de a fi întotdeauna şi oriunde, măcar sufleteşte, de partea celor care „pierd”. Trebuie să fim conştienţi că în fiecare clipă cineva răstigneşte şi cineva este răstignit. Din tot sufletul,  cu toată inima şi cu toată puterea ar trebui să cerem să fim dăruiţi cu privilegiul de a fi de partea celui răstignit.

V.B.: Care vă este părerea despre literatura română de azi?Dar despre înaintaşi?

A.N.: Personal, împart scriitorii în  „fripturişti” şi oameni de bine. Aceste categorii au existat mereu şi există şi azi.  Tot mereu „fripturiştii” s-au bucurat de faima clipei şi de uitarea celor ce au urmat. „Fripturiştii” au fost atleţii momentului, cei care ieri, proslăveau bolşevismul  şi care azi, cu egal entuziasm demn de o cauză mai bună, proslăvesc „globalismul”. Creaţia înseamnă jertfă şi cine crede că jertfa este însoţită de satisfacţii materiale este prost.

V.B.: Ajută literatura la schimbarea lumii moderne? Dar la noi, în România?

A.N.: Cu toată siguranţa că literatura ajută la schimbarea lumii moderne. Literatura defineşte standarde morale şi deci oferă opţiuni.

V.B.: Cum vedeţi condiţia scriitorului contemporan în condiţiile socio-politice specifice?

A.N.: Scriitorul este vârful de lance al definirii standardelor morale. În aceste împrejurări scriitorul are de ales între „putere” şi „adevăr”. Dar asta a fost opţiunea lui din totdeauna.

V.B.: Institutele Culturale Române din lume ar putea fi secondate de alte foruri care să susţină cultura română şi aşa puţin cunoscută? Ce anume  propuneţi în acest sens?

A.N.: Nu cred că institutele Culturale Române pot face mare lucru sau oricum nu în bine. Institutele Culturale sunt entităţi bugetare şi că atare  slujesc o „putere” ale cărei interese sunt ale momentului şi ale oamenilor politici care ţin de structurile acelei anume „puteri”. Cei care pot da nume bun culturii româneşti sunt persoanele,  fiecare dintre noi. Ar trebui să ştim bine că numele bun al unui neam începe cu fiecare dintre noi.

V.B.: În  acest amalgam şi peisaj colorat al ideilor de creaţie, al scrierilor, cine ar trebui să susţină arta, scriitorul, artistul, în afara talentului propriu şi propria lui zbatere?

A.N.: Nu cred că  altcineva decât harul, care se dă liber, şi voinţa fiecăruia dintre cei dăruiţi cu el de a alege între bine sau rău are importanţă în actul de creaţie. Ceea ce este dincolo sunt detalii şi circumstanţe. Dar cred că nimeni nu va putea invoca „timpul” şi „circumstanţele” că scuza pentru propriile alegeri rele. Nu ne putem alege nici „timpul” şi nici „circumstanţele” în care existăm dar putem alege ce să facem în mijlocul lor. Iar pentru asta vom fi aşezaţi în veci.

Iunie 2007

VERONICA BALAJ

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: