LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Theodor Codreanu: „Agitaţie în posteritatea lui Adrian Marino“

Mărturisesc că valurile tulburi din scumpa noastră viaţă culturală stârnite de apariţia memoriilor lui Adrian Marino, de la a cărui plecare dintre noi, iată, s-au scurs deja cinci ani, m-au luat prin surprindere. Mai aflu şi de curajul lui Silviu Lupescu de a publica, la Polirom, Viaţa unui om singur, deşi el însuşi este şfichiuit undeva, în paginile cărţii. Un motiv în plus de a citi şi a ne da cu părerea.

O carte substanţială care dezvăluie trăirile unei mari personalităţi, cu acoperire europeană, nu doar românească, pe intervalul de aproape şaizeci de ani, până în 1999. Singurătatea afirmată în titlu mi se pare că trimite la o dublă semnificaţie interrelaţionată: Adrian Marino, pe care am avut bucuria şi norocul să-l cunosc şi să port cu el o lungă corespondenţă înainte de 1989, făcea parte din stirpea rară, în cultura noastră, a savanţilor (monstrum eruditionis), creator de critică cu sistem. Subliniez sintagma, deoarece, în cultura noastră, a predominat cu autoritate celălalt tip de critică, numită impresionistă, artistă, comentatoare a apariţiilor editoriale curente, interesând aproape exclusiv viaţa literară. La noi, criticii cu sistem, în schimb, au fost şi sunt rari, îi numeri pe degetele de la o singură mână. În orice caz, dacă ne referim la perioada postbelică din ţară, eu nu cunosc decât doi mari creatori de critică cu sistem: Adrian Marino şi Edgar Papu. Epigoni ai unor metodologii străine au fost mai mulţi (semioticieni, structuralişti, freudieni etc.), dar Adrian Marino a creat ideocritica, iar Edgar Papu – ontologia stilurilor colective, dintr-o altă perspectivă decât Lucian Blaga. Nu e de mirare că amândoi au fost marginalizaţi, cel dintâi reuşind, pe cont propriu, să răzbată în critica universală, prin vreo douăsprezece cărţi. Subliniez că izvorul prim al „singurătăţii” lui Marino acesta este. Cel de al doilea se trage din primul şi-l depăşeşte, căci singularitatea culturală a adus cu sine o anume izolare temperamentală şi morală, într-un mediu în care au dominat (şi domină) interesele de grup, „mafiile”, cum le numeşte în volum Adrian Marino, mafii concrescute din sistemul comunist, apoi din cel pseudo-capitalist de după 1989.

Iar acum, după moarte, tot „mafiile” sau rămăşiţele lor par a fi destinate să-i judece atât opera de savant, cât şi gândirea politică a ultimilor ani, ca să nu mai vorbesc de conţinutul cărţii pe care încercăm să-l evaluăm astăzi. Atât Marino, cât şi Papu au trecut prin închisorile comuniste şi s-au impus destul de târziu din punct de vedere editorial, în pofida începuturilor foarte promiţătoare, unul sub auspiciile lui G. Călinescu, celălalt pe linia Tudor Vianu. Dacă Marino a continuat să rămână un însingurat, Papu s-a apropiat gruparea de la Luceafărul, găsind acolo fervenţi susţinători odată cu emiterea conceptului de protocronism, care a stârnit una dintre cele mai sterile polemici din cultura românească, finalmente, protocroniştii ieşind în pierdere şi înlăturaţi, pur şi simplu, din viaţa culturală după 1989, sfârşitul lui Edgar Papu fiind dintre cele mai umilitoare. Adrian Marino a pornit, în schimb, cu avantajul europenismului, din perspectiva unui liberalism (considerat, de unii, intransigent de stânga!), care, în tinereţe, se manifestase pe linie naţional-ţărănistă, fapt ce i-a şi adus opt ani de puşcărie, la Aiud, şi alţi şase de domiciliu forţat la Lăteşti, în Bărăgan. (Despre fenomenul Lăteşti-Bărăgan, a se vedea cartea profesorului şi istoricului huşean Vasile Calestru, Martiraj în Bărăgan. Lăteşti, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006, 380 p., cu o prefaţa de Gh. Buzatu). La Lăteşti, Adrian Marino l-a cunoscut pe mai tânărul Paul Goma. Cei doi, deşi vor avea un destin diferit, vor trece prin sechele sufleteşti asemănătoare, care vor face din ei nişte mari însinguraţi. În anii comunismului, Marino şi-a găsit salvarea în uriaşa lui activitate de savant, pe când Paul Goma, fervent ancorat în politic, a trebuit să ia calea exilului, creându-şi aura de „Soljeniţân român”, actualmente izolat de ţară şi părăsit de foştii comilitoni din pricina Jurnalelor sale, necruţătoare adesea, prin violenţa limbajului, faţă de intelighenţia noastră postdecembristă. Amintesc de Jurnalele lui Paul Goma, deoarece, deşi scrise în altă cheie stilistică şi ideatică, Memoriile lui Adrian Marino atestă faţă de intelectualii pe care i-a cunoscut o exigenţă asemănătoare. De fapt, aceasta este şi cheia proaspătului val de reacţii la Viaţa unui om singur. Iar aceste reacţii devin mai importante momentan decât alte aspecte documentare şi stilistice ale cărţii, riscând ca acestea din urmă să fie ocultate.

Comentatorii fac mare caz de modul cum sunt prezentate anumite personalităţi defuncte precum G. Călinescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Zaciu, Marin Sorescu ş.a. Unora tabloul ar fi trebuit să le producă satisfacţie, altora reticenţe sau dezacord, numai că Adrian Marino e la fel de necruţător cu cei în viaţă: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Mircea Dinescu, Eugen Simion ş.a. În ce-i priveşte pe „morţi” (dar şi pe cei în viaţă), argumentaţia lui Adrian Marino este pe deplin convingătoare când el invocă perspectiva morală, ducătoare spre compromisuri impardonabile, ca în cazul lui G. Călinescu, la care Marino surprinde, după o despărţire de 14 ani, şi lăcomia maladivă de a-i fi spoliat, fără scrupule, pe vechii „boieri” deţinători de valori culturale şi artistice, constrânşi materialiceşte să le vândă pe preţuri de nimic. Chiar şi în cazul lui Eliade are dreptate când sesizează, că, în ultimii ani ai vieţii, devenise mai preocupat de propriile-i editări decât de soarta culturii româneşti sub comunism. Generalizarea atitudinii este însă nedreaptă, fiindcă, cel puţin în anii ’50, Mircea Eliade declanşase rezistenţa prin cultură a exilului, atrăgând atenţia asupra primejdiei culturale şi etnice a agresiunii bolşevice, în extraordinarul eseu Destinul culturii româneşti (în „Destin”. Revistă de cultură românească, Madrid, caietul nr. 6-7, august 1953, pp. 19-32). Pe de altă parte, Eliade nu a pactizat nici cu perioada ceauşistă, refuzând invitaţia de a veni în ţară, deşi onorarea ei i-ar fi putut aduce editarea masivă în România. Altminteri, spre a contracara judecata din urmă, Adrian Marino a scris una dintre cele mai temeinice monografii, cea despre Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), publicată cu destulă greutate. Într-o scrisoare îmi mărturisea că n-a fost niciodată un răsfăţat al editurilor româneşti, el smulgându-şi fiecare carte după mari lupte cu mafia editurilor şi cu cenzura. Ştim prea bine că aşa a şi fost.

Mai fragile devin judecăţile lui Adrian Marino când implică prea mult argumentul politic şi ideologic. De pildă, condamnarea în bloc a celor trei mari că n-au fost capabili să se desprindă de tinereţea lor legionară, prin reconsiderări precise în contextul europenismului postbelic. Prin acest liberalism stângist, Adrian Marino a urmat, cu voie sau fără voie, curentul „corectitudinii politice”, predominant după 1989, atitudinea lui consonând, în ce-i priveşte pe Noica, Eliade, Cioran, cu fanatismul ideologic al unei Alexandra Laignel-Lavastine. Or, de cine a fost stimulată şi promovată editorial în România antinicasiana Alexandra Laignel-Lavastine? Surpriză mare: tocmai de gruparea GDS, în frunte cu Gabriel Liiceanu. Iată o enigmă care tulbură posteritatea filosofică a învăţăceilor de la Păltiniş, enigmă, altminteri, bine intuită de Adrian Marino, în Viaţa unui om singur. De unde şi imaginea deloc măgulitoare asupra lui Liiceanu, Pleşu, Patapievici. Aici, Adrian Marino se întâlneşte cu Paul Goma, cel din Jurnale.

Pentru a descifra câte ceva din asemenea enigmă, trebuie văzute formele reactive în faţa cărţii-testament a lui Adrian Marino. Unele sunt previzibile şi uşor de înţeles, cum e aceea a lui Mircea Dinescu. Poetul-revoluţionar a reacţionat exact ca şi în alte situaţii, cea mai cunoscută fiind faţă de Cezar Ivănescu: i-a descoperit repede o „colaborare” cu securitatea (vezi Marino minte şi mort, text postat şi pe internet). Ceea ce l-a dezechilibrat profund pe Mircea Dinescu (altminteri, nici nu şi-a putut explica ce l-a „apucat” pe Marino să-i facă un asemenea portret demn de Ţiganiada şi de miticismul caragialesc) e semnalarea unui fenomen cumplit din cultura românească, acela al zeflemelei sans rivages, în care Mircea Dinescu este un campion recunoscut, ca imagine a biruinţei miticismului în cultura şi în civilizaţia românească, fenomen care ne face incompatibili cu Europa civilizată.

Comparativ cu meschinăria delaţionistă a lui Mircea Dinescu, de cu totul altă factură pare a fi atitudinea lui Nicolae Manolescu. De cu totul altă factură şi, totuşi, în esenţă, aceeaşi. Trebuie menţionat că, în memoriile lui Adrian Marino, Nicolae Manolescu este cruţat, deşi i-a fost un statornic emul, fie şi numai din pricină că se postau la niveluri divergente ale criticii literare: unul – creator de sistem, în ton cu dominanta culturală occidentală postbelică, celălalt number one în critica impresionistă, specifică autohtonismului nostru. Cu toate acestea, Adrian Marino şi-a dovedit generozitatea şi a recunoscut în Nicolae Manolescu un mare critic, comparându-l, foarte favorabil, prin contrast, cu aparentul să adversar de generaţie, Eugen Simion. Şi asta în ciuda faptului că Eugen Simion era, de fapt, ceva mai apropiat de europenismul critic al lui Marino prin receptivitatea faţă de Roland Barthes, bunăoară. Explicaţia vine de acolo că Eugen Simion a optat pentru un anume neutralism politic care i-a îngăduit o ascensiune academică rapidă, ajungând şi preşedintele Academiei Române, pe când Adrian Marino, care merita cu asupra de măsură să intre în rândurile nemuritorilor, a preferat conflictul cu Academia, ceea ce nu şi-a îngăduit, totuşi, Nicolae Manolescu, ajuns şi el, ceva mai greu, în fotoliul suprem. Ce l-a determinat pe Adrian Marino să îndulcească atitudinea faţă de Nicolae Manolescu? În afară de onestitatea despre care vorbeam, au intervenit, de astă dată, afinităţile politice liberale care s-au întâlnit în Alianţa Civică. Adrian Marino a fost membru în Senatul Alianţei Civice şi al Senatului ASPRO. Se pune întrebarea dacă Nicolae Manolescu a răspuns cu aceeaşi monedă generozităţii lui Marino. Răspunsul este negativ. Declaraţiile lui la apariţia cărţii ultime a lui Adrian Marino îi dau dreptate, pe de o parte, lui Mircea Dinescu, chiar în lipsa probelor materiale şi morale („Dinescu are dreptate, deşi este mult prea slobod la gură şi n-ar avea dreptul să dea asemenea informaţii”), iar pe de alta nu şi-a schimbat cu o iotă părerea că activitatea de critic şi teoretician literar a lui Marino este neînsemnată, ba lipsită de „originalitate”, văzându-l ca pe un simplu adunător de informaţii. Asemenea apreciere, oglindită şi de omiterea lui Marino din Istoria critică a literaturii române, este o nedreptate flagrantă, oglindă nu doar a obtuzităţii lui Manolescu în raport cu hermeneutica, dar şi a diferenţei ideologice şi politice dintre cei doi, în pofida aparenţei că s-ar fi întâlnit pe firmamentul liberalismului. Singurele concesii pe care şi le-a îngăduit Nicolae Manolescu faţă de Viaţa unui om singur au fost admiterea unor accente critice care vizează pe G. Călinescu, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran. Şi chiar despre unii în viaţă. Atitudinea lui Manolescu poate fi înţeleasă în adevărata ei lumină doar coroborată cu reacţia altui ideolog postcomunist, Vladimir Tismăneanu.

De precizat că, dată fiind valoarea personalităţii sale, Marino a trezit interesul  noilor ideologi ai „europenismului”. După datele pe care le deţin, aici începe drama singurătăţii lui Marino din perioada postcomunistă, deşi el a părut că şi-a găsit o grupare care să-l reprezinte în aspiraţiile lui europene gândite din perspectivă românească. Din unghiul de vedere al doctrinelor culturale, Marino nu a fost un sincronist, în sensul adepţilor postbelici ai lui E. Lovinescu, între care s-a prenumărat şi un Nicolae Manolescu; el n-a făcut parte nici din gruparea protocroniştilor. Un alt sigur motiv de a se simţi, pe bună dreptate, un însingurat. El gândea, conform propriei hermeneutici, din perspectivă integratoare (în centrul gândirii sale stătea dialectica parte/întreg), încât vedea sincronismul  nu ca imitaţie a Occidentului, ci, aidoma lui Eliade, din postură competitivă, singura care salvează de epigonism şi de cultură marginală. Sincronismul lui Marino nu s-a dezvoltat ca ostil protocronismului, ci înglobându-l prin hermeneutica parte/întreg. El însuşi a creat, firesc, un alt termen, pe lângă sincronism şi protocronism: pancronismul. Marino considera minoră şi păguboasă gălăgioasa polemică dintre sincronişti şi protocronişti, o diversiune ideologică, nefuncţională în planul creaţiei culturale. Poziţia lui coincidea cu a mea, fapt reverberant în corespondenţa noastră şi în cele câteva întâlniri de care am avut parte, una derulându-se chiar în casa din Rakoczi 72. Nu ştiu de ce, dar după 1989  legătura dintre noi a slăbit, rezumându-se la a-mi trimite doar ultimele apariţii din Biografia ideii de literatură. Eu am avut intuiţia unei anume dedublări a personalităţii sale, încât cea politică ieşise în prim-plan şi pe o cale lucrativă în imediata actualitate, dar înstrăinată de a marelui savant pe care-l preţuiam. Nu puteam înţelege, bunăoară, inclemenţa lui faţă de Noica. Distingeam doi Marino: unul care se străduia să fie „corect politic” şi celălalt, adevăratul Adrian Marino de care mă apropiasem. Între cei care au înţeles asta, se găseşte Adrian Dinu Rachieru, care a scris Alternativa Marino (Editura Junimea, Iaşi, 2002). Acolo este şi imaginea cu care eu mă simţeam solidar. Pe noul Marino îl făcuseră „prizonier” cei pe care eu îi numesc „dreptacii de stânga”, cei descinşi direct din troţkism, erijându-se acum în „noua dreaptă” menită să condamne comunismul în frunte cu Vladimir Tismăneanu, sub înalta oblăduire a preşedintelui Traian Băsescu. Or, în Viaţa unui om singur prevalează hotărât primul Marino, cel adevărat. Şi aici începe reacţia cea mai interesantă la apariţia cărţii lui Marino. Ea nu putea veni decât de la Vladimir Tismăneanu.

Intervenţia lui Vladimir Tismăneanu datează din 12 februarie 2010. Poate fi citită şi aceasta pe internet. Are titlul dibaci: Manipularea unei umbre: Cazul Adrian Marino. Aşadar, Viaţa unui om singur îl transformă pe Adrian Marino într-un „caz”! Unul care „dezamăgeşte” precum a „dezamăgit” şi „evoluţia” lui Paul Goma după 1989. Dar, spre deosebire de Goma, confratele din Lăteşti, Adrian Marino evoluase invers după revoluţie: se apropiase de Tismăneanu, pe când basarabeanul, din instinct, tocmai se depărtase! Titlul ales de Tismăneanu are, fără voia autorului, o stranie vocaţie narcisiacă. Vorba-cheie este manipulare. Sunt obligat să precizez că Vladimir Tismăneanu e înzestrat cu o deşteptăciune sclipitoare, că nimeni dintre ideologii actuali nu are geniul manipulării aşa cum îl are, din straturi arhaice, autorul celebrului Raport asupra condamnării comunismului. Beneficiind şi de o informaţie prodigioasă, el a reuşit să devină principalul doctrinar şi „istoric” al României contemporane, lăsându-l de căruţă până şi pe Lucian Boia. Paul Goma crede că este noul Roller al istoriografiei naţionale. Comparaţia îi este defavorabilă lui Tismăneanu. Mihail Roller a fost un simplu pigmeu pe lângă Vladimir Tismăneanu. El a reuşit să-şi formeze o şcoală de istorici tineri, gata să-şi dea duhul pentru triumful „tismăneanismului”, ca să creez şi eu un barbarism. L-am văzut, pe postul B1 TV, pe un tânăr pe nume Neamţu (o fi acelaşi cu Mihail Neamţu, semnatar în Idei în dialog?), perorând cu un debit verbal remarcabil în favoarea „geniului” istoriografic al lui Vladimir Tismăneanu.

Ce zice d-l Tismăneanu în replica sa? Are grijă să precizeze că nu poate fi bănuit de reavoinţă faţă de Adrian Marino, fiindcă i-a fost prieten şi comiliton ideologic. Şi trece în revistă excelentele relaţii cu autorul Vieţii unui om singur. Aşadar, el este cu totul îndrituit să se exprime „obiectiv” asupra cărţii, în contra tuturor „manipulatorilor” prezenţi şi viitori. Prietenia lui Vladimir Tismăneanu cu Adrian Marino a început imediat după 1989. El a scris laudativ despre ultimele cărţi ale lui Marino, cele cu profil de cultură politică europeană, preţuind „europenismul său vibrant, generozitatea cu care i-a susţinut pe mulţi tineri”. Mai mult de atât, Marino însuşi a scris despre cărţile sale, l-a premiat în postură de preşedinte de juriu la ASPRO şi i-a făcut o dedicaţie pe un volum, numindu-l „maestrul tinerei politologii româneşti”. Ei, aici e aici. Căci, într-adevăr, Vladimir Tismăneanu chiar acest rol excepţional şi-a asumat şi pus în practică după 1989. Sintagma lui Adrian Marino este cheia a ceea ce am numit, recent, „experimentul Piteşti III”, în prelungirea celorlalte două „experimente Piteşti”, cel dintâi avându-l ca protagonist pe Eugen Ţurcanu (sub oblăduirea ideologică a lui Nikolski), al doilea, descris şi acesta foarte bine de Paul Goma, avându-i ca protagonişti pe Gogu Rădulescu, Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu ş.a., pentru ca, în fine, să ajungem la cel mai rafinat dintre toate, „experimentul Piteşti III” datorat „geniului” indiscutabil al lui Vladimir Tismăneanu. Diferenţa dintre primele două şi cel din urmă este că acesta pare a condamna ceea ce înaintaşii lui Vladimir Tismăneanu au construit cu enormă trudă. E marea lovitură a acestui manipulator de clasă.

Iar acum vine să dea turnura cea mai convenabilă „primejdioasei” cărţi a lui Adrian Marino, care dă peste cap o întreagă strategie a experimentului. Citim aici miza majoră a Vieţii unui om singur. Iar Vladimir Tismăneanu s-a grăbit s-o diriguiască spre căile cele mai convenabile. De aceea, Liiceanu, Pleşu, Patapievici nu s-au grăbit să reacţioneze decât marginal comparativ cu „şturlubaticul” de Mircea Dinescu. În apărarea lor s-a ridicat d-l Vladimir Tismăneanu. Cine ar fi putut s-o facă mai bine decât dânsul? „Sunt aşadar siderat de manipulările care au loc acum”, trage semnalul de alarmă Vladimir Tismăneanu. Nu, despre anumite personalităţi trebuie să biruie respectul, să se consolideze legenda că întruchipează moralitatea şi valoarea intelectuală cea mai înaltă care s-a ivit din sânul intelighenţiei româneşti contemporane. Cum să planeze asupra Grupului pentru Dialog Social bănuiala că ar constitui o „mafie” culturală iar nu conştiinţa civică ireproşabilă a neamului? Nu s-ar pune oare în primejdie însăşi capodopera gândirii istorice şi ideologice a lui Vladimir Tismăneanu? Ba da, s-ar zdruncina din temelii „experimentul Piteşti III”. De aceea, el ne avertizează că ultima carte a lui Adrian Marino nu se cuvine a fi citită în spiritul unor adevăruri care „compromit” singurele „valori” pe care le are astăzi neamul românesc. La nevoie, Marino poate fi, la rându-i, „compromis” prin argumente de felul celor furnizate de Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu. Asemenea, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu s-au grăbit să scoată la iveală dovezi asupra „imoralităţii” lui Marino, ca de pildă o dedicaţie a criticului pentru Dumitru Popescu-Dumnezeu. Dar nu e cazul, concede ideologul. În consecinţă, el trasează culturii noastre sarcina de a scrie o „biografie obiectivă” a lui Adrian Marino, aşa cum s-a întâmplat cu aceea a lui George Ardeleanu despre N. Steinhardt.

Mai poţi spune că Vladimir Tismăneanu nu e întruparea generozităţii şi clarviziunii în cultura şi în politica timpului nostru? Aparent, n-ar mai fi nimic de spus întru consolidarea convingerii publice că destinaţi a trasa harta valorilor culturale, morale, ideologice şi politice ale noilor vremi sunt doar cei hărăziţi de instanţe „divine” (dintr-un Olimp inaccesibil pentru „indisciplinaţi”, pentru „incorecţii politici”) să hotărască încotro trebuie s-o ia istoria României. Or, cartea lui Adrian Marino vine să semene îndoială asupra „aleşilor”. De aici spaima că ar putea tulbura ierarhiile şi valorile, că, într-adevăr, Viaţa unui om singur s-ar putea transforma într-un eveniment.

THEODOR CODREANU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: