LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Olimpia Berca: „Gimnastica nisipului“

Ceea ce se impune de îndată în poezia lui Sabin Opreanu, dacă i se face o radiografie din perspectivă diacronică, este o anumită stabilitate, chiar imobilitate a structurilor tematico-stilistice. Fixat în ambianţa Văii Cernei (Râul), clamându-şi cu blândeţe solitudinea, în forme lirice bogat metaforizate, ce, uneori, alunecă spre un suprarealism temperat, sau, alteori, tentează  deliciile ironiei directe,  poetul nu pare dispus să-şi schimbe nici orizontul, nici atitudinea lirică, nici maniera. Aşa se face că Gimnastica nisipului (Timişoara, Editura Brumar), volum publicat în 2007, reia piese aparţinând anilor ‘80.  Discursul urmează, aşadar, traseele străbătute, deja, în plachetele anterioare. Râul rămâne perpetua sursă de reverie, simbol complex (« să-mi imaginez tot ce poartă Râul în visare / deasupra norilor de platină »), deopotrivă reper al peisajului natural, loc de refugiu şi pilon al figuraţiei estetice, având, mai degrabă,  rolul de a încifra decât de a comunica. Se desprinde silueta unui poet, oarecum singular în obsesia sa, care, deşi trăieşte sentimentul neadecvării, nu caută nici schimbarea, nici evadarea, pentru că sursa lirismului său stă tocmai în această monotonie a mediului : « Aceleaşi păsări./Aceleaşi ramuri./Aceleaşi boabe de rouă./ Poate mai puţin transparente./ Poartă şi ele boala veacului: lacrima./ Puţină sare nu? şi mult sentiment dezrădăcinat ».

Şi, totuşi, sub liniştitul refuz de a fi altul şi altfel, răzbat semne, care , chiar dacă nu schimbă, în esenţă, modul cum poetul îşi concepe enunţul, conţin, măcar în subtext, nevoia şi dorinţa de înnoire.

Referindu-mă acum strict la recena plachetă, aş remarca regia la care a recurs autorul în alcătuirea sumarului. Selecţia textelor, succesiunea lor şi, în fine, apelul la semnalizatori metatextuali (titlul şi motto-ul), cu scopul de a focaliza fragmente de discurs, toate aparţin unui remake bine gândit : suportul (discursul) a fost reţinut, în continuare, neschimbat, ceea ce s-a modificat este concepţia : au fost mutate accentele.

Mai întâi, titlul. El defineşte, cred, foarte exact, în alcătuirea sa, vag pleonastică şi, evident, artificială,  poetica spre care ar tinde stihurile lui Sabin Opreanu. Din perspectiva limbajului comun, “gimnastica nisipului” pare un non-sens, din cea a limbajului poetic, însă, sintagma avertizează că textul pe care-l desemnează, limbajul artistic, în genere, aparţin (în viziunea autorului) unui regim supra-determinat, saturat. Şi dacă mărcile intitulării, în volumele precedente, au rolul de a decoda metaforele lirice (Sunetul zăpezii, 1977; O privire asupra râului, 1982; Poeme de râu, 1987; Insula de pergament, 1998), acum, titlul (Gimnastica nisipului), o metaforă animistă tautologică, extrasă (asemenea celor de dinainte) din domeniul acvaticului, sugerează o schimbare de atitudine (fie şi virtuală).

„Cu spatele întors fericirii cumsecade de a imita iarăşi şi iarăşi cerul albastru şi luna/ rotundă”, poetul îşi deconspiră, lucid, autoironic, mecanismele propriilor construcţii şi anunţă, uneori cu regret, greu disimulat, alte opţiuni: „Tot pe ţărmul Râului,/ Privindu-l./ Cu teamă şi dragoste neţărmurite,/ Cu ura neîmpăcată./ Râul ehe! Desuet şi El./ Neschimbat peisajul”.

Încercarea poetului de a conştientiza actul artistic, de a se autocontempla, apelând fie la un registru grav, fie la unul persiflant, nevoia de precizare, în cele din urmă (dorinţa de a-şi fixa locul,  de a vorbi despre propria  scriitură), sunt subliniate şi de motto-ul, datat 2007, la distanţă de aproape două decenii de elaborarea poeziilor: „Pe când nisipul ăsta îşi răsucea mustaţa/ Când prea târziu pe râuri se risipea şi ceaţa/ Prin mine adormitoare se lăfăia chiar greaţa”.

Sabin Opreanu nu renunţă, deci, la voluptatea de a juca rol dublu – acela de actant în spaţiul propriului discurs (erou liric) şi, în paralel, de mediator (cel care explică şi face legătura cu cititorul). El se plasează în universul poeziei, dar şi dincolo de acesta. “Provincia “, “insula lui Eutanasius”, spaţii  “pseudonime” ale poeziei, cum spunea, mai de mult, Laurenţiu Ulici, se estompează, pentru a face loc unui univers intelectualizat şi unui lirism controlat de tendinţa “tematizării” limbajului poetic. E ca şi cum limbajul , părăsindu-şi menirea de a da expresie emoţiei, se transformă, treptat, în referent.

Modul în care metatexul câştigă teren e susţinut, mai ales, de distribuţia, de ordinea textelor mai vechi în structura cărţii. Astfel, lectorul e dirijat cu abilitate spre ciclul ce încheie volumul, Ţărmul râului. Acesta – o poemozie, cum îl califică autorul, cu un termen hibrid – exprimă limpede un nou program poetic. Fără echivoc, elementele ce ţin de transmiterea ideilor domină fluxul spontan al trăirii lirice (să se vadă şi Ion Pop, 2001):    ”Atunci am părăsit plângerea Râului şi mânat de/ îndemnuri mai proaspete/ în sihla întunecoasă mi-am aruncat spada de rouă/ Tot ce regândeam mi se părea mult mai important decât gândul însuşi…”.

Astfel, noutatea şi modernitatea textului nu mai trebuie căutate, ca înainte,  precumpănitor, dacă nu exclusiv, în pasta însăşi a discursului, ci şi în regia  de ansamblu, în distanţare, în artificiul figuraţiei semantice (aglomerarea de sensuri, pleonasmul, disimularea ironică)  ori compoziţionale (distribuirea textelor) – proceduri  pe care poetul le exploatează surprinzător.

OLIMPIA BERCA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: