LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Nae Georgescu: „Cronică la vol. lui Gheorghe Doca «Eminescu – o perspectivă dialogic㻓

Mi-e greu să-i zic carte lucrării masive a d-lui Gheorghe Doca „Eminescu – o perspectivă dialogică” (vol.I 366 p., vol.II  472 p.), pentru că nu respectă proporţiile obişnuite dintre citate şi contribuţia proprie; cu multă îngăduinţă, răsfoind a doua şi a treia oară,  dau citatelor aproape două treimi şi apreciez că autorul acoperă cu vorbele sale cam o treime din spaţiul tipărit. Ar fi vorba mai degrabă de „caiete” – şi îmi vin în minte, ca termen de comparaţie, „Caietele Principelui” de Eugen Barbu (sau, mă rog,  „Caietele albastre, filozofice” ale lui Lenin care ni se recomandau ca bibliografie obligatorie în facultate…). S-ar putea vorbi de o antologie eminesciană comentată – dar lipsesc criteriile şi, mai ales, trimiterile la surse – şi, în plus, comentariile se pretează, şi ele, unei antologii paralele – aşadar: citate masive din Eminescu, din comentatori ai lui Eminescu, citatele comentate, comentariile idem – un fel de morişcă pusă între vânturi pentru a le capta suflul către un urdiniş.

Paginile de faţă nu sunt un pamflet, ci chiar o analiză, şi îmi pare rău mie însumi că trebuie să-l descurajez pe autor de la eventuala continuare a unui astfel de măciniş – dar cu asemenea făină opera lui Eminescu  nu poate „dospi” în hrană pedagogică pentru studenţi şi liceeni, cum ne spune dânsul la tot pasul. Mărturiseşte că a lucrat 4 ani la elaborarea acestor – repet: „caiete”. Nu e destul. A găsit materialele, unghiul de atac, locul de construcţie (tocmai în zona pedagogiei receptării operei lui Eminescu!), pune chiar cărămidă peste cărămidă – are şi un „liant teoretic” dar mai trebuie ceva ca lucrurile să se lege, ca pâinea să dospească – şi acel ceva s-ar traduce prin tăcere activă. Să mai pună, aşadar, cel puţin încă patru ani în contul tăcerii fizice, pentru dialogul interior, al d-sale, cu Eminescu şi cu lumea – şi apoi să vadă dacă timpul horaţian se verifică. Între timp, puţină istorie literară e necesară pentru a transmite mai depăarte cunoştinmţele în cunoştinţă de cauză – şi multă, multă filologie care să-i readucă îndemânarea lingvistică la dimensiunile exacte, adică să recunoască: lingvistica este „ancila” filologiei.

Ar trebui, de acum încolo, să dau exemple de descurajare, dar voi spune mai întâi ce trebuie spus. Autorul găseşte un teren nou de explorare a operei eminesciene – în ştiinţele comunicării care au luat un avânt deosebit în secolul nostru. Această carte (îi spunem, totuşi, astfel) cucereşte prin  simplitatea demersului, dl. Gheorghe Doca realizând o morfologie în sensul clasic, de identificare şi descriere a formelor  dialogurilor eminesciene. Mai mult: dânsul stă în dialog cu cititorul care-l poate completa  cu exemple din memorie, poate înmulţi formele, le poate ordona altfel, îmbina şi chiar reduce (integra unele în altele) – fiind, la rândul său, în dialog cu autorul şi mulţumindu-i, oarecum, că i-a deschis tema.  Îl citează pe Bahtin – dar mai ales pe Vasile Tonoiu  şi pe Alexandru Melian dar te lasă la tot pasul să-l completezi cu o bibliografie care se ţese oarecum de la sine pe parcursul lecturii din asociaţiile deja fixate. Iată o „operă deschisă” în toată puterea cuvântului ce merită atenţie. Punctele de reper sunt, în mare, acestea, fixtate în sumar: „Primnordialitatea relaţiei”, „Deschiderea la/către lume, la/către celălalt, la/ către sine”, „Ierşire din sine. Disponibilitate pentru întâlnirea cu lumea şi cu altul/ celălalt”, „Alteritatea”, „Reciprocitate”, „Întoarcere îmbogăţită la /în sine”. Aceste şase categorii ale dialogului ( „mărci dialogale”) sunt urmărite în operă (poezie, proză, fragmentarium chiar) – şi în viaţa lui Eminescu. Este, să recunoaştem, o schemă abstractă, luată din teoriile comunicării – pe care autorul o aplică unui teritoriu concret întrucâtva, opera eminesciană – şi altuia, îngheţat în realitatea virtuală din „Viaţa lui Mihai Eminescu” de G. Călinescu de la 1932 (verificată, pe ici pe colo, pe unde se potriveşte, cu „Hyperion” al lui George Munteanu din 1972). Trebuie să facem neapărat reduceri. E oţios să verifici biografia cuiva cu o schemă din ştiinţele comunicării, astfel că vom lăsa la o parte domeniul. Evident, ce ai găsit, aia ai căutat (parafrazându-l pe Noica) – dar capitole precum: „Între boală şi alterarea raportului cu lumea”, „Blocajul comunicării”, „Revanşa epifenomenelor”, „Rupturi”, „Ferestre ale cunoaşterii de sine”, „Iluzia refugiului în lumea poeziei”, „Deschiderea la lume şi închiderea în sine – un dialog imposibil?” – frizează sociologismul vulgar. Cum adică, „alterarea raportului”?! Poate „alterizare”, poate „schimbare”. Ceva alterat este ceva stricat după simţul comun („mâncare stricată”, de pildă”) – dar teoretic acest „alter” înseamnă altceva, deci laptrele stricat, ca să rămânem în zona alimentară, este stricat faţă de ce a fost ca lapte dulce, de pildă, dar când devine iaurt sau brânză nu mai e de loc stricat, ci foarte bun; este doar altceva sau „celălalt” lapte. Cum să se strice, însă, un raport, o relaţie?! Faţă de ceva anume? Când totul pe lume este relaţie (autorul scrie chiar aşa: „Primordialitatea relaţiei”) – unde găseşti criteriul? În normele bunului simţ? Care norme, de pe vremea lui Eminescu – sau de pe vremea noastră? Pe vremea aceea, de pildă, lui Titu Maiorescu i-a căzut jobenul când a scos capul pe fereastra trenului să vadă pe unde se află. A trebuit să coboare din tren, în Gara Târgoviştei din Bucureşti, cu capul descoperit – şi a doua zi i-au ieşit vorbe, zicându-se : „ –  A înnebunit dl. Maiorescu, umblă cu capul gol prin oraş!” Ce relaţie s-a alterat aici?- Iar dacă nu găsim criteriul în zona bunului simţ, înseamnă că-l vom căuta în istoria medicinei minţii?! Pe scurt, ca să vorbeşti de relaţie trebuie să trăieşti în relaţie, s-o defineşti, s-o înţelegi în primordialitatea ei dar şi în funţionalitatea ei – altfel vorbeşti despre lapte stricat în faţa celui mai bun iaurt turcesc.

Ne dispensăm, aşadar, de gângurelile privind viaţa lui Eminescu, şi trecem copăcel-copăcel la alt domeniu incomod. Este acela al fragmentarium-ului eminescian, din care autorul alege copoios citate peste citate ca să-l găsească pe „omul profund” din ele. Numai că domeniul iarăşi trebuie evitat – din delicateţe, de data aceasta – pentru că în acest fragmentarium intră multe, enorm de multe traduceri după surse germane consultate de Eminescu de-a lungul vieţii. Multe dintre ele sunt identificate, dar constaţi cu tristeţe că autorul n-a auzit nici măcar de masiva lucrare a lui Helmuth Frisch : „Sursele germane ale creaţiei eminesciene” (2 volume de câte 400 pagini, ieşite în 1999 la Editura Saeculum I.O.). Se mai poate analiză a fragmentarium-ului fără Helmuth Frisch? – Nu se poate, drept pentru care lăsăm la o parte şi acest capitol al cărţii. Trecem la epistolierul eminescian, în care din nou este căutat omul profund sub faldurile scrisului, dar constatăm că iarăşi relaţia autorului cu eminescologia este… „alterată”. Dânsul citează de vreo 5-6 ori un pasaj dintr-o scrisoare a lui Eminescu din 1882 („Aştept telegramele Havas…”), spunând de tot atâtea ori că este adresată unei persoane necunoscute. Acea scrisoare fusese publicată fără adresant încă din 1892, de către Eduard Gruber, dar se regăseşte în lotul editat la anul 2000 de către Cristina Zarifopol-Illias. Primul care a identificat-o pe Veronica Micle în „adresantul necunoscut” a fost profesorul George Munteanu pe care autorul îl citează, însă, în cu totul alte contexte. Mai departe. Dl. Gheorghe Doca este, cred, singurul care mai afirmă că Eminescu a fost la Marea Neagră în 1881, când s-a demonstrat atât de limpede că anul este 1882. Se mai poate eminescologie fără D.Vatamaniuc?! – Nu se poate, drept pentru care trecem (nu înainte de a spune că autorul nu integrează ori relaţionează scrisorile din anul 2000 în/cu cele cunoscute până atunci).

Rămâne poezia, adică aproape jumătate din spaţiul tipografic, domeniu unde citatele abundă pentru a completa schema abstractă a comunicării cu bucăţi din opera eminesciană. Practica lui Gheorghe Doca este să citeze masiv, uneori pagini întregi, să comenteze parcimopnios, de cele mai multe ori citând alţi comentatori, bucurându-se (mulţumindu-se) să găsească locul poetic cel mai potrivit pentru afirmaţia teoretică urmărită. Îşi justifică de mai multe ori această pasiune pentru citaţiuni spunând că merită reluat cutare pasaj din cutare poezie de Eminescu, în general că e pedagogic ca poetul să fie citit şi recitit pentru a fi cuprins mai bine în rândul tinerilor. Numai că Gheorghe Doca nu-l citează de două ori la fel pe Eminescu. Mereu alte virgule, uneori şi alţi termeni, amestec de postume între antume fără atenţionare: ce va înţelege tineretul nostru din aceste reluări în continuă schimbare, nu ştiu – dar am convingerea că dl. Gheorghe Doca se abstrage din ideea de poezie – iar în privinţa textului ca text nu are proprietatea virgulei, a „lacătului frazei” în general.  Aleg câteva exemple mai şocante – mai mult din dorinţa (recunoscând că m-a incitat autorul cu ezitările lui…ontologice) de a comenta textul eminescian. Mă aşez, ca şi altădată, sub semnul lui Caragiale din confesiunea către O.Goga: „Ca în toate, şi în literatură se cere,  se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier…Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?…Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Iacă, numai interpuncţia…Câţi nu înţelerg că interpuncţia e gesticularea gândirii…Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod…Nu se poate artă fără migăleală…Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă…Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi Moş Virgulă.”

Ca să explice funcţiile  dialogice ale vocativului, de pildă, Gheorghe Doca citează şi cunoscutele versuri din „Doină”, o dată aşa: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta…”, şi a doua oară aşa: „Ştefane Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta…” Această vrgulă după Ştefane poate fi înţeleasă gramatical sau stilistic; ediţiile Maiorescu nu o au – dar este în „Convorbiri literare”, la Perpessicius şi, deci,  în ediţiile curente. Nu ştiu cum explică grămăticul, dar se accentuează diferit – şi, deci, sunt ritmuri diferite: Ştéfane, Mărìa Ta – şi Ştefàne Măria Ta: în prima formă, cea eminesciană,  versul are două accente, cu ictusul pe prima silabă, fiind ca o repetiţie – iar în a doua formă, maioresciană,  accentul exploziv pe iniţială ţine tot enuinţul. Este evident că Eminescu rosteşte tradiţional: Ştéfane, ca în poezia populareă: „Ştéfan, Ştéfan, Domn cel mare, / Seamăn pe lume nu are…”. Dacă îşi recita versul (invocaţia, cel puţin) în sinea sa interioară în dialog cu limba şi numai cu limba, dl. Gheorghe Doca  ajungea să-şi dea seama că trebuie să opteze şi că opţiunea schimbă accentele – care, la rândul lor, schimbă sensurile. Titu Maiorescu interpretează, vrea ca „Măria Ta” să fie un epitet fix, un propriu al lui Ştefan cel Mare şi numai al acestuia – în timp ce Eminescu recurge la o formulă de adresare generală.

În privinţa virgulei, gramatica intră de multe ori în conflict cu semantica şi cel mai cuminte e să ascultăm de autor ca să  nu ne rătăcim în ediţii. Iată, de pildă, banalul dialog din „Scrisoarera III” :  „- Tu eşti Mircea? – Da’mpărate!” Sunt ediţii care au :”Da, ’mpărate!” (în sistemul ortografic de după 1953, cu această cacografie: „Da,-mpărate!”).Faceţi diferenţa: vorba tărăgănată, cu virgula gramaticală, indică un răspuns spăşit, umil. În sistemul celor două apostrofuri din vremea scrierii lui Eminescu, chiar poetul ezită: în „Convorbiri” are „ Da  ’mpărate!”, cu apostroful larg ce indică pauză în rostire (forme disjuncte) – dar în „Timpul” reia însuşi: „Da’mpărate!”, restrângând spaţiul ca pentru un răspuns energic, demn, băţos. G.Bogdan-Duică interpretează tot acest pasaj, iar în final are forma grafică: „Şiabià plecă bătrânul…”, pentru „Şi abia plecă…” Oricine înţelege că editorul vrea să facă, aici, adverb de mod: abia-abia, insistând asupra bătrâneţii domnitorului. Când vezi asemenea interpretări de text la editorii lui Eminescu te pui în gardă şi urmăreşti mai cu atenţie cum este citat poetul (iar G. Bogdan-Duică are o ediţie destul de bună, eu m-am referit la această exagerare dar pot cita locuri unde este chiar de urmat).

Vocativul eminescian se pretează adeseori la interpretări. Compare oricine între ele texte de acest fel: „ O, rămâi, rămâi la mine…”, „O, vino iar în al meu braţ…”, „ O, eşti frumos cum numa-n vis…” „ O, mamă, dulce mamă…”-  cu „O rămâi, rămâi la mine…”, „O vino iar în al meu braţ…”, O eşti frumos cum numa-n vis…”, „O mamă, dulce mamă…” etc. Cacografia datorată reformei din 1953 (scoaterea apostrofului din scrierea limbii române): „O,-nţelepciune, ai aripi de ceară” are o poveste a ei: Perpessicius beneficiază de o prevedere a amintitei reforme care spune că textele deja elaborate până la intrarea ei în vigoare vor rămâne aşa cum sunt elaborate – şi până în volumnul V al său, dedicat variantelor la postume, are corect, eminescian. „O, ’nţelepciune, ai aripi de ceară…” – dar ediţiile  de după el au „O,-nţelepciune…” Ce marchează, aici, cratima? Funcţia universală a ei este să indice formele conjuncte (legate), dar cum să legi două cuvinte după virgulă?! Inutil să spun că Gheorghe Doca citează în ambele moduri,  cu apostrof şi cu cratimă. (Oricum, tot e  bine că nu are ca alţii: „O,-’nţelepciune…”) În general prin punctuiaţia sa cam flueiră vântul. Voi alege alt pasaj cu şi fără virgulă, unde sensurile sunt opuse şi implică o întreagă filosofie. Este vorba de drumul Luceafărului, pe care-l citează de patru sau cinci ori. Uneori este aşa: „Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele – / Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele.” (I,68).  Alteori, aşa: „ Un cer de stele dedesupt, / Deasupra cer de stele- / Părea un fulger…” (II,108) – dar şi aşa: „Un cer de stele dedesupt / Deasupra-i cer de stele-…” (II,30). Cum zboară, deci, Luceafărul?  În prima citare cerurile sesucced  unul peste altul deasupra-i, deasupra lui iar zborul le străpunge, este în sus. În ultima citare, însă, lipseşte virgula, deci „i” nu mai este pronume, deasupra lui –  ci devine verb: un cer de stele dedesupt deasupra este cer de stele. Cerurile se suced cu viteza fulgerului în sus, deasupra lui – deci Luceafărul zboară… în jos. Gheorghe Doca nici nu ştie că în această ultimă citaţiune aproape se întâlneşte cu Eminescu mica diferenţă fiind că poetul scrie, în „Almanahul României June”, disjunct şi cu cratimă dublă: „Un cer de stele de desupt / de asupra-i cer de stele – – ”.  Problema este, însă aceasta: de ce îl caută Luceafărul pe Demiurg undeva în jos, la marginea cosmosului – şi nu în centru. Cine este acest Demiurg, în fond? Nu cumva el este un administrator al Creaţiei, de pildă acel „Weltgeist” de care vorbeşte atât de convingător G. Bogdan-Duică ? Nu suntem departe de interpretarea lui Tudor Vianu (pe care, de altfel, Gheorghe Doca îl citează insistent) privind demonismul în poemul „Luceafărul” – cu diferenţa că Vianu cita sau, cel puţin, citea – avizat poezia lui Eminescu. E uşor să te joci cu virgula într-un text, dar când dai de sensuri opuse, ce faci? Pur şi simplu Gheorghe Doca are interpretări subliminale: simte demoniacul – dar transcrie eroic.

Mi s-a mai întâmplat asta cel puţin de două ori. O dată, citindu-l pe Aureliu Goci într-o porefaţă la o ediţie a sa din Eminescu: interpretează eminescian – dar transcrie textul maiorescian. A doua oară, mult mai interesant, în cazul interpretărilor lui Caius Dobrescu: ajunge adesea la sensuri eminesciene pe texte mişcate rău de editori (de câteva ori chiar declară că nu înţelege sau nu se înţelege textul… fiind vorba, desigur, de o ediţie, nu de textul stabilit de el însuşi). Este ciudat cum sensul eminescian se impune, uneori, împotriva schinjuirii lui prin punctuaţie sau alte reguli de scriere (vedeţi cum vrea poetul: de desupt, de asupra, prima oară fiind vorba de un fel de haplologie cum zic dânşii, lingviştii, pentru de dedesupt). Pe Caiuis Dobrescu îl înţeleg şi-l accept, pentru că are dubiul textului dus până la îndoieli interiooare cu fior metafizic, interpretează creând, deci frizează tragicul – dar la Gheorghe Doca este comic să urmăreşti coincidenţele… întâmplătoare. La un moment dat, citând din „S-a dus amorul” versurile: „Cu câte lacrimi le-am udat / Iubito, pentru tine!” exlamă subliniindu-l pe le în text : „ Cânturile, nota mea, Gh. Doca”(II,385). Exclamaţia ar avea sens în contextul ediţiilor Maiorescu, 11 la număr, care urmează : „Cum străbătea atât de greu / Din jalea mea adâncă” – cu referire la amor; celelalte ediţii (mai puţin I. Scurtu) au „Cum străbăteau”, cu referire la cânturi, desigur. Gheorghe Doca descoperă, în fine, că „S-a dus amorul…” este un poem din sfera celor care dezbat arta poetică la Eminescu – dar pentru asta se încurcă, inexplicabil, în scrupulele lui Maiorescu, acela care face din acest poem psihologie de despărţire. Dacă avea curiozitatea să vadă ce e la mijloc, autorul ar fi dat peste strofa următoare, pe care n-o mai citează, şi care la Maiorescu este astfel: „Că nu mai vrei să te araţi, / Lumină de ’ndeparte,/ Cu ochii tăi întunecaţi, / Renăscători din moarte” – iar la ceilalţi editori  are punctuaţie foarte diferită de la unul la altul. În „Convorbiri literare” şi, deci, în intenţia autorului, a lui Eminescu, strofa nu are nici o virgulă. A SE (RE)CITI ASTFEL – şi se va înţelege că nu este un vocativ sau o invocaţie: tu, lumină de ’ndeparte – ci arată modalitatea: te arăţi ca lumină. Mai departe, tot modalitatea se arată din vers în vers, şi se va înţelege că nu este o persoană reală care refuză să mai vină la întâlnire, etc. – ci îngerul de dincolo de viaţă: acesta nu mai vrea să se arate, amorul lui s-a dus (al lui, dar „supus amândurora”, deci care lega, punea în dialog omul cu îngerul), acest amor era cauza cânturilor. Pe dl. Gheorghe Doca l-ar fi putut interesa, pentru că mărturiseşte undeva că are de gând să scrie un studiu mai larg despre lumină la Eminescu.  Pe scurt, înţelegerea poemului „S-a dus amorul” este şcolărească, în cheia punctuaţiei maioresciene: „…iubirea şi durerea nu numai că se sting, ci chiar se îngemănează ca surse ale creaţiei: „cânturile” în care poetul „a îngropat” un „atât de trist amor” se trăgeau şi „din jalea lui adâncă”. De aceea i se pare normal ca pierderea suferinţei să fie şi ea subiect al regretului, întocmai ca amorul dus…” (II,382) Acest masochism al amorului, ca să-l înţelegem astfel din descrierea psihologizantă a lui Gheorghe Doca, nu are nimic de-a face cu textul. Cânturile  au consistenţă materială, în sine, ele „vin” pe buze sau „trec” prin minte – pentru că sunt fragment din acel „magnum cantum” al universului pe care poetul îl invocă atât de des – mijlocitor  între cosmos şi poet fiind lumina de ’n departe, îngerul îndrăgostit, de pildă din „Atât de fragedă”. Abia această schemă metafizică are aplicaţie la omul din realitate, la femeia de lângă tine ca să zicem aşa. A confunda lumina cu umbra ei: iată psihologismul care se face, prin punctuaţie mai ales, pe poezia lui Eminescu.

Am adus în discuţie „Atât de fragedă” şi dorim, de data aceasta cu premeditare, să vedem dacă autorul ţine cont de emendaţia de text a lui Ştefan Cazimir la această poezie. Nu e greu de găsit, o citează amplu de mai multe ori (iar pe Ştefan Cazimir îl citează abundent). Ilustrul profesor a propus  pentru versurile: „Deodată trece-o cugetare, / Un văl pe ochii tăi fierbinţi” forma din „Convorbiri liuterare, fără virgulă, şi a explicat gramatical: cugetarea trece un văl. Aşa e logic – şi aşa e la Emineescu; virgula îi aparţine lui Maiorescu şi se păstrează inerţial în toate ediţiile. Gheorghe Doca n-a auzit, n-a citit în cartea pe care o citează; ţine la această virgulă fără sens în patru citări succesive.

Desigur, toate acestea sunt situaţii parţiale, „punctuale” în limbaj postdecembrist; ele sunt cu zecile, dar tot parţiale. Întregul contează, s-ar zice. La întrebarea dacă ceva construit din erori poate fi în final valid, răspunsul este totdeauna da – pentru că în orice construicţie contează coerenţa interioară, structura, sistemul – nu neapărat materialul. Prin urmare s-ar putea zice – şi poate aşa este – că observaţiile de mai sus îl privesc pe Eminescu, nu pe Gheorghe Doca, sunt observaţii de amănunt, nu de fond. Ba va fi trebuind să-i şi mulţumim autorului că ne-a oferit prilejul să le facem. Cartea dânsului este lăudată de lingvişti, asta ne-a atras către titlu; a fost lansată cu fast la ţârgul naţional. Din păcate, lingviştii noştri au devenit tehnicieni, „specialişti” cum li se spune, s-au despărţit de filologie – dar şi aceasta: este treaba dânşilor, nu a lui Gheorghe Doca – şi, cu atât mai puţin, a noastră.   În  privinţa d-lui Gheorghe Doca avem de-a face cu o psihologie specială, aceea a individului care-şi aproprie din plăcere un text şi-l rescrie natural, cum îl simte el însuşi, nu cum vrea textul să fie scris. Necazul este că citează de mai multe ori aceleaşi poezii şi doar de aceea diferenţele de punctuaţie devin stridente…

Numai două adaosuri mai facem. 1) Când vorbeşte de ediţia princeps din 1883,  autorul susţine că aceasta a fost îmbogăţită succesiv de Titu Maiorescu până în 1911 cu alte 12 poezii, precum: „Din  noaptrea, Peste vârfuri,  De-or trece anii, Te duci,  Din valurile vremii, Somnoroase păsărele, etc.” De acord cu „etc”, dar cinci din cele „adăugate” de primul editor primei ediţii se află… în prima ediţie, iar „Din noaptea”, a şasea, nu se află în nici o ediţie Maiorescu. 2) Autorul are, apoi, un capitol (II,365 sqq) intitulat „Pathei mathos sau instruit de/prin suferinţă”, unde se referă pe larg la Eschil. Formula eschleană corectă este „to(i) pathei mathos”, şi nu are mai nimic de-a face cu instrucţia. Gheorghe Doca preia prin franceză (o traducere de sociolog, mult interpretată) ajungând să vorbească chiar despre  „a avea discernământ” şi altele ce ţin de ştiinţele comunicării. Proverbul este extras dintr-o frază ca următoarea (traduc din memorie): „Zeiţa Dike ţine balanţa în mână şi doar când pe un talger al ei pui suferinţă pe celălalt îţi aşează înţelepciune.” Nu este vorba de instrucţie/educaţie – ci de suferinţă, chiar de durere (sufletească: Agamemnon sacrificându-şi fiica, pe Ifigenia) – şi se poate înţelege ca relaţie permanentă: câtă suferinţă pui – atâta înţelepciune câştigi.

Asta, pentru ca să se înţeleagă clar că autorul nu prea suferă pentru Eminescu, de noile ştiinţe ale comunicării îl dor pe dânsul coatele…

NAE GEORGESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: