LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Melania Cuc: „Moşiereasca“ (fragment din romanul în lucru „Vara leoaicei“)

La Sâmbureasa nu a găsit decât o bătrână în crinolină aproape fleanduri şi pe cap, cu pălărie din pene de struț ciupite de molii. Avea brațele rigide, dar degetele cu inele coclite de vreme, i se mișcau repede, repede. Erau foarte sigure pe ele când manevrau cărţile  de joc. Le adunau, le împărțeau cu dexteritate de crupier veritabil, acolo, pe pluşul cândva verde al mesei pe care cineva o trăsese lângă perete.

Moşiereasa își da pasienţe cu ochii închişi şi un zâmbet de mulţumire întins de la un colţ la altul al gurii ca o custură de brici.

-Iura! Ha, ce  amant mai era!!! Nu era nici nobil, nici mujic!! A fost singurul care mi s-ar fi potrivit. Mareșalul l-a înfipt în sabie. L-a perpelit ca pe o frigăruie…

Olga Sâmbure zâmbi amintirilor cu un strop de cruzime și satisfacție; un cocktail de  sentimente, cum nu mai savurase de multe decenii îi lumină tenul acoperit cu pete cafenii.

Era din ce în ce mai sigură pe sine, chiar cochetă, în rufăria de epocă apusă. Era aproape o femeie frumoasă deşi mirosea a  săpun de rufe şi nu a parfumuri  celebre. Era aşa, ca o haină de blană foarte scumpă care năpârlise, se jegoşise, dar păstrase întocmai croiala unor alte timpuri. Periculos de frumoase.

Se agățase obraznică de Bărbatul de Ghindă, cu mânuțele-i fără cine știe ce carnație, sta cu unghiile înfipte în stofa sacoului cu tăietură la modă în anul acela.

El nu avea puterea s-o respingă. O lăsa să îl pipăie pe față, pe frunte, peste părul dat cu  gel de duzină.

-Hmmmm, miroși aproape la fel de bine  ca Puffi, -sărmanul meu câine. Papa, -așa-mi alintam mareșalul,- îl cumpărase de la Odesa. Cu tot cu zgarda cu peruzele de Persia. Poate că… erau  nestemate din Turcia… Cine mai știe? A trecut de atunci o veșnicie.

Olga încurca dinadins lucrurile. Trăgea de timp. Nu mai dorea să fie singură.

Nici situaţia nu era comică. Era tristă şi perfect posibilă pentru o poveste cu oameni ce nu au mai fost recuperaţi din filele unei istorii ca și fără de memorie.

Olga Sâmbure era povara, piatra care se voia a fi legată de gâtul unui bărbat încă tânăr, sănătos ca un taur şi fără obligații de familie.

Dar el nu era pregătit  să ajute pe nimeni.

Bătrâna devenea din ce în ce mai ciudată. Îl mângâia, trăgându-i capul cu șuvițe grizonate prematur peste sânii ei săi căzuți și ascunși sub cârpe din danteală cândva la modă în capitalele europei mondene.

Îi cânta ca de leagăn…

O nebunie!

Bărbatul de Ghindă s-a speriat de ceea ce  ar fi putut să i se întâmple.

A dat bir cu fugiţii, în timp ce  sărmana încerca să-i explice ,, cum că,, … şi  ,,că,,, aşa ar fi bine.

Ea îşi dorea din toate puterile să se facă auzită de lume, nu doar de fiul arendașului cu care se iubise sub ochii mareșalului. Asta până când ordonanța aia scofâlcită, a ,,raportat,, dezmățul.

Iurie Prut a fost hăituit cu câinii de vânătoare. Prins. Condamnat la cald.

Olgăi Sâmbure i s-a iertat  păcatul, printr-o scrisoare, pe care mareșalul i-a expediat-o prin curier special, cu o zi înaintea măcelului din portul  Sevastopol.

-Un erou.  Soțul meu a fost un erou, Andriușa. Să știi!

După decenii, moșiereasa încearca să lege firele, care nu se potriveesc defel între ele.

La Sâmburoasa  mirosea a moarte și a pelin amar.

El  a  îmbrâncit-o, a trecut peste trupul mic cu talpa pantofilor.

Pe moment nu i-a fost frică de Dumnezeu,  nici de oameni ruşine.

Cum ea era un bibelou rarisim și nu o proletară  puternică şi vulgară, Olga s-a făcut ţăndări. Zăcea în cioburi, sub picioarele  bărbatului care semăna izbitor cu ,,găliganul,, – colo un bărbat care nu făcuse degeaba umbră pământului.

Ş’ apoi?!

Nimicul! S-a instalat o linişte teribilă peste felia de moșie celebră. Marea sigurătate  a cuprins conacul, paragina acareturilor, un spațiu unde numai vara, veneau, îşi instalau cartierul general câțiva arheologi de modă veche.

Plăteau cu bonuri valorice  pe metru pătrat decoperat din ograda împrejmuită de zidurile, în care mai rezistau doar urmele cuielor în care va fi stat însemnul heraldic al familiei Sâmbure: crucea, jderul şi sabia.

Sâmbureştii îşi jucaseră cartea de-a lungul secolelor.

Dacă au câştigat sau au pierdut?

Habar n-am.  În Cronica de familie nu s-a pus încă punct.

 

 

MELANIA CUC

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: