LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Maria Vaida: Poetul sub imperiul timpului

Aş vrea să trec deşertul cu-o altă caravană,

Dar nu sunt călăuze şi nu ştiu ce să fac…

(De când te-ai dus…)

Numele Profesorului univ. dr. Constantin Cubleşan este recunoscut în viaţa literară românească şi internaţională printr-o activitate deosebit de diversificată şi printr-o viziune originală asupra lumii, indiferent de domeniul în care se manifestă harul său scriitoricesc. Fiu de intelectuali, Constantin Cubleşan s-a născut în 16 mai 1939 în comuna clujeană Traniş, localitate situată în munţii Vlădeasa, unde începe şcoala primară, pe care o termină la Huedin. Destinul său literar se leagă firesc la începuturi de numele scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu, discipolul lui Blaga, pe care l-a avut profesor în clasele urmate la Liceul de băieţi din Cluj. Profesorul I.D. Sîrbu, om de mare valoare şi o vastă cultură, avea harul pedagogic, fapt confirmat de toţi foştii săi elevi, pe care am avut privilegiul de a-i cunoaşte: Lelia Nicolescu, Eugeniu Pletea, Constantin Cubleşan, ş.a. Tînărul licean ispitit de muze are şansa de a fi descoperit de profesorul I. D. Sîrbu, încurajat de acesta şi iniţiat în tainele literaturii. De la profesorul său I. D. Sîrbu, scriitorul Constantin Cublesan a învăţat că pentru cuvântul rostit dai seamă în faţa oamenilor, iar pentru cuvântul scris dai seamă în faţa lui Dumnezeu. Pentru ambele situaţii, omul şi scriitorul dovedesc un respect nemaiîntâlnit. Perioada studiilor liceale  marchează începutul unei frumoase şi impresionante cariere literare, consolidată prin studiile filologice de la UBB Cluj, dar şi prin studii academice de doctorat.

Opera literară şi ştiinţifică a lui Constantin Cubleşan se concretizează în variate tipuri de discurs, fiecare evidenţiind o altă faţetă a talentului său. În creaţia literară se face remarcat de la debut prin mînuirea inspirată a verbului, fie că e vorba de poezie, proză, teatru, critică literară sau literatură pentru copii. Criticul „recreează” o operă, o postează în prim-plan pentru a trage atenţia asupra valorilor perene ale literaturii române. Volume ca: Miniaturi critice, 1968; Teatrul – Istorie  şi actualitate, 1978; Opera literară a lui Delavrancea, 1982; Teatrul – între civic şi etic, 1983; Opera literară a lui Ion Lăncrănjan, 1993; Ioan Slavici  interpretat de…, 1994; Opera literară a lui Pavel Dan 1999; Caragiale în conştiinţa critică, 1999; Romancierul Rebreanu, 2001; Moara cu noroc de Ioan Slavici, 2001; Antologia basmului cult, 2002; Caligrafii „Caligrafului”, 2002; Dicţionarul personajelor din teatrul lui I.L.Caragiale, (coordonator), 2002; Clasici şi moderni, 2003; N.Filimon.Micromonografie, 2003; Romulus Cojocaru – poetul, 2004, Dicţionarul personajelor din teatrul lui Blaga, 2005, De la tradiţie la postmodernism, 2005, Dicţionarul personajelor lui Caragiale, 2008 ş.a. stau mărturie  mută în acest sens. Pe lângă acestea (adăugăm volumele de teatru sau volumele de proză, şi nu sunt puţine: romane, povestiri, nuvele), scriitorul Constantin Cubleşan a publicat de-a lungul vremii  mai multe volume de poezii, dintre care amintim: Apropierea  iernii, 1993; Vîrsta amintirilor, 1995; Lumina din prăpastie, 1996; În oglinzile timpului, 1997; Meridiane lirice, 1998; Templul cu vise, 1999; Absent din Agora, 2001; Litanii profane, 2004.

Într-un interviu pe care îl acordă în anul 2001 Paulinei Popa, profesorul Constantin Cubleşan mărturiseşte că: „sufletul omului este poetic”, iar volumele de versuri pun în lumină poeticitatea sufletului său generos şi blând, aşa cum este de altfel şi omul care-l locuieşte, mereu aureolat de lumină, veselie şi bunătate pe care le proiectează asupra celor din jurul său. Volumele sale de versuri au teme dintre cele mai clasice: timpul cu scurgerea ireversibilă a sa, iubirea, regretul, cetatea, visul, existenţa, lumea, relaţia eului cu Dumnezeu, inocenţa şi candoarea, ludicul.

Dintre volumele de poezii semnate de Constantin Cubleşan, unul ne-a atras în mod irezistibil: este vorba de placheta  Lumina din prăpastie, tipărită la editura Helicon din Timişoara în 1996, într-o ediţie de buzunar, dar totuşi, de mare ţinută estetică. Structura compoziţională a volumului cuprinde în cele 125 de pagini mai multe cicluri de poeme: Destin, Opale umbre, Ceremonii în pastel, Chemarea lunii, Simplu, Săbii şi crini, Balade şi Cărţi poştale ilustrate. Eul liric al poetului stă sub semnul timpului dominator, ireversibil şi implacabil. Poetul meditează asupra timpului în diferite ipostaze: din perspectiva cosmică, istorică, psihologic-afectivă, filosofică, având mereu conştiinţa unei îngrădiri, fără posibilitatea de a i se împotrivi. Destinul şi ceremoniile printre săbii şi crini se derulează simplu, dar la lumina lunii, a cărei chemare o simte fiinţa îndrăgostită,  fără putinţa de eliberare a perechii de sub imperiul timpului, deoarece eliberarea ar însemna o renunţare la însăşi condiţia umană, la şansa unicei fericiri, efemere. Meditând asupra timpului, poezia lui  Constantin Cubleşan devine reflexivă, dobândind tonalităţi elegiace, nostalgice, părând a mărturisi precum Sf. Augustin că până acum nu ştia ce este timpul, trăind sub auspiciile unei iubiri eterne, într-un timp mitic. Vizuală şi melodioasă, poezia îşi desfăşoară discursul liric pe pânza de mătase a pastelului, a sonetului, a elegiei, a baladei. Combinaţia de specii lirice şi de cicluri poematice atât de diferite conferă volumului un aer de colaj postmodernist, dar toate poemele se aşază însă între canoanele unei clasicităţi originale şi duios-reflexive: Poate că veşnicia e un omăt imens / În care nu sunt drumuri şi, nici atât, hotară / Unde ajungi fixat într-un cristal, / Să licăreşti în timpul fără de zori ori seară…( Poate că veşnicia…). Din perspectiva istorică, a trecerii ireversibile spre crepuscul, eul liric se multiplică, dobândind consistenţa elementelor telurice şi conştiinţa inutilităţii regretelor: Ne ofilim încet ca frunza de mesteacăn / Şi ne-nclinăm sub vânturi ca paltinii cărunţi- / Ni se zbârceşte pielea, de piersică trecută / Şi coborâm în vreme mai slabi şi mai tăcuţi.( Crepuscul). Poezia Destin oferă variante de răspunsuri la întrebările posibile, retorice şi incomode: cine sunt?, de unde vin?, adresate îndeobşte creatorilor. Chinurile creaţiei sunt similare adesea cu cele îndurate de martirii neamului în perioada medievală: schingiuirea pe roată, arderea pe rug, iată durerea din care se iveşte suavă şi inocentă, cu strălucirea perfecţiunii cristalului, Poezia!

Şi pentru Constantin Cubleşan poezia este o panoplie de osânde, un act dramatic trăit plenar în adâncurile fiinţei sale telurice. Răspunsurile se formulează aici în versuri gnomice, adevărate axiome lirice de mare profunzime filosofică în definirea fiinţelor dăruite cu har: Cu fiece clipă intrăm în pământ / Fără să râdem, fără să plângem…; Cu fiece clipă ne irosim fără rost / Ne bântuie vânturi, ne biciuie ploi…; Cu fiece clipă ne zbatem mai mult / De parcă ne-ar frânge trupul pe roţi…(Destin). Şi în alt poem revine ca o litanie sintagma „cu fiece clipă”, un lait motiv al poeziei Ca mâine, fapt ce circumscrie motivul asociat la temă- timpul implacabil.  Asemeni lui Iona în burta chitului, eul liric trăieşte parcă într-un „imens halou de ceaţă”, în vecinătate tăcută „cu viaţa de apoi”. De fiecare dată, poetul utilizează forma de plural a persoanei întâi, nu ca pe o formulare reverenţioasă, ci ca semn al apartenenţei la o seminţie rară, aceea a cântăreţilor din veac, cu ale căror idealuri se identifică. Macularea universului celest unde sălăşluiesc sfinţii aduce cu sine întrebări stăruitoare: De unde vin atâtea pâcle oarbe?/ Cine le-ntinde vălul peste noi? / Din ce blestem străvechi se-ntruchipează / Să ne mânjească cerul cu noroi?…// De unde vin atâtea duhuri negre / De nu cumva dintr-un coşmar de vis / Pe care noi ni-l plăsmuim, nevrednici, / Tot azvârlind cu pietre-n Paradis?…( De unde).

Aspectele vieţii citadine conturează motivul oraşului, prin care se perindă opale umbre  în fiecare seară, alături de eul liric solitar: În jur nu-i nimeni, doar un vag opal / De umbre risipite prin veacuri neştiute / Descind din roca  dură a zidurilor mute / Continuând o luptă trădată ori un bal. ( Opale umbre). În postura unui cavaler medieval rămas de pază în vechiul turn,  cu zalele, viziera şi coiful cotropite  de rugină,  eul liric devine un soldat aflat în permanentă stare de veghe la porţile Cetăţii, încât, după terminarea războiului, poate fi socotit „un biet nebun”, iar ingratitudinea contemporanilor aduce cu sine disperarea: Dar de va fi vreodată duşmanul să se-abată / La graniţele ţării, călcând un pact jurat, / Vor căuta cu toţii de sunt încă-n palat / Să mă ridic la luptă, cu oastea, de îndată. // Şi-am să mă bat, fireşte. Şi-am să înving. Şi-apoi?…/ Batjocorit de prieteni m-oi cufunda-n noroi. Nu doare ingratitudinea totuşi atât de tare ca trădarea prietenilor, sentiment pe care eul liric îl trăieşte în profunzimea nadirului fiinţei sale fragile şi delicate, simţindu-se pustiu, tolerat, marginalizat şi trădat, acceptat din milă. Drama existenţială se rezolvă simplu, după un scenariu arhicunoscut: Dar nu le fie teamă. Am treizeci de talanţi / Şi-i dau pe toţi în schimbul unui sărut de moarte (Trădat). Holda, frunza, marea, toamna, primăvara, iarna, amurgul sunt tot atâtea motive lirice convergente în volumul Lumina din prăpastie de Constantin Cubleşan, volum aşezat sub imperiul timpului.

Ciclul Chemarea lunii adună poemele pe tema iubirii, în care iubita este o apariţie selenară, plasată lângă zidurile vechi ale cetăţii Bologa, între iarbă şi „stele aprinse de safir, de mărgean”. Sub imperiul timpului se caută un magic descânt ori un tainic cuvânt,  ritual necesar pentru a reînvia iubirea trecută, iar dragostea-i o „dulce povară”. Îndrăgostitul se caută pe sine, cel de altădată în apele verzi ale oglinzii, dorind să –i apară acolo imaginea femeii cu părul buclat, în veşnică aşteptare, asemeni Penelopei. Ipostaza feminină cu privirea galeşă a ochilor albaştri sugerează fidelitatea iubirii şi promisiunea unei trăiri oferită de „otrava divină”, băutură a zeilor, echivalentă cu frenezia euforică a dragostei din grădinile Semiramide, cu fiorul şi dezmierdările tandre ale trupurilor molatece, cu sărutările ascunse ori şoaptele dulci. Femeia devine în spaţiul metaforic al poemelor o compoziţie oximoronică exprimată prin interogaţie retorică: „Ori eşti plânset ori eşti cânt?”; brumă şi noapte, vântul şi marea. Boarea şi fumul sunt cei doi îndrăgostiţi care se metamorfozează prin complementaritate în elemente ale evanescenţei, ca o dulce iluzie, cum este viaţa însăşi.(Cantilenă). Niciun reproş nu-şi află locul în ritualul erosului, pasiunea se supune doar ritmurilor ancestrale ale naturii: „Noi ascultam pe trupuri cum se adună sarea / Şi ne chemam întruna cum cheamă Luna marea.(Sonet pasional). Cântecul de pahar devine o romanţă de iubire, perechea de îndrăgostiţi trăieşte clipa fugară, iar roua are gust de pelin. Refrenul muzical „Mai toarnă-mi, iubito, o cupă cu vin” revine la fiecare catren, cu uşoare modificări, ca un îndemn spre euforia dionisiacă a trăirii, amintind de versurile lui Omar Khayam. Chemările iubirii se rostesc „Pe poteci de doruri ninse” ori „Lângă şipotul sfinţit”, toposuri prielnice desfăşurării erosului, cadru natural securizant. Eternizarea sentimentului de iubire presupune transcenderea limitelor, trecerea dincolo, eul liric redevenind copil „Cu picurii de aur ai stelelor pe pleoape”, reuşind oprirea timpului la momentul oportun: Va fi o clipă-n care vei fi din nou aproape / Întruchipată-n ierburi ori renăscută-n flori / Iar eu mergând pe drumul de dincolo de moarte…( Va fi…) Cu o incantaţie de vrajă iubita este invitată şi momită de către îndrăgostit cu turtă dulce de la Turda, cum se poate observa în Cântec. Plecarea iubitei aduce sentimentul melancoliei şi regretului: „Sunt trist ca o barcă uitată”, dar şi pierderea rosturilor fireşti ale lumii: „De când te-ai dus nimicul îmi calcă-n bătătură-/ Nu pot lega o vorbă, nu pot zidi vreun fapt; / Aş vrea să trec deşertul cu-o altă caravană, / Dar nu sunt călăuze şi nu ştiu ce să fac…” ( De când te-ai dus…). În postura unui eu liric creator, absenţa iubitei echivalează cu pierderea inspiraţiei, imposibilitatea de a mai avea acces la actul creaţiei, pierderea încrederii în forţele proprii, lipsa curajului. Rămâne doar visul de iubire la care poetul are acces: Clopoţeii brânduşelor moarte / Răvăşit de zăpezi îi ascult. // Dac-ar fi să te-ntorci, doar o clipă / Să -mi surâzi, ca-n trecut, uneori, / Aş jura că în noaptea aceasta / Fulguieşte cu raze de sori.(Ninge). Desigur că volumul mi-a atras atenţia şi prin frumoasele balade, dar despre acestea vreau să tac. Deocamdată.

Încheind cu rostirea cuvintelor criticului, atunci când face referire la colegul său Mircea Popa, dar sunt sigură că fraza se adevereşte şi în cazul domniei sale: Aşa se face că această îndeletnicire a urcat cumva în simbol, iar azi, prin translaţie, îi numim căutători de aur pe toţi aceia care îşi cheltuiesc energia şi timpul, inteligenţa şi priceperea etc. în a scoate la lumina lumii fapte şi mărturii semnificative în existenţa noastră, ce păreau pierdute, îngropate pentru totdeauna în molozul rămas de pe urma ridicării atâtor edificii de prim-plan, care s-au impus în conştiinţa epocii, a istoriei. Unul dintre aceştia este scriitorul Constantin Cubleşan. Accept votul dumneavoastră pentru această afirmaţie, dragi lectori, prin punerea mâinilor pe creştetul unui copil sau aşezarea privirii pe splendoarea unei flori de mai, cu gândul la Constantin. Constantin Cubleşan, poetul aflat sub imperiul timpului.

MARIA VAIDA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: