LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Maria Vaida: Poeta Maria Suciu (Bosco)

(n. 18 iunie 1841 la Tăut – d. 1891 la Budapesta)

Maria Suciu a fost mama Lucreţiei Suciu, cea mai recunoscută voce lirică feminină a Bihorului până la finele secolului al XIX-lea. Maria era fiică de  preot şi sora preotului Iosif  Bosco, cel care a fost un agil agent electoral al lui Emanuil Gojdu. În 1865 în cercul electoral de la Tinca, gonit de jandarmii unguri datorită propagandei proromâneşti pe care o făcea, acesta a scăpat de la arest, sărind în apele Crişului Negru şi înotând  pe sub pod în admiraţia mulţimii.

Maria Bosco-Suciu a  fost căsătorită, după obiceiul vremii,  în 17 august 1854, la doar 13 ani, cu preotul Petre Suciu, el fiind  de 19 ani pe atunci, dar care, mai târziu, va deveni un  factor esenţial în viaţa bisericii ortodoxe române din Bihor. A fost deputat sinodal, referent şcolar, şi membru în senatul şcolar, fiind ales şi membru în Congresul Naţional Bisericesc din Sibiu. „În 1885, în urma conduitei soţiei sale Maria Bosco, a trebuit să candideze pentru funcţia de protopop la Beliu.”[1] Discutabilă este expresia conduită, autorul citat sugerând o idee de imoralitate, dar nu vede nimic imoral în a obliga la căsătorie o fetiţă de 13 ani, cu toate că aduce nişte argumente în apărarea ei: „Maria Bosco a fost o femeie de o frumuseţe excepţională. Îi plăcea societatea oamenilor spirituali. Poate că privirea vecinic încruntată şi vorba răstită a lui Petre Suciu a îndemnat-o să-şi caute prietenii şi să se refugieze în limanul literaturii”.[2] La o percepţie uşor deviată a comportamentului poetei Maria Suciu, soţie la 13 şi mamă la 18 ani,  a contribuit, poate, şi ginerele ei, W. Rudow care publică în enciclopedia sa următoarea afirmaţie: „Ea [Maria Bosco-Suciu n.n.] este cea dintâi femeie care a publicat versuri româneşti şi întrece pe toţi bărbaţii scriitori din Nordul României în adâncimea şi gingăşia simţirii, precum şi în stăpânirea limbii (la ea, cea dintâi, fără latinisme) şi a versului. […] Ceea ce e neobişnuit la această femeie măritată e dorul nestins după iubitul ei şi tristeţa după norocul apus, adecă amorul tomnatec.”[3]

Să nu uităm, însă, că ea debutează în „Familia” la vârsta de 23 de ani cu poezia Ruga unei june, pe care o semnează simplu: Maria,[4] dar Iosif Vulcan îi dezvăluie iden-titatea în nr. 12 al revistei din acelaşi an, făcând precizarea următoare: „atrăgându-ne atenţiune mai mulţi stimaţi cititori ai noştri, ne rugară să le descoperim numele autoarei. Ne rugăm de indulgenţă, dacă nu cumva prin această indiscreţiune am fi vătămat modestia uneia dintre cele mai zeloase şi brave dame române.”[5] Intuiţia mentorului „Familiei” este infailibilă şi de data aceasta, deoarece o soţie de preot nu-şi putea exprima afectivitatea  colorată erotic, chiar dacă dorul despre care vorbesc versurile sale era fără obiect! Dar răul s-a făcut, iar Wilhelm Rudow contribuie inconştient la denigrarea soacrei sale prin expresia: „dorul nestins după iubitul ei şi tristeţa după norocul apus, adecă amorul tomnatec”. Mai era apoi şi întâmplarea vărului ei, care îl omorâse din culpă pe un prieten al său, ce făcuse nişte afirmaţii necuviincioase la adresa Mariei, verişoara lui. Întâmplarea a făcut senzaţie în cercurile literare, iar din 1885 poeta se retrage din viaţa literară, la sora ei din Tăut. Confuzia persoanei cu eul liric, venită din partea membrilor societăţii româneşti cu principii patriarhale din secolul al XIX-lea, are efecte negative asupra firilor sensibile, iar: „Durerea s-a înfiltrat în sufletul sensibilei Maria Bosco ca un acid coroziv”.[6] Astfel de situaţii pot distruge o fiinţă feminină sensibilă, iar Maria Suciu era hipersensibilă, şi a murit în 1891 în sanatoriul de alienaţi din  Budapesta. Încă un destin frânt în literatura noastră, de parcă nu erau deja suficiente… În fond, iubirea neîmpărtăşită era tema preferată a romanticilor germani, la care Maria Bosco-Suciu avea acces în mod direct sau prin traduceri, ea provenind dintr-o familie de intelectuali, iubind poezia, muzica, teatrul. În lirica noastră din perioada aceea se manifesta din plin sentimentalismul post-romantic, iar temele poeţilor sunt adesea preluate din lirica populară, prelucrate şi rafinate după sensibilitatea şi nivelul de cultură al stihuitorilor. Debutul Mariei Suciu este unul promiţător, care se circumscrie aceloraşi influenţe populare, dar tristeţea eului liric este proiectată asupra întregului cadru natural, după model romantic cu nuanţe simboliste: „Se strecură-n tăcere/ Mâhnitul râurel/ Bătut spume de suspine-i/ Duiosu- mi sufleţel/ Iar vântul cu răceală/ Începe zborul său/ Furtuna suferinţei/ Atacă pieptul meu[…] Arunc o căutătură/ Spre dealul cel cernit/ Nu-i semn nici de-o sperare!/ Ah, toate-au veştejit!”[7] Talentul ei literar este completat de meritul „de a fi creat acasă, în Ucuriş un adevărat climat propice cultivării poeziei şi preocupărilor literare, climat care adună în juru-i pe mulţi intelectuali bihoreni de frunte ai vremii, între care se numără şi vărul ei, preotul Isaia I. Bosco din Nermis (1848-1884)”[8]

În creaţia lirică a  Mariei Suciu tema predominantă este iubirea, aspect ce se poate decela din toată opera sa, dar, mai ales din poemele publicate în anul debutului: Ruga unei june, Doine I şi II, Adă, Doamne, Un dor. Doinele apar semnate cu numele întreg al autoarei, pentru prima dată, iar tema este a dorului după fiinţa iubită: „Iacă, draga primăvară…/ Rândunelele vin iară/ Dar bădiţ -al meu nu vine/ Doară şi-a uitat de mine” (Doine I), imaginea poetică surprinde  erotizarea spaţiului cosmic: „Şi din lună şi din nor/ Eu citesc tot al tău dor/ Vino, îngerel bălai,/ Căci e negru al meu trai” (Doine II).[9] Menţionăm că peste două numere, adică nr. 14 din 1867, Eminescu figurează cu poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? Termenul de comparaţie este, desigur, în defavoarea  poeteselor publicate de Vulcan, fie că e vorba de Maria Suciu, Elena Novacu sau Sabina D. Mentorul „Familiei”este însă un spirit luminat şi deschide o nouă rubrică intitulată Lira femeiască unde apar: Maria Suciu cu  Adă, Doamne: „Când vorbeşte de amor/ Toate florile înflor/ Şi la viersul lui ceresc/ Stelele pompos lucesc”; Elena Novac cu Frunză verde: „Frunză verde de vioară/ Uitarea ta mă omoară” şi Sabina D. cu Dorul: „Câte flori-s prin poiene/ Şi prin codri buruiene/ Nu pot ca să lecuiască/ Dorul, nici să-l liniştească[…] Floricică din ogoară/ Dorul badei mă omoară/ Floricică din livede/ Dorul meu nime nu-l crede”.[10] Maria Suciu persistă cu erosul proiectat în spaţiul cosmic, iar cele două autoare merg pe linia creaţiilor populare, cu ezitări şi stângăcii explicabile, iar „cotele de performanţă sunt încă modeste”[11]Dar există o direcţie de emancipare feminină semnalată în „Familia” lui Iosif Vulcan, ceea ce multe reviste nu făcuseră la data aceea. Astfel se accentuează rolul covârşitor pe care femeia îl are nu doar în societate, dar mai ales în familie, privind educarea pruncilor în spirit românesc, cu ţintirea clară spre idealul naţional: unirea cu patria mumă. Menţionăm că fiecare număr al revistei are rubrici despre modă, spectacole, întruniri, precum şi modele româneşti de broderie, frumos desenate şi cu sugestii pentru utilizarea lor, revista demonstrând că se adresează şi femeilor, că promovează creaţiile literare sau vestimentare ale acestora.

În poezia Un dor, Maria Suciu aduce în planul ideatic sugestia mitului metamorfozelor, convertit în trăirile erosului feminin: „De-aş fi o albinioară ce zboară printre flori,/ Zburare-aş pe la tine în purpurine zori// De-aş fi o floricică în grădina frumoasă/ Te-aş îmbăta cu farmec, cu gingaşe miroasă/ De-aş fi luceafăr mândru în zori de dimineaţă/ M-aş coborî pe-o rază l-a tale scumpe braţă.[…] De-aş fi în urmă-un înger, în cer nu mi-aş dori/ Ci-n visurile tale amorul ţi-aş şopti...”[12] În planul visului romantic, luceafărul devine element al principiului feminin, dobândind atributele acestuia, şi coborând, ca şi la Eminescu mai târziu pe-o rază în planul teluric, în braţele fiinţei iubite. Eul liric preferă visul pământean de iubire în locul îngerilor din ceruri, precum Hyperion ora de iubire în schimbul veşniciei. Semnalăm şi aici abundenţa diminutivelor şi penuria rimelor elegante, dar sentimentul transmis este profund, cadrul romantic nocturn, dar auroral  este preferat celui diurn în lirica Mariei Suciu, deoarece ziua aduce lumea concretă, existenţa ternă şi plină de suferinţe: Zori de zi când se revarsă,/ Lacrimi grele ochi-mi varsă,/ Gândurile nu-mi dau pace/ Chinu-n suflet nu mai tace.// Ies afară ţi privesc/Cum din noapte se ivesc/Dealurile depărtate/ Măgurile- nviorate.// Şi cum stau privind m- apucă/ Dor de cale, dor de ducă,/ Duce-m-aş colo departe/ La bădiţa în cea parte// Ca să-i spun, să-i povestesc/ De chinul ce-l pătimesc/ Şi de plânsul nesfârşit/ De când el m-a părăsit.[13] Sentimentul predominant devine tristeţea, după ce iluziile se spulberă şi mor, după ce iubirea nu mai revine în viaţa fiinţei dragi. Durerea eului liric se desprinde dintr-o taină, iar negurile ce se ivesc din prăpăstiile adânci ale sufletului îi invadează spaţiul poetic, culorile devin monotone, nostalgia ajunge până la depresie, iar tenta bacoviană este foarte aproape: simbolismul era în toi prin Europa. Boala sufletului nu are leac, e un spleen simbolist, iar poeta rătăceşte prin labirintul memoriei afective, dar nu mai poate regăsi liniştea de altădată, nici în planul ideatic al poemelor, dar nici în propria ei viaţă, rătăcind drumul întoarcerii spre lumea cotidianului, dorind parcă să-l rătăcească, pentru că suferinţa e prea mare, nu mai poate fi îndurată. Motivele lirice ale creaţiei Mariei Suciu sunt cele romantice, desigur, luna care priveşte trist, vântul cu şoaptele ispititoare, stelele reci, dar şi simboliste: cerul pustiu, chinul, suferinţa, spleenul şi durerea, dorul, pesimismul cosmic. Considerăm că este primul poet român care utilizează simbolurile în lirica sa, cu dificultăţile inerente oricărui început. Se cuvine apoi menţionat aspectul de stăpânire a limbii literare, corectitudinea fără exagerările latinizante ale lepturiştilor, imaginile vizuale, auditive, dinamice şi olfactive. Lexicul arată aparteneţa la o familie de preoţi, ea însăşi preuteasă, prin situarea în câmpul semantic al religiosului în cuvinte şi sintagme folosite: înger, turturea, zefir, stea, cer, crin, suflet, mormânt, lună, nor, ceresc, Dumnezeu, rază, sau în cel al iubirii: dor, bădiţă, chin, lacrimi, gingaşe miroasă, scumpe braţă, amorul, şoaptă, visul, ş.a. Prin lexic poeta reuneşte cele două coordonate ale Fiinţei; sacrul şi profanul într-o singură imagine panoramică, regimul diurn corespunzător suferinţei, iar cel nocturn permiţând evadarea în planul oniric. Ori evadarea în alte spaţii poetice este iarăşi o trăsătură simbolistă, în timp ce visul  aparţine prin excelenţă lirismului romantic.

Maria Suciu se stinge din viaţă la doar 50 de ani într-un sanatoriu din Budapesta, tânjind, asemenea unei vestale din antichitate, după dorul fără obiect, bolnavă, neînţe-leasă şi neiubită, ea care avea atâta  frumuseţe şi iubire de dăruit… Totul a fost „iluzii care zbor”, după cum spune poeta. Fiind printre primele autoare care au scris operă lirică de pionierat, se cuvine să ne aducem aminte că Maria Bosco-Suciu a fost un spirit al veacului său, de acum peste un secol şi jumătate, contemporană cu Eminescu, alături de care i-a apărut numele de multe ori în revista „Familia”; fie şi numai pentru acest aspect, nemaivorbind de valoarea operei sale, numele ei trebuie menţionat de istoria noastră literară de la începuturi.

Prof.dr. MARIA VAIDA


[1] Teodor Neş, Oameni din Bihor, Oradea, Tipografia Diecezană, 1937, p. 262.

[2] Ibidem, p. 264.

[3] Dr. W. Rudow, Geschichte das Rumänischen Schrifftums, p.151.

[4] Maria (Suciu), Ruga unei june, în „Familia”, an III, nr. 7, 12/24 fauru, 1867, p. 81.

[5] Iosif Vulcan,  Esplicaţiune, în „Familia”, an III, nr. 12, 1867, p 144.

[6] Teodor Neş, Oameni din Bihor, Oradea, Tipografia Diecezană, 1937, p. 266.

[7] Maria (Suciu), Ruga unei june, în „Familia”, an III, nr. 7, 12/24 febr., p. 81.

[8] Mircea Popa, Poeta bihoreană Lucreţia Suciu, în „Familia română”, nr. 3-4, 2002, pp.57-66.

[9] Maria Suciu, Doine, în „Familia”, an III, nr. 12, 1867, p. 144.

[10] Maria Suciu, Elena Novacu, Sabina D, în „Familia”, an III, nr. 16, 1867, 16/28 apr., p.188.

[11] Mircea Popa, Poeta bihoreană Lucreţia Suciu, în „Familia română”, nr. 3-4, 2002, p. 60.

[12] Maria Suciu, Unu doru, în „Familia”, an III, 1867, nr.  28, p. 337.

[13] Maria Suciu, Zori de zi, în „Familia”, an XXXI, nr. 13, 1884, p. 150.

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: