LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Maria Diana Popescu: „Un înger şi-a uitat jurnalul pe Pămînt“

A intrat în circuitul literar al prezentului prin grija şi coordonarea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, un jurnal-album în ediţie de lux, ilustrat de Vasile Cercel, intitulat „Frumuseţea lumii” şi străluminat de Editura Carpatia, 2009. Primul volum postum semnat Artur Silvestri, un act al livrării eului său intim, conţine însemnările zilnice, de la debutul bolii, mărturisiri scrise ale ultimilor patruzeci şi nouă de zile din viaţa regretatului Artur Silvestri, găsite într-o agendă mică, maronie, cu însemnări începute în sudul Franţei şi continuate la Bucureşti. Atras în uriaşul miez rotitor al Universului pentru refacerea legăturilor nepămîntene, chemat să asculte cîntecul de taină al privighetorii, omul cu „seninătate de înger” cade în sensibilă îngîndurare. Pe cînd dinaitea sa pîlpăia un fel de lumină lascivă, incitatantă, Artur Silvestri a ales atunci, salvator, spaţiul foşnetului alb de hîrtie, unde  nu-i loc de întoarcere, ci de mers, filă cu filă, înspre căpăt, deşi iată că lumea se tulbură în urmă şi urmele gem de neştiută durerere. În această incredibilă ardere, care îi polarizase fiinţa, a rămas credincios rădăcinilor, cinstind statornicia sufletului, chiar sfera lui magică,  hrănind cu el  suverana ciclicitate.  De acolo veneau presentimetele ultime,  ceea ce fiinţa sa primea, cutremurată, semnele dimensiunii necunoscute care, mai tîrziu îi aşezaseră sufletul în altă conjuncţie cu Dumnezeu. Ultimile cincizeci de zile din destinul Omului, cu umărul rezemat de Cer, zile asemănătoare porumbeilor care pier în ploaia cernută ca pentru semănături printre lanurile de lavandă. Zbuciumul şi reveria, demne şi stăpîne, în aceste ultime patruzeci şi nouă de cîntări tot spre aceeaşi finalitate mergeau, ascunzînd sub veşmintele lor prologul Marii Treceri, deşi continua să despice în cuvinte lumina lumii acesteia, continua să lucreze în direcţia propriei sensibilităţi, cu toate că bănuia, mai mult după respiraţia cosmică, pe undeva pe-aproape, în spatele său,  pe Domnul. Descătuşări confesive, în care se simţea foarte uşor, de parcă s-ar fi desprins de întreaga lui pondere pămînteană, spovedanii într-un incredibil portret al trăirilor: sunetul şi simbolul jumătăţii de pîine, norii de metal din pustiuri,  acoperişurile oraşului în ore fără gînduri, concerutul fără sfîrşit al unei amintiri sfîşietoare, smochinul fără rost din anotimpurile încurcate, misterul picăturilor de apă din amiaza de nord, de sud, pata galbenă din lumină, năvoadele pline cu struguri şi albine. Întorcîndu-se din nou la izvoare cu „tristeţe luminoasă, cu  seninătate de înger”, şi-a uitat pe Pămînt agenda mică, maronie, comoară de plinătate sufletească,  bucurii bune de mîngîiat. Cu experienţa şi conştiinţa sinelui ajunse în echilibru, trece din tabară vieţii în tabara eternităţii, iar aceste din urmă scrieri dobîndesc altă greutate, altă înălţime, bătaia scurtă a inimii  a pleoapei şi a gîndului nunanţînd cu alt fel de repezentativitate nobleţea fiinţei sale. Biografia sufletească a ultimilor zile, instantaneitatea lor vine să împace trecerea cu vocaţia întregului  şi cu cea a veşniciei şi conţine în sine extensiunea temporală, dar şi demnitatea imuabilităţii sale. Artur Silvestri pătrunde pînă la miezul acestora, iar echilibrul şi relaţia sa cu frumosul existenţial, în jurul căruia se circumscrie timpul real cu perspectiva suferinţei, îl ajută să o depăşească prin meditaţie. Cu tristeţea solemnă a unui eu interesat şi fascinat de esenţe, a unui eu ce caută manifestări ale divinităţii de pretutindeni, el simte că „frumuseţea lumii cunoscute” continuă şi dincolo de hotarele lumii acesteia. Prin însemnări, Artur Silvestri trasează un ultimul itinerariu sufletesc în marele mister al timpului rămas. După tot ceea ce am citit în sfera jurnalului, întîlnirea cu ultimile cincizeci de zile din viaţa unui mare spirit, îmi pare a fi una memorabilă. Atitudinea pe care şi-o asumă este a celui chemat către o menire luminoasă, iar însemnările, prin curgerea firească şi prin îmbinarea  imaginilor par cronicile unui spirit a carei lumină se răsfrânge, din orice rînd al jurnalului, spre o dimensiune superioară. Confesiunile au ceva din calmul unor meditaţii artistice, din naturaleţea celui înţelept şi  împăcat,  care descoperă semnele divinului în imediateţea existenţei materiale. Acceptîndu-şi cu demnitate senţinţa, nu îşi proclama drama, ci alege, în aşteptare, să noteze ca pansament al rănii, frumuseţea universului.

MARIA DIANA POPESCU, Agero

www.agero-stuttgart.de

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: