LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Lucreţia Bogdan: „Poemul dramatic «Meşterul Manole», de Valeriu Anania“

Poemul dramatic Meşterul Manole este publicat de Valeriu Anania în anul 1968 la Editura pentru  literatură, Bucureşti. În ianuarie, 1969,  acest poem este transmis de Televiziunea Română, iar la 30 martie are loc premiera acestuia la Teatrul Al. Davila din Piteşti, regizat de Marietta Sadova. În acelaşi an, poemul e jucat şi la Teatrul Casandra, de către promoţia clasei Ion Olteanu a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti.

Piesa se încadrează în teatrul poetic românesc postbelic.

Dumitru Micu apreciază că ceea „ce o individualizează la nivelul subiectului şi al construcţiei în raport cu celelalte piese de factură prozodică notabile despre edificarea mânăstirii de la Curtea de Argeş (Zidirea Mânăstirii Argeşului de N. Iorga, Meşterul de Adrian Maniu, Meşterul Manole de Victor Eftimiu, Icarii de pe Argeş de Ion Luca) e, desigur, conţinutul specific al componentelor sale inventate de dramaturg (şi nu împrumutate legendei), al aşa-numitelor de către V. I. Propp mărimi variabile, modul cum acestea se leagă de componentele neschimbătoare (mărimile constante) şi ponderea lor în context”.[1]

Laitmotivul dramei este umbra, spre deosebire de baladă, fiind vorba „de o percepţie eliadescă a adevărului ascuns în mituri, în eresuri, în folclor sau în poveşti, cum spune Anania, unde descoperă izvorul iraţional care le-a dat naştere (Mircea Eliade)”[2].

Arta este mimesis, doar o umbră a realităţii, în conformitate cu teoria estetică, care devine desăvârşită în cazul omului, atunci când este furată de la divinitate. Astfel, umbra devine esenţa vieţii în uman şi esenţa divinităţii în artă. La fel ca Blaga, Anania transcende esenţa feminităţii demonice în arta unei biserici ca o reabilitare a Evei pentru păcatul originar.

Poemul este structurat în opt tablouri şi se termină cu un epilog. Există în piesă o axiomă care se repetă şi care desăvârşeşte conflictul: „Când firea izvodeşte frumosul măiestrit,/ E osândit izvodul să piară-n ce-a rodit”. Dramaturgul relevă aici o altă teorie a esteticului, catharsisul. Purificarea omenirii prin artă nu se poate realiza decât prin transformarea efemerului în esenţă, aceasta fiind o alchimie a eternei reîntoarceri a spiritului uman prin naşterea omului. Acest lucru ţine de structuri arhetipale ale inconştientului colectiv într-o similitudine dintre construcţia omului şi construcţia universului. De la începutul piesei surprinde reflecţia meşterului vizavi de creaţia femeii prin copilaşul plămădit din dragoste şi condiţia lui umană tragică, neînţelegând structurile realităţii:

„…Iar eu, Manole, meşter cu simbrie,/ Nici nu zidesc, nici mintea mea nu ştie/ De ce-a plecat din muşuroi furnica,/ De ce din rai se-ntoarce rândunica,/ De ce-nfloresc salcâmii către toamnă, mi-i firea stearpă…Porunceşte, doamnă!”

(Tabloul I)

Inspiraţia noii zidiri după imaginea femeii ridicând pruncul să prindă luna în braţe demonstrează că arta este condiţionată de realitate, mai exact, de armonia integrării omului în univers.

Acţiunea se petrece la Curtea domnească a lui Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti, în secolul la XVI-lea. Aceasta este mult mai complexă decât în piesele cu aceeaşi temă, deoarece alături de zidirea de vie a soţiei meşterului este prezentat eresul referitor la zidirea umbrei, drama călugărului pictor care realizează icoana Maicii Domnului cu chipul iubirii pătimaşe pentru nepoata doamnei Miliţa, precum şi drama meşterilor, care fură umbra soţiilor pentru a face piatra să cânte. Astfel, acest eres se reia pe tot parcursul piesei şi se multiplică în situaţii diverse. Apare deci, un conflict secundar şi paralel, trăit de călugărul Safirin, care îşi ucide iubirea, trecând-o în imaginea Sfintei Marii prin conturarea umbrei trupului iubitei pe pânza imaculată. Călugărul renunţă la propria jertfă deoarece năzuinţă lui nu este biserica pe pământ, ci biserica în cer.

Apar personaje noi, pe lângă personajele canonice. Soţia meşterului este Simina, soră cu călugărul Safirin, zugravul  mănăstirii. Iubirea dintre soţ şi soţie este prezentată într-o lumină diferită faţă de iubirea pătimaşă dintre nepoata doamnei, Iovanca şi călugăr. Al treilea personaj nou este Femeia tristă, personaj simbolic care reprezintă arhetipul jertfei. De la început ea cere umbra copilaşului său furată de meşteri pe trestie şi care a fost zidită  în temelia bisericii. Manole nu crede acest eres, dar femeia revine de mai multe ori în primul tablou, în tabloul al III-lea, când copilul bolnav este adus în cârcă, apoi în tabloul al IV-lea, când apare în negru cu o cruce pe vârful căreia se află o pasăre şi în tabloul al VII-lea, când dezvăluie prin zborul păsării-suflet  taina prăbuşirii zidurilor.

Personajele sunt numeroase şi pendulează în jurul modului de afirmare naţională în care se transferă jertfa supremă, la fel ca în drama lui Iorga sau a lui N. Davidescu. Acestea sunt: Manole, Simina, Neagoe, Safirin, Sfetea, Miliţa (Doamna), Iovanca (nepoata şi soţia boierului Pârvu Calapăr), Grui- tatăl celor nouă meşteri (Dan, Vlad, Ichim, Iaşu, Miron, Vâlcu, Fane, Lazăr, Mitru) şi soţiile lor (Sanda, Ana, Chira, Rada, Ioana, Tinca, Zinca, Nina, Petra). Personajele secundare sunt: curteni, logofeţi, slujitori, jupânese de la curte, femei din norod, meşteri mărunţi. Didascăliile sunt numeroase şi uneori, redundante.

În poem, tragicul este un aspect al eroicului. Meşterul Manole şi Simina trec pe planul secundar, protagoniştii fiind Neagoe Basarab şi doamna sa, Miliţa, respectiv nepoata ei, Iovanca. La fel ca în drama lui Iorga sau în cea a lui N. Davidescu, jertfa supremă se transferă în modul de afirmare naţională. Arta se supune legii, aşa cum se supune frumosul dreptăţii. Manole este prezentat în acest poem ca un creator autentic, „în timp ce Blaga ambiţionează o sondare doar a abisului sufletului creator uman, Anania îşi propune relevarea unei necunoscute tabu a ecuaţiei umane, anume explicitarea procesului creaţiei prin introducerea aşa numitei metafore germinale a mitului şi a unei transparente teze estetice”[3].

În primul tablou este înfăţişat motivul zidului părăsit în timp ce îşi face apariţia femeia a cărui copil i-a fost furată umbra, apariţie cu caracter de ritual. Ea îl sfătuieşte pe Manole să nu zidească pe un astfel de păcat, în timp ce el îi răspunde că nu crede în astfel de poveşti.

Simina află unde va construi Manole:

„Pe temelie / De mănăstire veche şi pustie.”

(Tabloul I)

Tot acum aflăm de la Simina că pruncul îi este bolnav şi-i cere fratelui ei care este vraci să îl vindece repede. Manole află că Safirin vrea să plece din cauza iubirii pătimaşe pentru Iovanca. Îi cere însă, să îşi respecte jurământul şi să rămână zugravul mănăstirii.

Între timp, soseşte boierul Pârvu cu a lui jupâneasă şi îl anunţă pe meşter că Vodă este nevoit să renunţe la construirea mănăstirii din cauza birurilor grele. Manole jură că va face o mănăstire în altă ţară. Iovanca îi cere lui Pârvu să îşi dea toată averea pentru a o face părtaşă în ctitoria lui Vodă, alături de Miliţa Doamna, mătuşa ei. Pârvu acceptă. Astfel, mănăstirea se va ridica.

Tabloul I se încheie cu premoniţia lui Safirin, care va fi reluată mai târziu: „În orice biruinţă-adevărată/ O-nfrângere se cere îngropată.”

În Tabloul al II- lea Safirin îi prinde umbra Iovancăi pe marginile unei pânze şi povesteşte Siminei că a fost ucenicul lui Leonardo da Vinci. A fost martorul realizării picturii celebre:

„…Şi rodul/ Acesta-i: în icoană trăieşte Mona Lisa,/ Dar tot aici pierit-a, căci meşterul ucis-a/ Mândreţea după fire-n mândreţea după har./ Pricepi, aceasta-i legea cu gustul ei amar:/ Când firea izvodeşte frumosul măiestrit,/ E osândit izvodul să piară-n ce-a rodit./ Aici, pe pânza asta şi-n zid am să închid/ Eu umbra, umbra doamnei, s-o-nchid şi s-o ucid!”

(Tabloul II)

Tot acum, Manole îşi vede transfigurată mănăstirea în imaginea femeii care-şi ridică pruncul să prindă luna.

„…Şi iată,/ Din trupul tău cu veşnică-zidire/ Crescu-n văzduh biserică subţire./ Din capete cu plete lungi pe spate/ Crescură turle drepte şi-nflorate./ Zburară braţe mici de zodier,/ Şi turle noi se răsuciră-n cer./ Din iie, din veşmânt, din cingătoare,/ Mândreţi de piatră se căzneau să zboare,/ Iar de pe umeri fragezi, cu altiţe,/ Se revărsau cununi cu şurubiţe/ Şi râuri împletiţi şi despletiţi/ În ochii mei flămânzi şi năpădiţi…/ Simino, azi prin tine har intrat-a/ În visul meu!…Biserica e gata!…!”                                                                                                                                                                                                                                                     (Tabloul II)

Simina îşi aminteşte despre premoniţia lui Safirin şi se sperie.

În tabloul al III-lea este prezentat şantierul, iar mănăstirea are zidurile ridicate până la bolţi. Soţiile vin cu mâncare, meşterii sunt trişti, piatra nu cântă, dar meşterii cioplesc în piatră măsura altiţelor femeilor. Simina îl apără pe Safirin de Iovanca. Are loc o confruntare între Iovanca şi Simina. „Noutatea acestei opere dramatice, construite din versuri solide ca nişte bârne, încheiate cu meşteşug şi pline de încrustaţii argheziene, provine din dedublarea personajului principal, Manole, într-o persoană nouă, părintele Safirin. Aceştia, împreună cu perechile lor feminine, Simina, respectiv Iovanca, formează un careu de opoziţii, din care se naşte de fapt toată mişcarea piesei. În simetrie cu dedublarea personajului central, se înalţă aici două edificii: căci tot un templu zideşte şi Safirin, şi tot pentru veşnicie, numai că al propriului său trup, neprihănit.”[4]

Iovanca şi Simina reprezintă creaţia identificată cu feminitatea care inspiră şi jertfeşte, prima relevând latura demonică, a doua latura serafică, neprihănită a feminităţii. Amândouă au un elan vizionar de a câştiga supremaţia asupra creaţiei şi creatorului. Supremaţia se obţine prin transferul imaginii în cazul Iovancăi în arhetip, iar în cazul Siminei prin transferul sufletului ei în corpul bisericii. Iubirea Siminei este adusă pe altarul jertfei, prin moartea rodului ei, pruncul Manolaş. Arta prin creaţie îţi cere sacrificiu total. Există o concordanţă între sacrificiul Familiei Sfinte care stă la baza întemeierii creştinismului şi sacrificiul familiei lui Manole care asigură veşnicia mănăstirii.

Astfel, Manole devine creatorul absolut printr-o triplă sacrificare (al lui, a soţiei şi a pruncului), pe când Safirin renunţă la creaţie,  îşi sacrifică doar iubirea, el refuză să se sacrifice. Acest personaj este omonimul sculptorului Andrei Galea din piesa cu acelaşi titlu, scrisă de Octavian Goga. „În felul acesta Safirin reprimă instinctul animalic din propriul trup, dedicându-se exclusiv creaţiei, care presupune asceză, dăruire fără alternative”.[5]

În Tabloul al IV-lea îşi face apariţia Neagoe, iar Simina îi cere socoteală pentru preţul creaţiei, iubirea ce o presupune ucisă. Neagoe vrea să se facă dreptate. Simina ameninţă că va pleca la schit. Intervine Doamna şi îi dă un sfat înţelept:

„Iubeşte-ţi nu soţul, ci dragostea lui, Pe-aceea iubeşte-o! Doar astfel te sui/ La dragostea-naltă, jertfelnică, sfântă/ Aceasta-i dreptatea! De stăruie, cuvântă!”

(Tabloul IV)

În al cincilea tablou reiese tragismul din conturarea intrigii prin surparea bolţilor. Se caută cheia bolţii. Iovanca îi dezvăluie lui Safirin iubirea pătimaşă, însă acesta, îi spune că o va  ucide. Iovanca se răzvrăteşte, amintindu-şi că Simina că i-a dezvăluit de la început taina condiţiei sale umane în faţa creaţiei. Metafora „pui de rouă” exprimă frumuseţea Iovancăi. Frumuseţea îi stârneşte orgoliul, ea doreşte să-l înfrunte pe Dumnezeu prin Safirin, această cale ducând-o la sinucidere. Iovanca îşi mărturiseşte patima: ea râvneşte nu sfinţenia, ci pe sfânt. Îi cere o zi din viaţa lui Safirin. Călugărul incoruptibil renunţă la creaţie şi pleacă în lume.

„Mă ucizi?… Acolo-n pânză?… În icoană?…În culori?…/ Ah, Simina!… Ea, ea-mi spuse c-o să pier, că mă omori/  Într-un spor de frumuseţe….Şi de ce să mor? Nu sunt/ Vinovată!… Ea dărâmă!… Că eram ca un pământ/ Care nu-şi cunoaşte taina aurului îngropat;/ Şi-a venit atunci Simina şi-a zis: iat-o!, şi-a jucat/ Auru-n văpăi albastre…Şi de-atunci, mereu, într-una/ Joacă aurul şi arde şi se-ngână-n cer cu luna/ Şi cu iadul în adâncuri…Ah, de ce mi-a spus?… În Blid/ Cate-şi rostul, nu-n icoane!”

(Tabloul V)

Din aceste versuri reiese un personaj feminin controversat al piesei, care se remarcă prin zbuciumul sufletului, pendulând între patima pentru călugăr şi mântuirea ei prin desăvârşire spirituală. Alegerea ei este simbolică, doar prin ctitorirea mănăstirii şi renunţarea la avere sacrificiul ei nu este pe deplin. Ea îşi construieşte biserica pe pământ, nu în ceruri, reflectând la condiţia limitată a omului.

În comparaţie cu Iovanca Manole este un creator resemnat, apropiat de cel din mit. El este un bun cunoscător al femeii, îşi recunoaşte păcatul de a iubi mai mult zidirea. Meşterul îi cere lui Safirin să nu se sperie de patima pentru Iovanca şi să se „mistuie prin mănăstire”. Safirin îl acuză de necredinţă în Dumnezeu: „Anticristu-i/ În ochii tăi.”

În următorul act femeile meşterilor reclamă Iovancăi pasiunea meşterilor pentru realizarea construcţiei, acesta fiind motivul neglijării familiei. Apare un conflict secundar în care Manole află că femeile, meşterii şi jupâneasa caută o posibilă rezolvare a prăbuşirii bolţilor, prin aducerea unui alt meşter. Simina îi cere lui Manole să construiască bolţile din cărămidă. El însă, nu renunţă la vis.

Iovanca o acuză pe Simina de nerealizările meşterului, ilustrând năzuinţa ei de a întrece frumuseţea mănăstirii. Cele două femei se confruntă pentru acelaşi ţel, în cazul bărbaţilor iubiţi: „să biruie un altar”.

Tabloul al VI-lea descrie focarul semantic al piesei. Dumitru Micu conchide: „Ceea ce se petrece acolo reprezintă, în sistemul de judecăţi rezultat din evoluţia acţiunii dramatice, proba vie a justeţei modului în care Safirin înţelege raportul dintre viaţă şi artă, eros şi creaţie, învederând inevitabilitatea sacrificiului. Fascinat de frumuseţea Iovancăi, incoruptibilul călugăr o aşază, detaşată de trupul ce o conţine, în icoana Precistei. Prin aceasta, el o restituie pe femeie prototipului ei, ucigând-o ca existenţă fenomenală”[6].

Lupta dintre femeia meşterului şi creaţie se sfârşeşte cu victoria creaţiei. Bolţile se prăbuşesc din nou, acest fapt fiind ca un răspuns la monologul în care Simina demonstrează supremaţia sa asupra bărbatului creator  în concurenţă cu creaţia:

„Frumoasă eşti! Dar nu mi-l iei! Ai vrea/ să mi-l răpeşti, crezând că viaţa mea/ Nu-i mai de preţ ca piatra măiestrită./ Dar eu, şi eu pot izvorî ispită…”

(Tabloul VI)

Motivul revelaţiei visului din baladă este înlocuit cu apariţia femeii în negru care îi descoperă lui Manole zborul păsării-suflet. Metafora este sugestivă, deoarece pasărea îi arată lui Manole un joc al umbrelor, faptele meşterilor care au zidit umbrele femeilor, fapte care trebuie purificate prin adevărata lege de la începuturi, de a zidi un suflet viu. Meşterii sunt hoţi de umbre şi suferă consecinţele faptelor lor.

O altă metaforă care reflectă măiestria meşterilor este de a face pietrele să cânte. Ei reuşeşc acest lucru prin zidirea măsurii altiţelor soţiilor. Manole află cauză prăbuşirii bolţilor şi jurământul de a zidi pe prima sosită devine inevitabil, ca un catharsis pentru păcatele făcute:

„Ştiţi voi ce ştiu femeile-strigoi?:/ Că-n timp ce ele visul ni-l adapă,/ Mândreţea lor în visul nost´ se-ngroapă./ Şi nu ne iartă, meşteri mari!, nu iartă!/  În zidul dărâmat, în bolta spartă/ E semnul crunt al răzbunării lor!

(Tabloul VII)

Meşterii jură că vor zidi pe prima soţie care va sosi a doua zi cu prânzul. În acest tablou are loc contactul cu mitul original, „mitul meşterului îl interesează pe Anania numai în măsura în care îşi poate ilustra teoria umbrei (…) Valeriu Anania dublează însă sacrificarea umbrei cu a corpului. Oricum umbrologia din Meşterul Manole este o mare ofertă regizorală”.[7] Simina ajunge înspăimântată de agravarea bolii copilului şi-i cere călugărului să-i salveze copilul, apoi se întoarce după prânzul soţului. În acelaşi timp, ajunge şi Pârvu care anunţă că Iovanca s-a otrăvit şi, la fel, îi cere călugărului s-o salveze. Manole alege salvarea femeii, mărturiseşte arătând spre chivotul mănăstirii, că acesta îi este adevăratul prunc.

În tabloul al VIII-lea tragicul atinge punctul culminant, Simina îşi dovedeşte dragostea necondiţionată pentru meşter, îşi lasă pruncul pe moarte în voia sorţii şi soseşte prima cu prânzul. Ea vede pictura cu chipul Iovancăi, dându-şi seama că meşterii vor să-i fure umbra, însă o zidesc de vie. În vuietul furtunii se aude un clopot bătând rar. Clopotul ar putea anunţa moartea jupânesei Iovanca sau a pruncului Manolaş.

Epilogul prezintă întoarcerea lui Safirin. El îşi caută sora şi, întâlnindu-l pe zugravul Sfetea, îşi dă seama după amănuntele tehnice ale zidului, că acolo este zidită Simina. El reclamă faptul cumplit lui Neagoe. Vodă întrebă meşterii unde este Simina şi hotărăşte să spargă zidul. Manole se opune. Cei zece meşteri sunt urcaţi la porunca lui Vodă pe schelă, apoi porunceşte să se ridice scara,cerându-le să-şi mărturisească fapta:

„Miezul vieţii/ Nu-i frumuseţea, ci dreptatea. Sus!”

(Epilog)

Vodă le cere să desprindă fiecare bucată de zidire ca să afle femeia zidită în zid, dar apoi, doreşte refacerea mănăstirii. Manole se opune. Astfel, obţine mărturia lui:

„Un templu poţi să-l faci de zece ori,/ Dar dragostea ţi-o-ngropi numai o dată.”

(Epilog)

De pe acoperiş meşterii îşi fac aripi de şindrilă şi, chiar dacă Neagoe porunceşte să pună scara, ei se înalţă în zbor, recâştigându-şi mântuirea şi nemurirea întru desăvârşirea mănăstirii. Prin moartea omului creator mănăstirea nu se mai dărâmă, trece în fiinţa neamului românesc. Doamna Miliţa şi femeile îşi desprind podoabele şi le pun pe o tipsie. Ultimul gest al oamenilor este revelator în ideea că toţi dăruiesc ceva veşniciei, pentru ca mănăstirea să dăinuiască, simbolizând  unitatea de sacrificiu a poporului român.

Piesa a fost scrisă în memorie de către dramaturg, întemniţat la Aiud, în 1964. Pentru Valeriu Anania, aşa cum afirmă în mărturisirile sale, scrierea dramei a fost un mod de supravieţuire şi de depăşire prin spiritual a condiţiei umane ajunse la limita existenţei.

Prin revelaţia asupra umanului implicat în creaţia prin sacrificiu, atinge în anumite privinţe sublimul artei filozofice blagiene în drama cu acelaşi titlu, punând la temelia operei etnicul românesc.

 

Drd. LUCREŢIA BOGDAN

 


[1] Dumitru Micu în Prefaţă la ed. din 1982 în vol. Teatru, vol. I, de Valeriu Anania, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, p. 253.

[2] Mircea Ghiţulescu în Piesa văzută de…, volumul Teatru, vol. I, op. cit..,p.434 apud Istoria dramaturgiei româneşti contemporane, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, reluat ca Religie şi antropologie la Valeriu Anania, în Logos  Arhiescopului  Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,2001, pp. 191-192.

[3] L. Bâgiu în Meşterul Manole: creatorul vs. omul creator, revista  „Saeculum”,  nr. 5-6/2006, p. 79.

[4] Valeriu Cristea în Piesa văzută de…., op. cit, p.432 apud „Gazeta literară”, nr. 38/1968

[5] Romulus Diaconescu în  Piesa văzută de…, op.  cit., p. 436 apud Valeriu Anania, Un teatru poetic, în

Dramaturgi români contemporani, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983, pp. 252-254.

[6] Dumitru Micu în Piesa văzută de… în volumul Teatru, vol. I, op. cit., p.430 apud Scurtă istorie a Literaturii Române, vol. IV, Editura Iriana, Bucureşti, 1997, pp.36-37.

[7]Mircea Ghiţulescu, în Piesa văzută de…, în volumul Teatru, vol. I, op. cit., p.434 apud Istoria dramaturgiei româneşti contemporane, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, reluat ca Religie şi antropologie la Valeriu Anania, în Logos Arhiescopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,2001, pp. 191-192.

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: