LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Lucian Gruia: „Proza lui Artur Silvestri“

Alcătuirile evanescente, iluminările, revelaţiile lui Artur Silvestri,  s-au adunat în volumele:  APOCALYPSIS CUM FIGURIS Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog /1/ (scrise în perioada 1983-1984, cu excepţia textului Geneza, după Balzac elaborat în anul 1977) – prima ediţie 2003; PERPETUM MOBILE  Piese improvizate pentru violocel şi oboi /2/ – prima ediţie 2005 şi juralul impresionist FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE. Zile de neuitat (2009). Cleopatra Lorinţiu  mai aminteşte şi de proiectul unui roman PINNACLE despre care autorul îi vorbise cu vreo două luni înainte de a se stinge.

Ediţiile din 2009 ale volumelor menţionate cuprind impresionante referinţe critice, depăşind ca număr de pagini pe cele ale textelor în proză, ceea ce ne permite să realizăm o sinteză la care vom folosi, pe lângă recenziile amintite, prefeţele relevante ale Marianei Brăescu Silvestri şi comentariile preţioase ale autorului.

Informaţiile Marianei Brăescu Silvestri relevează demarajul autobiografic al ficţiunilor, eroii care străbat întâmplările fiind soţii Silvestri. Referindu-se la nuvela Apocalypsis cum figuris, prefaţatoarea mărturiseşte: „Totul e poveste şi totul e adevărat, chiar şi finalul tragic care avea să se producă însă 25 de ani mai târziu, tot înainte de tainica sărbătoare a Crăciunului.” (Sfârşitul poveştii sau Noaptea aceea) Iar despre PERPETUM MOBILE, prefaţatoarea spunea: „Dar ştiu, doar eu ştiu pentru că am fost acolo împreună, şi împreună am rămas şi în această carte, că micile bijuterii zăvorăsc pentru vecie o taină: taina noastră.” (Taina noastră)

Indicaţiile autorului sunt cele mai importante pentru decriptarea textelor. Reţinem următoarele mărturisiri pe care, de altfel, le-au folosit şi exegeţii.

Artur Silvestri (în prefaţa, postfaţa la APOCALYPSIS CUM FIGURIS, precum şi în prefaţa la PERPETUM MOBILE), se arată uimit de faptul că povestirile au fost scrise în câteva zile, în formă definitivă, ca nişte iluminări/revelaţii (necesitând abia câteva modificări minore), de parcă i-ar fi fost dictate „de o străină gură”. Alăturate, pvestirile parcă se organizau de la sine într-o carte, sub oblăduirea Îngerului Păzitor. APOCALYPSIS CUM FIGURIS pare o  o carte care povesteşte întâmplări dintr-o viaţă, sau din toate vieţile anterioare pe care le-a trăit autorul sau ceilalţi oameni cu care se identifică: „Poate că o fi ştiut aceasta Îngerul Păzitor Bătrân, căruia i le dedic. Cartea care există, eu – care încă mai sunt, şi el care nu mai este aici.” Simţindu-se părăsit de înger îmi pare că autorul îşi presimţea sfârşitul.

Şi iată o mărturisire deosebit de importantă pentru interpretarea textelor: „Acestea sunt nu proze ori nuvele, ci un fel de fragmente de epos criptic, ce captează un mister natural nedesluşit şi doar îl înregistrează fără a-l organiza. Sunt bucăţi înregistrate în marginea apei, îndrumate de un imaginar acvatic ce îşi caută formele potrivite unde să poată sălăşlui.” „Este o epică de stări evanescente, la limita contingentului şi o înşiruire enigmatică de episoade sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent inteligibile ale naturii. Să fie acesta mesajul sufletului natural (…) Un suflet care, existând aici, poate fi înţeles şi în alte părţi, din Lumea Largă, oriunde se găseşte acest alfabet straniu care să se poată comunica de la o la orice alcătuire ce aparţine viului.”

PERPETUUM MOBILE apăruse mai târziu, ca şi cum ar fi fost poruncită să continue APOCALYPSIS cum figuris. De fapt, subiectul principal al cărţilor este Timpul  „…văzut ca elementul principal ce defineşte viul; toate încep şi se orânduiesc în funcţie de timpul unde s-au ivit prin potrivirea neînţeleasă ori într-un anume timp din infinitele lumi posibile.” „…toate se repetă ori, în timpuri paralele, pot să fie altfel deşi par a fi aceleaşi (…) Există, prin acest mod de a introduce cheia înţelegerii, şi o anumită antropologie schiţată, poate chiar şi mai mult decât aceasta. Căci repetiţiile sunt, de fapt, tipare imutabile, scheme universale şi chiar un fel de mecanisme neînţelese ale lumii unde noi ne aflăm, poate ca ocazie, materie şi obiect.”

Iluminările lui Artur Silvestri aduc un elogiu cuvântului demiurgic al scriitorului prin care acesta creează lumi imaginare care vor dăinui, după modelul logos-ului divin. Astfel textele creează: „…o carte a Scriitorului, adică a enigmei care, unind pe cele de jos cu cele de sus, ne sustrage de la moartea definitivă, care înspăimântă.”

*

*    *

Pe baza acestor premise putem construi interpretarea noastră, menţionînd la locurile potrivite, contribuţiile criticilor care au analizat proza lui Artur Silvestri. Consider că un scriitor este cu atât mai important, cu cât, dincolo de valorile estetice ale operei sale, aceasta creează o viziune închegată asupra lumii.

Universul lui Artur Silvestri poate avea o geneză, sau poate exista dintotdeauna, asta nu impietează asupra viziunii. Totuşi, având în vedere specializarea în creştinism, cred că a existat o Geneză. Spaţiul poate fi finit sau infinit, dar timpul chiar dacă a avut un început, nu va avea sfârşit. Pr. dr. Alexandru Husar (în comentariul său Arta scrisului în pagini antologice /1/ consideră  că în prozele lui Artur Silvestri spaţiul şi timpul sunt infinite.

Percepţia timpului este simbolizată de apă. Cele mai multe dintre povestiri se petrec la malul mării sau al lacului Snagov (Veneţia, fără Isadora, Ordinul vrăjitoarelor, – din APOCALYPSIS cum figuris, Deus ex machina, Călători în văzduh, Canon, Ferry-boat, Semne pe nisip, Cuvinte din dicţionar, Timp circular, Albastrul unei mări imaginare, Odată, altădată, Şi vor merge pe deasupra apelor, Ceaslov, Schiţă de pictură dodecafonică, Steaua mărilor din PERPETUUM MOBILE).

Ion Drăguşanu (în Şapte vibraţii ale memoriei subconştiente /1/) susţine că „…apa lui Artur Silvestri înseamnă mult mai mult, înseamnă timp suspendat, cercurile intersectate ale unei aceleaşi sfere…”

Pentru mine, ploilor nesfârţite, mortificatoare ale fiinţei prin diluţie, au o descindenţă bacoviană, iar acea supă primitivă, generatoare de viaţă, din lagunele veneţiene, corespunde aserţiunii blagiene precum că „numai în ape cu noroi la fund / cresc nuferii”.

Din repetatele afirmaţii ale autorului, rezultă că eroul se consideră un minuscul anonim,  în infinitul creaţiei demiurgice dar se simte totuşi un arheu care retrăieşte situaţii tipice desprinse din alte vremuri. Viaţa este concepută repetabilă, supusă ciclului reîncarnărilor. În povestirea Canon – în tihna unei zile, la mare, eroul vedea peisaje, chipuri fără nume, scene fără mişcare – pe care parcă le cunoscuse odată demult poate în viaţa lui şi  retrăieşte din viaţa sa trecută sau a altuia. Castelul de nisip apare ca un tipar al formelor mereu distruse şi repetate în alte vieţi. În  Arătarea zeului – trimiterea la metempsihoză devine explicită, eroul trăieşte momente despre care îşi aminteşte vag: „Poate odinioară, demult, într-un trecut care i se părea tot atât de imaginar ca şi vieţile anterioare pe care, cândva, le va fi trăit dar nu îşi putea aminti, despre ele, nimic.”

 

Exegeţii care au considerat că în prozele lui Artur Silvestri se manifestă un creştinism liturgic, s-au lăsat înşelaţi de faptul că autorul a devenit un savant în cercetarea acestei religii, dar într-o perioadă mai târzie decât aceea în care au fost elaborate prozele din APOCALIPSIS cum figuris. Trimiterile la îngerul păzitor sunt numai metafore care simbolizează sufletul etern al Viului, al Naturii sacre. Teoria metempshihozei este anterioară creştinismului. Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu leagă metempsihoza silvestriană de ştiinţa zalmoxiană a nemuririi sufletului, (Sublimate trăiri, tot mai profund zalmoxiene în /1/), dar aceasta constitue numai o etapă spre doctrina platonică sau la metafizicile indiene, anterioare. Trimiterea la zalmoxism permite o coborâre în profunzime, în alt ciclu temporar, spre mitologia geto-dacă, ajungând la mitologia primordială hiperboreeană (strămoşii geto-dacilor şi grecilor fiind consideraţi hiperboreenii). Credinţa hiperboreeeană oficia cultul lui Apolo, cel care, în mitologia greacă, avea să despartă cu sabia corpul sferic al androginul (motiv asupra căruia vom reveni). Cultur solar, apolinic, apoi zalmoxian au dus la înfiriparea acelei viziuni specifice dud-estului European pe care Mircea Eliade îl denumeşte creştinism cosmic. Acest creştinism cosmic, anterior doctrinei creştin-ordodoxe nu pare prezent în proza lui Artur Silvestri, atmosfera fiind ceţoasă ori pluvială, nicidecum solară. Totuşi blândeţea personajelor par să respecte preceptul de iubire al aproapelui (avant la lèttre), propriu creştinismului cosmic. Dacă tot fabulăm pe baza metologiei hiperboreene sau indo-europeane, să mai facem un pas, gândindu-ne că dacă prozele sunt iniţiatice, eroul ar putea fi un neofit care se pregătea să devină preotul lui Apollo, asupra căruia stăruie una din cărţile enciclopedistului a cărui latură epică o analizam (ARHETIPUL CĂLUGĂRILOR SCIŢI). Explicit nu găsim nimic în iluminările lui Artur Silvestri, decât presimţirea unui mister cosmic impermeabil. Muzica în surdină, care însoţeşte unele scene din textele analizate, sugerează totuşi o trimitere la cultul preoţilor hiperboreeni/sciţi, de care vorbeşte autorul în cartea menţionată.

 

 

 

 

 

 

Pentru a descriere mai sugestiv universului prozelor lui Artur Silvestri, am realizat schiţa reprentată în figura nr. 1, procedeu uzitat şi de filosoful Lucian Blaga pentru explicarea teoriei sale filosofice denumită Cunoaşterea luciferică.

Omul este supus reîncarnărilor, motiv pentru care viaţa sa am reprezentat-o printr-o spirală (spirele pot fi şi cercuri concentrice şi reprezintă reîncarnările/unul din ciclurile samsarei şi le-am  numerotat cu 1,2,3,4 şi 5), legătura între spire/cercuri/cicluri se face prin metempsihoză). Am trasat o generatoare verticală, tangentă spiralei, care reprezintă momentul revelaţiei prin care se asigură comunicarea  dintre vieţile anterioare şi viitoare (în punctele A, B, C, D, E).

Axa spiralei, Divinitatea, nu se intersectează cu spirala vieţii omeneşti, ea rămâne învăluită într-un mister absolut, ca şi în Cunoaşterea luciferică elaborată de Lucian Blaga. Cenzura transcendentă blagiană, care împiedică accesul cunoaşterii umane la planurile dumnezeirii, se pare că operează şi în cazul viziunii lui Artur Silvestri. Misterul acesta absolut este axa spiralei şi spaţiul aferent protector, sugerat de interiorul acesteia.

Prof. dr. Ovidiu Drimba (O dimensiune liturgică /1/) menţionează că în povestirea care dă titlul cărţii,  eroul se sinucide de Crăciun pentru că şi atunci se deschid cerurile (are loc revelaţia reprezentată de generatoarea spiralei), ca în Noaptea de Sânziene din romanul omonim al lui Mircea Eliade, ceea ce conferă o dimensiune liturgică existenţei personajelor în viziunea lui Artur Silvestri.

Prof. dr. Zenovie Cârlugea (Utopia iluminărilor liturgice /1/) ne dezvăluie că „Apocalypsis” în sens originar înseamnă „dezvăluirea unui mesaj”. Traseul prin viaţa efemeră, din perioada  unui ciclu, reprezintă pentru om o iniţiere ale cărei momente au fost  precizate/stabilite de Eugen Dorcescu (Enigma supune şi dirijează totul /2/) şi pot fi ilustrate prin fragmentele pe care le-am desprins din povestirea  Jogging (din volumul APOCALYPSIS CUM FIGURIS), aleragare care reprezintă o alegorie a vieţii terestre. Etapele iniţiatice stabilite de Eugen Dorcescu  sunt utmătoarele trei.

1. „cunoaşterea sensibilă” reprezentând contactul contemplativ cu mediul/aparenţa, şi care dobândeşte o anumită exuberanţă ce ne conduce spre căutarea fericirii, stare umbrită apoi de alunecarea spre misterul existenţei: „Îndărătul perdelelor se lumina lent , dimineaţa va fi încă multă vreme cenuşie, apoi sură şi, cine ştie când, într-o clipă cu neputinţă de identificat, trnsparentă, ca de cristal. Ar fi trebuit să se îmbrace, să fumeze o ţigară şi să bea o cafea; privi absent în jur şi simţi, ca o tăietură de cuţit, gustul amar al noţii singuratice, buzele sărate şi limba grea, înnodată, răsuflarea scurtă, degtele încordate. Se făcea din ce în ce mai intens lumină.”

2. „dezvăluirea fiinţei Neantului”, constituie punctul culminant al aventuii cunoaşterii umane şi va genera angoasa, stare depăşită în final de raţiune: „Toate însă tăceau adânc; până şi păsările se opriseră vrăjite în aer. Miraculosul nor argintiu pe care îl zărise de le fereastă coborâse acum către dealuri şi dispăruse. Părea că nici măcar lumina nu mai înaintează şi că pentru totdeauna în jurul lui va rămâne acea culoare ştearsă care făcea lucrurile să devină parcă fluide şi să zboare. Dar el păşi, respirând tăios, sacadat, şi atunci toate prinseră din nou să se mişte.”

3. „revelaţia adevărului” constituie deznodământul, omul dvenind conştient de eternitatea lui prin reîncarnare,  bucurie şi spaimă în acelaşi timp, suportându-şi condiţia prin imaginarea unei morţi eliberatoare: „Sări un pârâu, urcă şeile unui deal, nu ajungea, de fapt, nicăieri. Şi, de fapt, nici nu se gândea să ajungă, mişcându-se către oriunde, parcă rotindu-se la infinit, ca un şarpe mitic ce îşi caută coada(…) Începu să alerge, fericit, cu mişcări simetrice, respirând precis. Îşi găsise locul.”

Pe traseul unui ciclu de viaţă, personajul principal întâlneşte dragostea. În fiecare dintre prozele lui Artur Silvestri apare un El şi o Ea, al cărăr prototipuri sunt soţii Silvestri, după cum afirmă Mariana Brăescu. Întâlnim aici ideea androginităţii, El şi Ea se înţeleg perfect, fără cuvinte, din gesturi, de parcă ar fi o singură fiinţă. Pentru Cleopatra Lorinţiu o asemenea perfecţiune cere un sacrificiu reprezentat de moartea eroului în Apocalypsis cum figuris: ”acea uniune prin iubire depăşea cadrul acestei lumi, ea putea deveni posibilă numai prin moarte.” (Cleopatra Lorinţiu – În ansamblul operei sale, proza este regină! /1/). Într-adevăr, dragostea este mai puternică în apropierea morţii. Cu dragostea erothanatică ne apropiem de extincţie.

În toate prozele lui Artur Silvestri, cuplul resimţind puternic sentimentul efemerului vieţii şi caută cu disperare fericirea: „El şi Ea sunt pătrunşi, sunt conştienţi de această fericire fără cuvinte..” (Constantin Stancu – Fericirea fără cuvinte /1/) Un fel de „dor de moarte” străbate povestirile.

Mircea Rareş –Litera unui cod al eternităţii /1/) afirmă că:  „Asistăm la câteva feluri de moarte în care pur şi simplu natura, dezlănţuită mirific în ipostazele ei sezoniere, devorează individul, substituindu-i-se cu o voluptate dionisiacă.”

Constantin Stancu, Adrian Dinu Rachieru şi Cleopatra Lorinţiu menţionează o trăire exacerbată care cutremură fiinţa, inducând o stare de fericire între viaţă şi moarte. Această stare mă duce cu gândul că, în prozele lui Artur Silvestri, deznodământul îl constituie „moartea eliberatoare” de care vorbeşte Platon,  moment în care sufletul se desprinde de trupul care l-a ţinut captiv în decursul vieţii terestre.

Ce rămâne din aventura vieţii? Conştiinţa vocaţiei de scriitor, care îl vindecă de sentimentul zădărniciei (Ana Dobre – Capacitatea de a gândi mistic /2/)

Supravieţuiesc dispariţiei fizice a scriitorului, lumile imaginare construite prin gândire şi  forţa cuvântului. În prozele Geneza, după Balzac şi Belle gui tien ma vie personajele imaginate de scriitor prind viaţă, iar în Fugit nox – muzica de cameră ascultată la hotel, recrează momentul desfăşurat în Salle de cent suisses, la Tuileries, când, la semnalul de începere al concertului, dat de  dirijorul Joseph Budin  intra în sală Regele Ludovic al XVI-lea. Viziunea este retrăită de protagonista povestirii, în camera hotelului.

 

*

*    *

Despre procedeele tehnice uzitate şi stilul prozatorului Artur Silvestri s-a pronunţat exact  prof. dr. Zenovie Cârlugea – (Utopia iluminărilor liturgice /1/) : „În aceste difuze oglinzi retrovizoare ale spiritului, joacă, precum pe apele adânci adierea orei incerte (entre chien et loup), epifanii acvatice, străfulgerări lucide, clipe şi frânturi existenţiale, în general o lume de substrucţie entelehială, de scenarii mitice, de arhei plutitori, de aburi matriciali, de aluzii epigrafice, toate trimiţând atât la o mitologie a textului ca facere şi desfacere (clivaje, în accepţia tematismului richardian), dar şi la o experienţă consumată, culturaliceşte, în mesaje individual-enigmatice.”

În ceea ce priveşte proximităţile, Artur Silvestri menţionează următoarele nume: Borges, Marquez, Alejo Carpantier, Vargas Llosa, Marguerite Duras, Julien Gracq, Ernest Jünger, Mircea Eliade.

Autorul mai stabileşte asemănări cu Jean François Samlong şi Patrick Cintas care şi ei scriu „în marginea apei, adică acolo unde Timpul îşi desluşeşte altfel marele mister al sfârşitului fără început.”

Aş mai releva o similitudine tematică, pe linia metemsihozei, între prozele lui Artur Silvestri şi Cugetările sărmanului Dionis, de Mihai Eminescu. Personajele silvestiene şi sărmanul Dionis călătoresc în vieţile anterioare marcate arheic (la Artur Silvestri mai vag, la Eminescu, mai concret, Dionis ajunge în epoca lui Alexandru cel Bun, retrăind viaţa călugărului Dan), atmosfera creeată find una romantică, natură maiestoasă nu reprezintă vălul Mayei, ci ascunde fiinţa viului, de care aparţin şi sufletele eterne ale oamenilor. Rezolvările sunt diferite, sărmanul Dionis crezând că poate deveni Dumnezeu este prăvălit în hăuri, iar eroii lui Silvestri, contemplativi se lasă absorbiţi în natură (eterna reîntoarcere de care vorbeşte şi Mircea Eliade).

Dacă fantezia prozatorului Artur Silvestri are o ascendenţă spaniolă şi sud-americană, ea este estompană prin stilul elegant, după părerea mea având ascendenţă în romanicera franţuzoaică, Simone de Beauvoir. Personajul principal al romanului Toţi oamenii sunt muritori, devenit nemuritor după ce a băut elixirul, se află într-o situaţie similară omului supus cilurilor metempsihozei. Murindu-i prieteni, nemuritorul simte că  a murit şi el pentru o perioadă de timp în care se apropie de o nouă generaţie. Acest lucru însă îl oboseşte şi resimte nemurirea ca pe o povară. Acceaşi singurătate fără leac o resimt atât eroul lui Artur Silvestri cât şi geniile în concepţia eminesciană, personaje care nu au înger de pază şi plâng singurătatea Demiurgului. Şi Artur Silvestri afirmă la un moment dat că îngerul său păzitor la părăsit….

 

 

LUCIAN GRUIA

 

 

 

 

Note:

1. Artur Silvestri – APOCALYPSIS CUM FIGURIS Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog (ediţia a III-a îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri,  Ed. Carpathia, 2009)

2. Artur Silvestri – PERPETUM MOBILE  piese improvizate pentru violocel şi oboi  (ediţia a II-a îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia, 2009)

 

 

 

 

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: