LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Lucian Gruia: „Mariana Brăescu – Revelaţii tactile“

Proza Marianei Brăescu cuprinde două cărţi, adică tot atâtea câte a scris şi regretatul ei soţ, omul de cultură enciclopedică, Artur Silvestri. Dacă la Artur povestirile se desfăşurau dinspre concret spre abstract, pierzîndu-se evanescent în nedefinitul altor lumi, ale Marianei se înfăşoară invers, ca o spirală spre un centru real, vizibil în cotidian, din care desfăşurarea naraţiunii este condusă fie spre absurdul hilar sau  ridicolul jovial, în povestirile satirice /1/, fie spre fantasticul zugrăvit tragic, în povestirile vrăjite /2/.

Aşa cum observă şi Clopatra Lorinţiu, într-o recenzie pe care am citit-o nu ştiu unde, cele două cărţi sunt ca feţele lui Ianus, una râde, alta plânge. IMPERFECŢIUNILE PROVIZORII, scrise între 1981-1983, nepublicate până în prezent (înainte de 1989 era imposibil), amplifică în cascadă, farse tot mai hilare, brodate fie pe lozincii sau directive absurde promovate de  regimul comunist, fie mentalităţi vicioase, slugarnice ori tiranice.  Ele pornesc de la situaţii anacronice, bizare, dezvoltate de minţi converite. Comicul spumos, de situaţie, este amplificat de cel de limbaj şi de cel provocat de numele personajelor. Finalurile povestirilor sparg iluziile ca pe nişte băşici de săpun.

Apogeul satiric îl reprezintă nuvela care dă titlul volumului, Imperfecţiuni provizorii – în care noul redactor al revistei „Lumea veselă” ia măsuri de comă pentru a realiza o revistă umoristică perfectă. În urma contractul prin care angajatul  nu avea voie să producă umor decât în scopuri strict profesionale (nu la birou şi nici acasă), mutrelele redactorilor s-au pleoştit. Aplicând lozinca Totul pentru umor, totul pentru umorist!, ca să nu producă glume picante prin birouri, redactorul şef le construieşte umoriştilor camere individuale sferice fără ferestre, pentru focalizarea inspiraţiei ( lumina, căldura, ventilaţia fiind asigurate prin porii pereţilor, după anotimp). Ca angajaţii să nu devină stresaţi de singurătatea birouilor, li s-a dat câte un înger păzitor (câte o femeie care să-i supravegheze şi în biroul ou s-a introdus o sferă transparentă pentru umorist, îngerului revenindu-i spaţiul dintre cele două sfere. Consecinţa « neforţată »  a fost că umoriştii au « acceptat de bună voie şi nesiliţi de nimeni »  să se căsătorească cu îngerii lor păzitori, cărora li s-a mai dat o atribuţie drăgălaşă, aceea de a întocmi rapoarte zilnice asupra comportamentului soţilor. Acum îngerul păzitor devine înger de veghe. În final, pentru a se convinge de recunoştinţa subalternilor, şeful îşi mimează moartea. Când se deschide o fereastră şi o pală de vânt înfiorează atmosfera, se aude un glas : “ce paştele mă-sii stăm aici? ” Absurdul continuă.  Directorul se ridică de pe catafalc şi simţind  că mai e nevoie de el, trăieşte un minut de recunoştinţă adevărată.

Povestirile din a doua carte, ÎMI AMINTESC ŞI ÎMI IMAGINEZ(scrise în 1987), stau sub semnul vrajei. Lumea magică este privită cu ochii uimiţi ai copilei sau adolescentei, care descoperă, de cele mai multe ori, drama existenţei. Artur Silvestri numeşte aceste întâmplări, în postfaţa cărţii, “stări enigmatice purtătoare de sens”. M-am întrebat care să fie izvorul acestor enigme. Îmi pare că vraja porneşte dintr-o reverie tactilă, produsă de contactul cu: ţesăturile veşmintelor, sofalelor, pernelor; scoarţa lucioasă a nucilor; apa şi aerul cald ale serei casei părinteşti. Filosoful francez Gaston Bachelard a dedicat patru cărţi reveriilor produse în conştiinţa noastră de contactul cu elementele pimordiale: pământ, apă, aer şi foc.

În cazul Marianei Brăescu, atingerea molatecă stârneşte senzualitatea. Iată foşnetul hainelor grecoaicei: „Grecoaica mişca leneş aerul după-amiezii coapte, cu eventaiul negru, de mătase. Şi rochiile erau toate negre şi toate din mătase.”; „Şi-apoi unduind, din şoldurile care se ghiceau atât de bine, arămii, şlefuite, lucioase, sub rochia cusută pe trup, atât de bine croită, încât foşnea, chemătoare, la orice mişcare a balansoarului, Greoaica începu leneşul joc al evantaiului.” (Grecoaica)

Ţesăturile semnifică, în cadrul structurilor antopologice ale imaginarului, urzeala malefică a destinului implacabil (Gilbert Durand). Soarta este citită de ţigănci ghicitoare şi babe vrăjitoare, ca în povestirile:  Ofelia şi seara, Sub ispita zăpezii, Călătoria. Iată o scenă în care reveria este produsă de atingerea stofelor de mobilier din misteriasa Casa a Artistului: „De emoţie mângâiam cu dosul palmei mătasea elegantă a pernelor moi, violete, din salonul englezesc rămas dinainte de război şi mătasea tare, lucioasă, ţipa scurt sub mângâierile noastre stângace; şi asta ne înfiora.” „Inima-mi bătea nebuneşte căci acolo, sus, auzeam deja o foşnire uşoară ca de frunziş veşted.” (Ofelia şi seara)

Dar cea mai fascinantă descrierea a reveriilor acvatice o constituie acest fragment din Raiul pierdut al serei casei părinteşti: “…Intram în rai cu picioarele goale. Câteva trepte trebuia să cobor şi simt şi acum, sub tălpi, treptele calde şi ude, trepte prietenoase, cum numai cele din cărămidă roşie, subţire şi arsă pot fi. Prima, mai caldă, aproape încinsă câteodată, încât trebuia să-mi salt când un picior, când altul. A doua, călduţă, ca trupul încordat de pisică, când ţi se încălzeşte, vibrând toată în jurul tău. A treia, aproape răcoroasă, dar blândă, ca pereţii de porţelan ai unei ceşti neatinse un ceas. Apoi, dintr-o dată, podeaua: tot cărămidă proetenoasă, ca o vatră, caldă, uşor umedă.” “căldura grea, voluptoasă, prietenoasă”.

Dansul reprezintă şi el o legare, izbucnită din urzeala inconştientului colectiv. Dansul halucinant şi extatic al grecilor, este descris cu o forţă copleşitoare ce zdruncină fiinţa: „Şi-atunci se făcea o tăcere cumplită, de se-auzea bătaia înăbuşită a inimii, şi fără un cuvânt, fără o şoaptă, fără un oftat grecii se ridicau şi ochii lor, încercănaţi, se înnegurau mai tare, o fixitate bolnavă dilata pupilele lor negre, periculos de adânci, şi ca o ultimă umbră îngheţa şi surâsul (…) Toţi, faţă în faţă, într-un cerc ucigaş; o rândunică să fi intrat între ei, rătăcită în zborul ei buimac, cădea secerată la pământ. O linişte mai grea ca apa morţii, în care şi bătaia înăbuşită a inimii era un bubuit. Şi-apoi toţi, dintr-o dată! La dreapta, ca un val, ca o legănare, toţi. Mâinile sus încleştate în umerii celor de-alături. Un cerc ca o roată. O roată cumplită. La stânga.  Dreptul în aer. În aşteptare legănată, o clipă, în aer bănuind o primejdie. Şi-apoi, brusc, se schimbau. (…) Unduirea trecea ca un frison prin umeri, se transmitea, curent viu, de la un om la altul, frisonul trecea, ca un val, ca o briză din marea lor caldă, ochii se întunecau şi din pupilele adânci ieşeau fulgere iuţi, primeau răspunsuri alte fulgere, toţ iuţi şi fierbinţi. Valul bătea la gleznă, stângul şi dreptul schimbau între ele rolul de vânt şi rolul de val. Freamătul urca până la genunchi, grindină iute, trecea în frison, de la umăr la umăr, valul cuprindea mijlocul, iuţi şi fierbinţi, ţipau fulgere şi grindina deasă măruntă, cercul strângea şi strângea, cerc ucigaş, omora chiar şi-un gând rătăcit, rândunică buimacă, cerc ucigaş, pătimaş. Dansul. Nici o muzică, nici un vaiet, nici un suspin, până ce, pe cer, otava palidă a lunii se topea şi pierea.

Şi doar în clipa aceea, o neştiută comandă îngheţa, în zvâcnet nervos cercul şi din el se surpa cum ai rupe din om, carne vie, Grecoaica. Cu un ţipăt grozav, care ne trezea şi trezea şi morţii din somn, înjunghiată de ceva nevăzut, grecoaica cea mai frumoasă se prăbuşea pe podeaua neagră care şi ea tremura după ritm ca spinarea înfiorată a unui animal încă viu. Şi dansul şi noaptea se spărgeau totdeodată şi grecii plecau împietriţi cu obrajii uzi şi cearcănele mai negre şi mai adânci.”

Un alt dans, de data asta pur şi graţios, dar tot mortal, este Dansul fluturelui desfăşurat în curtea şcolii, sub privirile nucului secular,  la serbarea clasei întâi, înaintea vacanţei de vară. Flururele, o fetiţă infestată, fără să ştie, de o boală transmisibilă incurabilă, sărută 12 fetiţe-flori care se sting, rând pe rând, în 12 zile, simbolizând tot atâtea zodii în trecerea nemiloasă a timpului.

Tot atât de imresionantă ca dansurile sunt scenele în care personajele îşi pierd o dimensiune spaţială/existenţială ca urmare a unei mari iubiri neîmplinite. Iată cazul liceanului care se topeşte de dragul grecoaicei: “nu rămăseseră decât ochii lipiţi de zid, ca-ntr-o fotografie. Zgâriind zidul cu unghia au încercat să-l înmornântreze, luând de pe zid trupul celui nebun de dragoste, dar ochii se trăgeau îndărăt, înspăimântaţi să nu piardă astfel imaginea – geamul blestemat al grecoaicei, unde săptămână de săptămână, lumina răzbătea puted prin perdeaua de mătase”.  (Grecoaica)

 Similar, o tânără îndrăgostită se contopeşte cu mireasa pictată de iubitul ei, care şi-o închipuia în această ipostază:  “Zina Eschenazi simţea cu groază şi fericire cum pe umeri îi creşte chiar ei voalul, cum porneşte din coroniţa de mirt şi beteală, cum coboară peste corsajul înalt şi cum se lasă, gingaş, către pământ. De la un timp ar fi vrut să scape, o spaimă o strângea într-un cerc subţire ca un inel de logodnă, ar fi vrut să strige, să se salveze într-un fel, şi gîndul ei chiar striga: – Boris!” (Tânăra fată în roz)

Casa Artistului (Ofelia şi seara)  mai ascunde două mistere ontologice. Ca în PORTRETUL LUI DORIAN GRAY de Oscar Wilde, artefactul (acum sculptura) îmbătrâneşte, modelul ei (o frumoasă ţigancă) păstrându-şi tinereţea, dar în final, deconspirându-se secretul, unei priviri din afara cercului vrăjit,  prin intermediul oglinzii, eroina îmbătrâneşte subit şi moare, ca în finalul basmului  „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.”

                                                                *

                                                             *     *

Mariana Brăescu mânuieşte cu virtuozitate momentele construcţiei epice. Povestirile pornesc incitant, abrupt, stârnind interesul cititorilor. Desfăşurările cinematografice conduc spre un punct culminant hilar, în povestirile umoristice şi dramatic în cele vrăjite.

Povestirile din ÎMI AMINTESC ŞI ÎMI IMAGINEZ, convertesc estetic tragismul existenţei, prin dans şi atmosfera de basm. În cele mai multe dintre aceste nuvele, ero-thanaticul devine sublimat, uneori până la sublim.

                                                                                     LUCIAN GRUIA

Note:

1.  Mariana Brăescu – IMPERFECŢIUNI PROVIZORII – povestiri satirice (Ed. Carpathica, 2011);

2. Mariana Brăescu – ÎMI AMINTESC ŞI ÎMI IMAGINEZ – povestiri vrăjite (Ed. Carpathica, 2011).

 

 

 

 

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: