LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Lucian Gruia: „Grigore Vieru – un drum către tăcere“

Poezia lui Grigore Vieru, antologată în RĂDĂCINA DE FOC – Ed. Univers, Bucureşti 1988, începe dincolo de cuvinte. Rezonanţele acestor sfieli strălucitoare, şoaptele sale, înălţate la cer ca sufletele martirilor, se interferează cu muzica sferelor: “Tăcerea / Căzând pe tăcere se-aude”.

Şi e atâta linişte ca la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice. Calea până la momentul transei lirice urmează un ritual apropiat celui eminescian, prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără adstrat.

Grigore Vieru se apropie de cuvinte cu timiditate romantică, întâi se petrece ritualul abluţiunii cu tăcere: “ Îmi curge, mamă, / însingurarea pe trup / ca apa pe stânci / ca miezul de noapte / pe zidul unei cetăţi; “ -, apoi, începe, în şoaptă, oficiul orfic al verbului. “ Din ceasul acesta, / de rouă mi-e sufletul – / şi trupul la fel”.

Iubita se-nvăluie şi ea în tăcere, dragostea, în această ataraxie cosmică, devine comunicarea între două tăceri, între două abisuri legate printr-un râu subteran: “Şi-ascult pe malul de nisip / Cum lin, ca stelele pe munte, / Îţi curge liniştea pe chip”.

Mama, izvor de viaţă, lege mare şi tainică, ocupă miezul liniştii: “ Apropie-mă liniştii ce eşti”.

Pe măsura apropierii de tainele firii, emoţiile devin tot mai incomunicabile, cuvintele volatile, poetul alunecând spre necuvânt, prin rotocoale rituale, magice, ca un fluture fascinat de lumina tăcerii: “ Ah, tot mai liniştit mi-e verbul / Şi dragostea şi a mea viaţă”.

Holocaustul spiritual nu poate sfârşi decât în stingerea cuvintelor: “ Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta / Cu-al tău pământ / Cu cerul tău în faţă / Tu taci atunci”.

Moartea începe tot prin tăcere: “ Să mori cu liniştea pe faţă / În lina ta lumină”.

Citindu-l pe Grigore Vieru prin dioptriile nicasiene /1/ putem afirma că tăcerea simbolizează generalul care trimite spre lume misterul, poetul reprezentând individualul înălţându-se spre cerul tăcerii cuvintelor, din împletirea determinaţiilor emanate de aceste entităţi născându-se poezia.

Tăcerea vieriană devine complementară celei brâncuşiene, viaţa trece în nmoarte prin tăcere, moartea revine la viaţă prin tăcere:

–         “Şi viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se cufundă, în ultim, într-o formă unică (tăcerea). Căci totul se scurge în vasul tăcerii (la Brâncuşi);

–         “Există o pasăre singură, / Există o pasăre, / care cântă sus până când / Mamă devine şi piere // Există, o, nişte pui / Care ţipă sus până când / Mama le-nvie”.

Citind poezia lui Grigore Vieru, ni-l închipuim pe poet înveşmântat în alb. Şi dacă am putea auzi cuvintele Sfântului Francisc predicând păsărelelor, din tabloul pictat de Giotto, aflat la muzeul Luvru, ele ar fi apropiate de versurile lui Grigore Vieru.

Poezia lui Grigore Vieru începe dincolo de cuvinte. Rezonanţele acestor sfieli strălucitoare, şoaptele sale, înălţate la cer ca sufletele martirilor, se interferează cu muzica sferelor: “Tăcerea / Căzând pe tăcere se-aude”.

Şi e atâta linişte ca la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice. Calea, până la momentul transei lirice, urmează un ritual apropiat celui eminescian prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără adstrat.

Grigore Vieru se apropie de cuvinte cu timiditate romantică, întâi se petrece ritualul abluţiunii cu tăcere: “ Îmi curge, mamă, / însingurarea pe trup / ca apa pe stânci / ca miezul de noapte / pe zidul unei cetăţi; “ -, apoi, începe, în şoaptă, oficiul orfic al verbului. “ Din ceasul acesta, / de rouă mi-e sufletul – / şi trupul la fel”.

Iubita se-nvăluie şi ea în tăcere, dragostea, în această ataraxie cosmică, devine comunicarea între două tăceri, între două abisuri legate printr-un râu subteran: “Şi-ascult pe malul de nisip / Cum lin, ca stelele pe munte, / Îţi curge liniştea pe chip”.

Mama, izvor de viaţă, lege mare şi tainică, ocupă miezul liniştii: “Apropie-mă liniştii ce eşti”.

Trei simboluri majore domină lirica lui Grigore Vieru: patria, mama şi limba română. Ele sunt sinonime. Putem înlocui oricând, în orice poezie a lui Grigore Vieru aceste cuvinte, unele cu altele şi vom obţine acelaşi lucru. Patria e mamă şi e limba română. Din păcate, unii dintre contemporanii noştri un au înţeles acest lucru.

Pe măsura apropierii de tainele firii, emoţiile devin tot mai incomunicabile, cuvintele volatile, poetul alunecând spre necuvânt, prin rotocoale rituale, magice, ca un fluture fascinat de lumina tăcerii: “Ah, tot mai liniştit mi-e verbul / Şi dragostea şi a mea viaţă”.

Holocaustul spiritual nu poate sfârşi decât în stingerea cuvintelor: “Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta / Cu-al tău pământ / Cu cerul tău în faţă / Tu taci atunci”.

Moartea începe tot prin tăcere: “Să mori cu liniştea pe faţă / În lina ta lumină”.

Citindu-l pe Grigore Vieru prin dioptriile nicasiene /1/ putem afirma că tăcerea simbolizează generalul care trimite spre lume, misterul, poetul reprezentând individualul înălţându-se spre cerul tăcerii cuvintelor; din împletirea determinaţiilor emanate de aceste entităţi născându-se poezia.

Tăcerea vieriană devine complementară celei brâncuşiene, viaţa trece în nmoarte prin tăcere, moartea revine la viaţă prin tăcere:

–         “Şi viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se cufundă, în ultim, într-o formă unică (tăcerea). Căci totul se scurge în vasul tăcerii (la Brâncuşi);

–         “Există o pasăre singură, / Există o pasăre, / care cântă sus până când / Mamă devine şi piere // Există, o, nişte pui / Care ţipă sus până când / Mama le-nvie”.

Citind poezia lui Grigore Vieru, ni-l închipuim pe poet înveşmântat în alb. Şi dacă am putea auzi cuvintele Sfântului Francisc predicând păsărelelor, din tabloul pictat de Giotto, aflat la muzeul Luvru, ele ar fi apropiate de versurile lui Grigore Vieru.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 Note:

1.                            Constantin Noica – SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINŢEI, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978

LUCIAN GRUIA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: