LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Ionela Oprea: „Abatele Prévost şi hommo religiosus român“

Antoine François Prévost (1697-1763), cunoscut sub titlul monahal Abatele Prévost, precursor al romanului francez modern, autor al ineditei poveşti de dragoste Manon Lescaut, ecleziast prin formaţie, mai puţin prin vocaţie, şi-a început cariera literară în perioada clericală. În 1728 publică primele două volume din romanul de aventuri Memoriile şi aventurile unui om de familie care s-a retras din lume, cu un succes deosebit. Călugărul literat pleacă din mediul mănăstiresc, ameninţându-şi confraţii cu răzbunarea publică prin mijloace literare.

Prévost părăseşte Franţa şi se stabileşte în Anglia, ca preceptor într-o familie sus-pusă. În 1730 trece în Olanda, unde găseşte condiţii mai bune pentru publicarea lucrărilor sale. Astfel, scoate patru volume din Cleveland, precum şi trei volume din Memoriile unui om de familie. În 1733 se stabileşte din nou la Londra, pentru a-şi îndrepta situaţia materială. După mai multe peregrinări, abatele Prévost se întoarce în Franţa, unde publicul îl primeşte foarte bine; se bucură de admiraţie, de favorurile unor persoane din înalta societate. De aici înainte viaţa abatelui este mai puţin agitată. Continuă să publice lucrări literare, traduceri.

Spre sfârşitul vieţii, scriitorul revine la roman, începând în 1760, Lumea morală, rămas neterminat. Ultima parte a romanului de aventuri are în centrul acţiunii personaje din ţara noastră.

Într-un avertisment plasat în fruntea operei, abatele Prévost ne atrage atenţia că faptele vor fi considerate roman, deşi reflectă realitatea. Nu este o simplă reproducere a mecanismelor romanului de aventuri, în vogă în epoca respectivă. Autorul a părăsit unele subterfugii, păstrând din tehnica memoriilor numai ceea ce putea apărea ca verosimil.

Procedeul folosit de autor, ca şi în cazul altor opere, este cel al povestirii în ramă. Personajul-narator este un abate, în spatele căruia se ascunde însuşi autorul care a călătorit prin ţările descrise. Naratorul se întâlneşte în călătoriile sale cu un străin deosebit, un domn maghiar care făcuse închisoare la Bastilia şi îi spune povestea sa. Este povestea abatelui Brenner, ungur născut la Braşov, om cu studii importante, dornic de cunoaştere, indiferent faţă de bogăţie. El a lucrat pentru diferiţi prinţi, iar arma sa era una la fel de puternică precum sabia –cuvântul. A ajuns şi în Franţa, în timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea şi şi-a atras simpatia şi aprecierea pentru tezele sale de filozofie. În final a devenit doctorul unui prinţ.

Aflat în închisoare, nu se ştie din ce cauză, pentru că  opera nu este încheiată, el se confesează. Mărturisirile despre trecutul său îl aduc şi în ţara-mamă, Valahia. Moralist şi propovăduitor al bunelor virtuţi creştineşti, în timpul unei revolte este solicitat de către un bătrân rănit să îl ajute. Astfel, află că cel rănit  avea în grijă o fetiţă de vreo 7-8 ani, fata contelui Jean Teleky (în text apare Tékély) şi a fiicei lui Constantin Basarab. Părinţii se căsătoriseră incognito la Viena, deoarece nu primiseră binecuvântarea familiilor, din motive religioase: el era născut catolic, iar fiica lui Basarab, ortodoxă. În împrejurări nefericite, ambii îşi vor pierde viaţa, astfel că rodul iubirii lor ajunge să fie încredinţată unei familii simple de ţărani, împreună cu recomandarea de a primi o educaţie aleasă într-o mănăstire catolică.

Prezentarea faptelor determină o relatare rapidă a evenimentelor, care abia dă răgaz cititorului să se reculeagă şi să mediteze. Astfel, abatele Brenner vrea să o ajute pe tânără ajunsă deja la 14-15 ani, să-i găsească moştenirea. Cea din partea tatălui fusese distrusă în războaie, iar bunicul valah din partea mamei nu mai ştia de existenţa ei. Interesant este, că spre deosebire de orice alt erou român al romanelor franceze, personajul prévostian acţionează doar din spiritul datoriei creştine, al datoriei morale, al spiritului dreptăţii. El nu are nici un interes, pur şi simplu vrea să ajute o tânără singură, fără apărare, inteligentă, credincioasă, dar greu încercată de soartă.

Abatele pleacă la Bucureşti pentru a-l întâlni pe voievodul Constantin Basarab, bunicul matern al fetei, care şi-a abandonat fiica atunci când a aflat că aceasta s-a convertit la catolicism. Acţiunea se desfăşoară la începutul secolului al XVIII-lea, iar problema religioasă era primordială. De altfel, pe parcursul întregului roman se degajă o atmosferă cucernică. Ajuns la Bucureşti, abatele îl întâlneşte pe bunicul fetei care acceptă să o primească la reşedinţa sa de la Târgovişte (,,Tergowitz”). Abatele îşi pune şi el întrebări asupra problemei credinţei, nu ştia cum vor reacţiona totuşi bunicii ortodocşi la sosirea nepoatei crescute în spirit catolic. Fata păstra speranţa că va reuşi să-şi convertească bunicii înveteraţi în credinţa de origine greacă.

Ajunsă la Curtea de la Târgovişte, fata este atent supravegheată, iar un preot ortodox avea misiunea de a o face să îndrăgească  religia lor. Domnitorul român hotărăşte chiar să o ducă într-o mănăstire greacă. Pentru a fi cât mai convingător, voievodul valah îi oferă abatelui funcţia de prim-ministru şi pe cea de episcop de Bucureşti, cu condiţia convertirii, însă văzând că acesta nu renunţă la catolicism, se mulţumeşte să-l numească în postul de confident şi negociator al său, graţie devotamentului şi statorniciei de care dă dovadă.

Abatele trebuie să facă o călătorie la Braşov, pentru a-şi revedea familia. Aflăm date despre situaţia românilor din vremea respectivă. În Transilvania, locuitorii sufereau din cauza jugului austriac, le erau confiscate bunurile. Drumurile erau aproape impracticabile, astfel că abatele merge călare. El se abate pe la o mănăstire din lemn, singura locaţie descrisă de autor. Construcţia din lemn avea o singură deschidere, o uşă, nu avea ferestre, impresiona prin sărăcie, simplitate. În plus nu exista nimic care să dea nici cea mai mică aparenţă de cultură, încât abatelui i se pare cel mai trist  loc din lume. Mănăstirea adăpostea doar doi călugări. Călătorul ajunge la Braşov, oraş care din  păcate nu face obiectul descrierii romancierului. La scurt timp, însă, o telegramă îl anunţă căm domnişoara Teleky a dispărut. La întoarcere, o găseşte tocmai în mănăstirea la care poposise şi, de această dată, aflăm adevărata poveste a călugărului locuitor al lăcaşului sfânt.

Ca într-un adevărat roman romantic de aventuri al vremii respective, ni se aduce la cunoştinţă că acel călugăr lucrase în serviciul contelui Emeric Teleky – bunic al fetei – iar  în urma asedierii castelului de către austrieci, fusese rănit. La însănătoşire, şi-a promis să rămână fidel religiei sale şi a schimbat hainele militare pentru veşmântul religios. Le-a mai luat doar acum, pentru a o salva pe domnişoara Teleky, în numele religiei catolice. De altfel, bunicul îi mărturisise fetei că o va iubi doar dacă îmbrăţişează religia lui.

Abatele şi domnişoara, împreună cu însoţitorii lor, hotărăsc să plece din ţară şi ajung în Turcia, iar fata va locui, cum era de aşteptat, într-o mănăstire catolică. Aici, abatele află că voievodul român, avid de aur şi argint, împreună cu familia a fost luat prizonier la Constantinopol, iar averea lui confiscată. În locul său, la tronul ţării, a urcat Cantacuzino.

Naratorul oferă câteva informaţii despre credinţa românilor, văzută ca ignorantă, provocatoare de dezordine, de diviziune, lipsită de lumina şi pacea cerului. De aceea, voievodul şi fiii lui s-ar fi convertit la catolicism, în serai. Este doar un zvon neconfirmat, căruia nici abatele nu-i dă crezare.

Fata, crescută în spiritul religios, fără plăcerea sau gustul banului, ca şi ocrotitorul său, abatele Branner, hotărăşte să facă rost de bani, să-şi elibereze rudele. Abatele îşi riscă toată averea, însă la ieşirea din serai, captivii sunt prinşi, iar soarta pecetluită: urmează decapitarea lor.

Variaţiile pe tema virtuţii creştine ne duc când în revărsări de lirism, când într-o atmosferă de durere care provoacă înduioşare. Alexiewna hotărăşte să vadă momentul culminant, ea, o fire atât de sensibilă care a suferit atât de mult, acum vede totul ca pe un spectacol: ,,spectacolul care va face admiraţia şi bucuria cerului!(…). Vreau să aplaud constanţa lor, să le culeg sângele, dacă e posibil, să sărut de mii de ori locul sacru unde-l voi fi văzut curgând şi să mor în starea aceea”1.

Romancierul redă veridic situaţii psihologice mai complexe, excelează  şi în descrierea poetică a stărilor sufleteşti. Surprinde amănunţit fiecare gest al domnişoarei Teleky în momentul decapitării membrilor familiei (voievodul, doi fii, ginerele şi logofătul său). Condamnaţii nu renunţă nici în ultima clipă la religia creştină, doar unul dintre cei doi băieţi a ezitat, însă tatăl l-a convins că e mai bine să moară creştin decât să mai trăiască în renunţarea la adevărul celest.

Fata bolnavă în urma vizionării scenei decapitării este condusă  de ocrotitorul său pe o navă cu destinaţia Olanda, ţară în care călătorise şi Abatele Prévost. Pe parcursul drumului, abatele rătăcitor se frământă în rezolvarea contradicţiei dintre viaţa ascetică şi înclinaţiile naturale. Căpitanul vasului crede că cei doi sunt amanţi, iar abatele începe să se întrebe dacă s-a apropiat prea mult de fată. Va coborî în Franţa, iar domnişoara Teleky suferă luni întregi şi va locui într-o casă liniştită de la ţară, într-un decor idilic demn de opera lui Jean Jacques Rousseau.

Fidelul abate hotărăşte să-şi ducă misiunea până la capăt şi să rezolve problema moştenirii tinerei, însă înainte de a pleca în Transilvania, romanul se termină, autorul nereuşind să ducă la sfârşit acţiunea.

Frumoasa poveste transmite un mesaj cu puternice rezonanţe umane, un mesaj care îndeamnă la o viaţă religioasă, pură, la virtute. Autorul înfăţişează un univers moral atât de complex, cu implicaţii istorico-sociale adânci. Experienţa de viaţă personală, studiul l-au făcut foarte receptiv la înţelesurile cele mai sublime ale existenţei. În text nu găsim descrieri amănunţite de locuri, de interioare, nici portrete ale personajelor. Sunt doar notaţii. Romanul prezintă importanţă pentru oglindirea situaţiei religioase din ţara noastră, pentru oglindirea fidelităţii românilor, lupta lor pentru păstrarea credinţei. De asemenea, prezintă regimul de supunere al românilor. Autorul nici nu-i numeşte români pe locuitorii Transilvaniei, ori de câte ori aminteşte de Braşov, îl include în Ungaria, iar cetăţenii spaţiului sunt unguri.

Lumea morală este unicul roman francez în care se vorbeşte despre sângerosul eveniment al condamnării domnitorului român Constantin Brâncoveanu (1688-1714), unul dintre cei mai mari voievozi ai noştri, care ca şi Neagoe Basarab şi Matei Basarab şi-a adăugat la numele său de familie (Brâncoveanu) şi Basarab pentru cinstirea numelui familiei.

Abatele Prévost nu descrie faptele de vitejie ale domnului român, dar se vede admiraţia sa pentru îndârjirea cu care şi-a apărat credinţa ortodoxă. Românii apar ca apărători ai credinţei şi luptători până la sacrificiu pentru aceasta. La fel sunt oglindiţi şi în alte lucrări franceze, precum în studiul lui Léo Bachelin intitulat Le caloyers roumains publicat în ,,La Nouvelle Revue” (1890).

BIBLIOGRAFIE

Abbé  Prévost, Le monde moral, vol. Oeuvres choisies. Avec Figures. Tome vingt-neuvième, Paris, Chez Grabit, Libraire, De l’Imprimerie de Leblanc, 1816.

Prof. drd. IONELA OPREA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: