LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Ion Pachia Tatomirescu: „Un eminescolog bine temperat (cronică la cartea, „Eminescu după Eminescu“ de prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru)“

Eminescologie universitară, întâmpinare apolinică a fenomenului Eminescu, echilibrare între „teze“ şi „antiteze“, între „abisul“ şi „creasta“ ontologic-eminesciană etc. întâmpină Dinstinsul Receptor ce îşi focalizează lupa analizei pe noua carte semnată de prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, Eminescu după Eminescu (2009)*, fără ca titlul „neutral“ al lucrării să permită vreun semn de „egalitate“ / „corespondenţă“, ori vreo conexiune de alt soi, în titlul lui Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ.

Din „deschiderea“ cărţii, un Argument (Con-vieţuirea cu E-minescu) grăieşte în evantai despre «complexitatea eminesciană (ce) exclude, se ştie, o unică efigie (reducţionismul romantic, de pildă)», despre «Poetul vizitat de „gânduri uriaşe“», trăind «în proiecţie cos-mică», având «instinct metafizic şi deschidere spre arhetipal», căutând «mereu nemulţumit, incapabil de a se fixa, idealitatea şi muzica-litatea» (p. 7), ori despre «fiorul cosmogonic (ce) îl împinge înspre „absolut“» (p. 8), despre faptul că «nu există un singur Eminescu» (E. Lovinescu), despre «valoarea literară a ziarismului» (asupra căreia a făcut vorbire, mai întâi, Perpessicius), despre «dezvăluirea postume-lor» lui Eminescu din «legendara ladă cu manuscrise donată de Maio-rescu, în 25 ianuarie 1902, Academiei» (p. 9), sau despre «„epidemia“ postumelor», despre «ideea editării integrale (Iorga, 1929)», despre «violenţa contestaţiilor», «un asasinat simbolic, discreditând intenţional rangul / statura de poet naţional» (p. 11), după cum subli-niază Adrian Dinu Rachieru cu duhul blândeţii înţelepte. Distinsul critic universitar, Adrian Dinu Rachieru, mai mult ca sigur, se abţine să atragă, răspicat, atenţia „intelighenţiei postrevoluţionar-decembriste“ din România prezentului democratic-junglier, al cancerigenizării sistemelor statului şi al haosului atoatecuprinzător, că, imediat după Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, „violenţa dis-tructiv-contestatară“ specifică noilor tipuri de războaie din finele mileniului al II-lea şi din începutul mileniului al III-lea, a fost atent-dirijată de scursorile imperiilor recente în fostul spaţiu al Daciei (ori în inima ei, România), prin „nepoţii“, prin „urmaşii neostalinişti“ ai Anei Pauker şi ai „tribului său elitic-roşu“, cu catapultare din Mosco-va postbelic-secundă, într-un Bucureşti „în permanentă ebuliţie“, cu misiunea de a distruge sistematic („atunci“, după al II-lea război mondial, în numele internaţionalismului proletar) tot ceea ce-i naţi-onal-dacoromânesc, iar („acum“, după Revoluţia din 1989, dar în numele globalismului), tot ceea ce-i tezaur material şi spiritual al României, inclusiv arheul valahic („jignit“, despre care, prin 1980, vorbea cu înlăcrimare Constantin Noica), inclusiv pe Eminescu, pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru ş. a.

Reîntorcându-ne la Adrian Dinu Rachieru, evidenţiem că vo-lumu-i are şapte strategice secţiuni: (I) „Problema Eminescu“ – un război imagologic («Cu poziţie dominantă în imaginarul colectiv românesc, Eminescu a fost fixat, prin prestigiul călinescian, sub sin-tagma glorioasă de poet naţional. Această consacrare simbolică, lon-gevivă şi suspectată de imobilism îi îngrijorează pe unii comentatori alergici, doritori a redesena canonul, erodând congelatele „tabuuri naţionale“», p. 18), (II) Anii formaţiei: amprenta bucovineană («Dese-ori invocată, îndeosebi de către hiperactivii eminescologi bucovineni, fraza de mai sus, aşternută cu superbie de Eminescu, trebuie crezută doar pe jumătate. S-a cheltuit multă cerneală pentru a demonstra abo-rigenitatea poetului. Înainte de a aparţine unei provincii, Eminescu […] aparţine românităţii; el afirma fără tăgadă: „vrem să rămânem români“.», p. 57), (III) Despre „reacţionarismul“ eminescian («Emi-nescu, bunăoară, vorbea de lăcomie şi parvenitism – folosind „statul ca unealtă“ –, de meschinăria şi fracţionismul ce agită peisagiul po-litic, de simptomele de bizantinism şi „păpuşeria constituţională“; şi, cum aminteam, nu în ultimul rând, de „fuga de muncă“ şi lipsa de cultură adevărată, inaugurând falsa credinţă că „numai prin politică ajungi ceva“. Or, o societate care nu se întemeiază prin muncă – avertiza marele poet – îşi paralizează nervul vieţii sociale şi provoacă „discompunerea sângelui social“», p. 120), (IV) Eminescu şi teza „formelor goale“(«În Formă şi fond, articol cules în Fântâna Blan-dusiei – 11 decembrie 1888 – ţinând de epilogul publicistic emi-nescian, inflexibilul gazetar – semnând M. E. – trăgea un nou semnal de alarmă, vestind că „rasa română scade“ iar degenerescenţa ar cere – prin „propunerea de reforme“ – „sanificarea deplină a relelor“ prin-tr-un „atac eroic“, concertat. Eminescu avertiza iarăşi […] că „intro-ducerea de forme lipsite de cuprins“, nepotrivite, aşadar, este departe de a oferi o adevărată compensaţiune.», p. 133), (V) Chestiunea ba-sarabeană («Eminescu a înţeles că e sortit să poarte „crucea unei misiuni“ […]. Încât prin scrisul său, interesat de destinul neamului, cerceta pasional şi acribios geografia noastră etnică, definită memora-bil ca „o insulă mereu roasă pe margini“», p. 163; «Văzând în liderul liberal I. C. Brătianu un „agent al panslavismului“, Eminescu îl va so-coti vinovat de pierderea Basarabiei şi va condamna vehement gestul trădător, îngăduind anexarea provinciei de către imperiul ţarist.», p. 167), (VI) Romanul epistolar – O iubire de altădată şi „rostul fe-meii române“(«Tezaurul epistolar, scos la lumină prin ediţia-surpriză Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, îngrijită de Christina Za-rifopol-Illias – Polirom, 2000 – , reprezintă, realmente, o „comoară ascunsă“ lungă vreme […]. O biografie tragică dezvăluie o fascinantă poveste de dragoste…», p. 189 / 201), (VII) Eminescu şi canonul literar românesc («Încercând a desluşi, după „două luni de lectură cu creionul în mână“, catalogul canonic propus de Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române, 2008 –, Theodor Codreanu îi consacră o carte în care, prioritar, e discutată centralitatea eminesci-ană – Istoria „canonică“ a literaturii române, 2009 –, uzurpată în „hibridul“ manolescian.», p. 203), şi un capitol de „închidere“, Emi-nescianism şi eminescologie («Lansată demultişor, ideea de a purce-de la o istorie a eminescologiei văzută prin eminescologi, mai aş-teaptă.», p. 225).

Veritabil tratat de eminescologie „în recurs“, noua carte sem-nată de prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, Eminescu după Emi-nescu (2009), „ocheşte foc-cu-foc“ mediocrităţile neostalinist-cultu-rale din literatura valahă contemporană din ultimele decenii şi înclină – cu un bine temperat „patos al lucidităţii“ – balanţa înaltului spirit justiţiar estetico-literar-valahic spre normalitate, spre certă valoare şi adevăr (* Adrian Dinu Rachieru, Eminescu după Eminescu, «texte şi contexte», Timişoara, Editura Augusta, 2009).

ION PACHIA TATOMIRESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: