LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Ion Pachia Tatomirescu: „Cu Artur Silvestri la dezbaterea literară de la Chişineu Criş, iulie 1988“

Fotografie din 20 mai 1988, pe treptele de la intrarea în Liceul Industrial din Chişineu-Criş; în rândul „secund“, patru membri ai paradoxistului disipativ-grup de acţiune literară luceferistă – de la dreapta la stânga: Adrian Dinu Rachieru, Artur Silvestri, Ion Pachia-Tatomirescu şi Al. Ruja; în faţă, nefăcând parte din „disipativ-grup“: dramaturgul Paul Everac şi criticul de artă, Deliu Petroiu (fost membru al Cercului Literar de la Sibiu (cf. Artur Silvestri – aşa cum l-am cunoscut, I, Buc., Ed. Carpathia, 2010, p. 250).

 

La Liceul Industrial din Chişineu-Criş, graţie directorului respectivului liceu, destoinicul critic literar, Alexandru Ruja, sub egida unor instituţii de prim rang – Comitetul de Cultură şi Educaţie al Judeţului Arad, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Arad, Consiliul Orăşenesc Chişineu-Criş al Educaţiei Politice şi Culturii, Societatea de Ştiinţe Filologice (Subfiliala Chişineu-Criş), redacţia revistei „Luceafărul“ din Bucureşti etc. – s-a derulat, în zilele de 19 – 20 mai 1988, cea de-a IX-a ediţie a Simpozionului Naţional, „Valori ale Literaturii şi ale Limbii Române“. S-au distins între numeroşii participanţii la acest simpozion nu numai cei din eternizatul grup, graţie fotografiei de mai sus (de la dreapta la stânga): Adrian Dinu Rachieru, Artur Silvestri, Paul Everac, Ion Pachia-Tatomirescu, Deliu Petroiu, Al. Ruja (în dreapta lui IPT), ci şi Florin Bănescu, Mariana Brăescu-Silvestri, Horia Ungureanu, prof. univ. dr. Al. Bellu, prof. univ. dr. Dorina Dincă, prof. univ. dr. Iulian Negrilă, prof. univ. dr. Pavel Petroman, prof. univ. dr. Virgil Vintilescu ş. a. Sibiu (vezi fotografia întregului grup în cartea Artur Silvestri – aşa cum l-am cunoscut, I, antologie întocmită de Mariana Brăescu Silvestri, Bucureşti, Editura Carpathia, 2010, p. 250).

La acest simpozion, vineri, 20 mai 1988, Ion Pachia Tatomirescu, face comunicarea Niceta Remesianu şi începuturile imnologiei dacoromâne (370 e. n.), participând şi la iniţiatele şi deja tradiţionalele dezbateri ale redacţiei revistei «Luceafărul», focalizate (şi la Chişineu-Criş, în cadrul bogatei game de manifestări prilejuite de acest simpozion naţional universitar-academic) de Artur Silvestri, îndeosebi, asupra conceptului „noua geografie literară“. Ion Pachia Tatomirescu şi-a centrat / vectorizat intervenţia / pledoaria dinspre cele patru petale ale corolei-chestionar, scrisă „pe loc“ (infra) şi înmânată de Artur Silvestri, cu câteva minute mai înainte de declanşarea lucrărilor:

«[Pentru Ion] PACHIA [TATOMIRESCU:]

1) Care sînt temele majore ale literaturii române de azi, confirmate de tradiţia de valori ?

2) Referiţi-vă, din această perspectivă, la aspecte ale laboratorului de creaţie: necesitatea culturii, a studiului interdisciplinar, a marilor opţiuni culturale.

3) Ce aspecte ale creaţiei socotiţi că nu au legitimitate în spaţiul literar românesc ?

4) Ce semnificaţie acordaţi ideii de program literar al unui scriitor ? Stăruiţi asupra programului propriu.

________________________

♦ respingerea „literaturii mărunte“, dizolvante ;

♦ necesitatea marilor sinteze, a marilor construcţii;

♦ obligaţia de a polariza valori în jurul unor programe literare diferenţiate, exemplificate de reviste».

Pagina-chestionar scrisă de Artur Silvestri în 20 mai 1988, la Chişineu-Criş, judeţul Arad, destinată lui Ion Pachia-Tatomirescu, pentru „vectorizările“ dezbaterii „Climatul literar şi opţiunile scriitorului“

_____________

Climatul literar şi opţiunile scriitorului

 

Dezbaterea organizată de paradoxistul disipativ-grup-luceferist coordonat de Atur Silvestri, şi la Chişineu-Criş (judeţul Arad), în 20 mai 1988, Climatul literar şi opţiunile scriitorului, având trei părţi lămuritoare – «„Descentralizarea“ – o condiţie a şanselor egale la cultură», «Susţinerea „mizelor majore“, atitudine critică faţă de „minor“» şi «Necesitatea unui „program literar“ al creaţiei contemporane» – a fost găzduită / publicată peste trei săptămâni, într-o singură pagină (datorită „crizei de spaţiu“ din acel anotimp) din revista «Luceafărul» (Bucureşti), anul XXXI, nr. 29 (1336), sâmbătă, 16 iulie, 1988, p. 2.

În intervenţia sa, Ion Pachia Tatomirescu a relevat următoarele probleme din cele „patru puncte cardinale“ de acţiune literară a paradoxistului disipativ-grup-luceferist:

1 (Care sînt temele majore ale literaturii române de azi, confirmate de tradiţia de valori ?): «Corola de teme majore cu care ni se înfăţişează literatura română contemporană se identifică, desigur, în corola tematică a literaturii universale, uimind prin raportul naţional – universal (ca dintotdeauna, şi pe segmente temporale şi de flux-reflux cultural, în ciuda vitregiilor istorice). Teme majore, cum cea a iubirii de Moşie / Patrie, ori cea a armonizării Părţilor în Întreg, a petrecerii popoarelor în sfera de aur a lumii, cu sentimentul fundamental al verticalităţii în pace, în marele înţeles, chiar şi din perspectiva unui eu în desfăşurare cosmică etc., pot fi urmărite în tradiţia de valori a literaturii române, de la origini – şi prin origini – până în contemporaneitate, adică de la Zalmoxianism (sau ştiinţa de a deveni nemuritori din filosofia autohtonă, dacică), prin nunta cosmică a veacurilor antichităţii, prin „turnurile de frăţie“ şi „zidurile de pace“ revelate de Dosoftei, la 1673, prin „iubirea de moşie (ce-i) un zid“ şi voinţa de pace din arhicunoscuta epistolă eminesciană, prin pacea „expresionistă“ atestată lirosofic de „mirabila sămânţă“ a lui Lucian Blaga, până dincoace de „Surâsul Hiroshimei“» / „Hanibal“, de E. Jebeleanu. Este ilustrată şi o tradiţie de valori estetic-literare, cum şi o „modernitate“ a tradiţiei datorate autohtonismului (în accepţiunea relevată în articolul nostru „Şansele afirmării…“, din „Luceafărul“, anul XXXI, nr. 17 / 1354, 23 martie 1988, p. 3).

Evident, tradiţia de valori şi „modernitatea“ tradiţiei sunt incompatibile cu aşa-zisa „literatură măruntă“, servind – vremelnic, desigur – intereselor unui clan, ale unei caste etc.; tradiţia de valori îşi circumscrie în spaţiul unei literaturi doar acele opere ce conjugă adevărul cu întreaga lui „istorie“ la cea mai mare voltaicizare, la incandescenţa solară a categoriilor estetice, de la grotesc la sublim, de la comic la tragic etc. Tradiţia de valori presupune în primul rând luptă şi afirmare în faţa asediului non-valorilor estetic-literare, apoi circuitul valorilor estetic-literare. Timpul – necesar obiectivării, limpezirii orizontice – rezolvă şi spinoasa problemă a circuitelor false, impunând valoarea în tradiţie. Sunt necesare, din păcate, destule recursuri în ultima instanţă a istoriei literare – „cazul Macedonski“, de pildă, a fost rezolvat în chip strălucit de Adrian Marino, numai pe segmentul temporal al literaturii române contemporane; „cazul“ autorului simbolist al strălucitului volum „Cuiburi în soare“, de Marcel Romanescu, având şi vectorizări lirico-semantic-sincretic-expresioniste, cum atâtea altele, este „nerezolvat“ încă; o „rezolvare“ tardivă în câmpul valorilor estetic-literare relevă măcar „crimele“ de circuit (nu există „crime de valori“, acestea fiind nemuritoare), care, orice s-ar spune, sunt înfiorătoare „crime“ ale spiritului raportate la marele turnir din priveliştea Fiinţei. Deontologia estetic-literară trebuie să exercite, prin critica literară în primul rând – adevărată critică, desigur –, spre cel mai înalt spirit justiţiar, „funcţionând“ perfect, fără „crime“ de circuit etc. Valorile autohtonismului literar românesc de azi se constituie – sub ochii noştri – în tradiţie de valori, evident, prin temele majore, în cel mai larg spectru al stilurilor (diversitate / unitate) şi de la franja Eros / Thanatos la revoluţie (resurecţie), marcând în plan diacronic „creastă“ / „abis“ – „creastă“ („adâncul acestei calme creste“).».

 

2 (Referiţi-vă, din această perspectivă, la aspecte ale laboratorului de creaţie: necesitatea culturii, a studiului interdisciplinar, a marilor opţiuni culturale): «În laboratorul de creaţie al oricărui veritabil scriitor / artist contemporan – „născut“, nu „făcut“ –, laborator ce nu este mai prejos decât o centrală nucleară, se produce o absorbţie a realului şi, în acelaşi timp, o re-trăire polidimensională a culturii spre sublimare în operă / valoare etetic-literară.

Setea de real a spiritului nu este satisfăcută decât prin trăirea incandescentă a timpilor culturii, de la origini până în „prezentul“ permanent. Căci nu se poate imagina un arbore (cosmic) dând roade în priveliştea Fiinţei fără a avea puternice rădăcini, în ciuda fulgerelor zeieşti, carbonizatoare de ram (dar niciodată fulgerul n-a putut anula coroana în întregul ei – iar arbuştii, se ştie, sunt ocoliţi de fulgere)…

Cultura este o dimensiune esenţială în perspectivarea creaţiei.

Şi marea opţiune culturală a scriitorului nu poate fi decât autohtonistă, dinspre aria „laterală“ / „izolată“ tinzând să devină centru. (şi devine centru / nodùl în funcţie de semnul plus, ori minus al Geniului acestuia). Pentru a atinge acest deziderat ( „lateralul“ / „izolatul“ cu vigoarea arhaică devenind centru – pe un segment temporal, desigur), scriitorul trebuie să asimileze lumea polidimensional, spre a avea energia vectorizării ei în materie sensibilă. Ca exponent al informateriei. Pentru cel mai valoros start din câmpia adevărului în priveliştea Fiinţei. Mai mult decât oricând, şi necesitatea marilor sinteze culturale ce, asimilate, pot propulsa în spaţiul noii sinteze, în alt orizont al cunoaşterii metaforice (ori ştiinţific – pentru critic / istoric literar). Şansa este a noului enciclopedism, a abordărilor interdisciplinare (spre naştere de idee în „laboratorul eternităţii“).

Istoria – cu nostalgia întregului, aflat în permanentă expansiune / diviziune – a optat pentru scriitorii sistemici, nu pentru cei asistemici, pentru autorii marilor sinteze, ai sublimelor construcţii în spirit, în lumină de adevăr…».

 

3 (Ce aspecte ale creaţiei socotiţi că nu au legitimitate în spaţiul literar românesc ?): «Cred că nu pot avea / căpăta legitimitate în spaţiul literar românesc – cum nici în alte spaţii naţionale, privite din „universal“ – aspectele „de import“ ale „creaţiei“. Şansele înfloririi şi rodirii sunt doar ale autohtonismului. Privind în realitatea literară imediată: „postmodernismul“, de pildă, chiar şi în / după „al treilea val“, chiar şi „nou antropocentrism“ numindu-se (cf. Al. Muşina, „Postmodernismul – o frumoasă poveste“, în „Astra“, nr. 4, 1988, p. 12), nu poate obţine legitimitate în spaţiul literar românesc decât prin autohtonism. Privind în istorie…».

4 (Ce semnificaţie acordaţi ideii de program literar al unui scriitor ? Stăruiţi asupra programului propriu): «Istoria nu cunoaşte mare scriitor fără program literar. Programul tradus în creaţie estetic-literară devine sistem / „teritoriu“ auctorial. Circuitul valorilor estetic-literare îl înregistrează pe harta spiritualităţii universale.

Problema hărţilor false ţine de prostul circuit al valorilor, de „gust“, sau de miopia receptorilor „autorizaţi“ („inculţi“, „mediocri“, „grobieni“, „mancurţi“ etc). Hărţile de mare fidelitate, rezultă din foarte bunul circuit al valorilor estetic-literare şi implică în primul rând raportul: program literar de scriitor – program literar de revistă / curent (ca, de exemplu, conjugarea paradoxurilor secolului nostru la moduri lirice, epice, dramaturgice, ca în paradoxism, cum trebuie să i se spună corect curentului nostru autohton-valah, nu desemnându-l prin pleonasticul neomodernism).

S-ar părea că în mulţimea de „programe“ o revistă trebuie să-şi realizeze, prin opţiune, un „program al programelor“, să polarizeze – pe o platformă / „matcă“ – estetic-literară inconfundabilă – programe de scriitori, programe cu „centre de greutate“, cu convergenţă pe un nucleu al autohtonismului (nucleu ce nu are de-a face cu provincialismul, ci cu acea „directproporţionalitate“ argheziană potrivit cărei cu cât eşti mai naţional / autohton cu atât eşti mai universal, între nucleele autohtonismului funcţionând o puternică reţea de „vase comunicante“ ce stă sub pecetea unităţii unei culturi), fără a şabloniza, fără a uniformiza etc. Metaforic spus, corolele unităţii exprimă diversitatea centurii-curcubeu. În peisajul literaturii valahe contemporane (examinând relieful dinspre tradiţie – dinspre „Dacia literară“, din 1840, ori dinspre „Convorbiri literare“, din 1 martie 1867 încoace, dinspre „Sburătorul“ interbelic etc.), se observă puţine reviste cu program inconfundabil – ca „Secolul 20“, „Revista de istorie şi teorie literară“, „Luceafărul“, „Astra“, „Transilvania“ etc. –, iar la un examen de profunzime, „chiar foarte puţine“.

Un scriitor cu program „sănătos“, genetic program ce se înnobilează prin cultură, permanentă îmbogăţire relevată în operă, trebuie să fie susţinut de o revistă, „tutorizat“. Multe reviste îşi uită misiunea sacră: aceea de a detecta (prin „debut“ – şi dacă respectivul debut  este „vitregit“ / „rumeguşizat“ de o anumită „tectonică homo-homini-lupus“, aurul se relevă oriunde şi oricând tot insubstituibil metal nobil), de a releva un program de scriitor, cum şi de a milita pentru mai dreptul circuit valoric-estetic, naţional şi în acelaşi timp universal, al operei scriitorului respectiv. Contrariul se întâmplă acolo unde se iscă divergenţe „redacţionale“, acolo unde şi-au făcut loc mediocritatea şi impostura, birocratismul, conformismul etc., acolo unde – în planul valorilor estetic-literare – este tocit veridicul spirit deschis-competitiv, veridic-istoricul spirit. De aceea, poate, şi multele proiecte eşuate ale literaturii valahe, prin pădurea deasă de la „piramida şeasă“ (Arghezi), cu deontologie literar-estetică nepusă în drepturile ei legitime.

Programul literar al unui scriitor este elementul fundamental. Scriitorul se naşte cu programul lui ce ţine de un cod genetic spiritual universal, un cod genetic din Câmpia Logosului înţeles ca reflectare / oglindă a lumii / lumilor.

Programul meu literar aparţine, fireşte, esteticii paradoxismului, curent profund-valahic, fundamentat de generaţia Stănescu – Sorescu, după marea explozie lirică antiproletcultistă din anul 1965, relevându-se în volumele-mi de versuri publicate până în prezent: „Munte“ (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972), „Crocodilul albastru“ (plachetă pentru copii; Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975), „Încântece“ (Bucureşti, Editura Litera, 1979), „Zoria“ (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980),, „Lilium breve“ (Bucureşti, Editura Eminescu, 1981) şi „Peregrinul în azur“ (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984), ori în cărţile-mi deja scrise şi încă nepublicate: „Verbul de mărgărint“ (poeme, sub tipar, la Editura Facla), „Vechea Europă şi Gura-de-Rai“ (eseuri de „antropologie culturală“ / „istoria culturii / civilizaţiei“, „istoria religilor“ etc.) şi „Fulgerări şi fulgurări în cerul de papirus“ (critică / istorie şi teorie literară)».

ION PACHIA TATOMIRESCU

 

 

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: