LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Ioana Stuparu: Cronică la volumul: „Acasă în paradis – Memorial Artur Silvestri“, de Cezarina Adamescu

Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un glas să mărturisim Pre Tatăl, Pre Fiul şi Pre Sfântul Duh”. Amin.

Dintr-un astfel de îndemn s-a născut volumul de poezii intitulat: “Acasă în Paradis”, iar cea care i-a dat viaţă este scriitoarea din Galaţi, Cezarina Adamescu.

Cartea s-a născut din prea mare iubire şi din prea mare tristeţe, când, pe 30 noiembrie, 2008, în zi de Mare Praznic al Sfântului Apostol Andrei, vestea despre fulgerătoarea plecare în lumea Celor Drepţi a scriitorului Artur Silvestri, a căzut ca un trăznet. Cum să plece, când tocmai trebuia să vină? Să se înapoieze în ţară, adică, la concetăţenii şi proiectele Domniei Sale. Era aşteptat de atâţia iubitori ai condeiului! De ce a cotit brusc pe cărarea veşniciei, fără să-şi ia rămas-bun de la cei care îl iubeau şi îl preţuiau, şi al căror mentor şi prieten a fost  o bună bucată de timp el, Artur Silvestri?

Momentele care au urmat tragicei vestiri au fost puternic încărcate de tristeţe, durere, disperare şi neputinţă, rugă către Dumnezeu… Cei ce au simţit nevoia să-şi exprime durerea în cuvinte au făcut-o, lăsând în urmă pagini de tulburătoare mărturii, care au fost şi vor fi publicate în volume “In memoriam Artur Silvestri”.

În nopţile de priveghere: 30 noiembrie – 2 decembrie, din “acasa ei singurătate”, Cezarina Adamescu a adăstat la hotarul timpului strigându-şi tristeţea în cuvinte ce numai un suflet milostiv şi iubitor le poate rosti, imaginându-şi mesaje, semnale de la cel ce abia trecuse într-un alt spaţiu: “Din nou mi-ai trimis/ Îngerul surâzând…/ N-am murit, mi-ai spus,/ aşa cum ar crede oricine” (Mesaj); “Din cealaltă realitate/ Iată-mi trimiţi/ braţe întregi de cuvinte/ precum bucheţele de nu-mă-uita/ din spaţiul târziu” (Semnal).

Astfel şi atunci, scriitoarea Cezarina Adamescu a dat naştere poeziilor pe care le-a aşezat apoi în cartea intitulată “Acasă în Paradis”. Cele trei capitole din cuprins: Cap. I “Târziu de iubire”; Cap. II “Târziu de viaţă”; Cap. III “Târziu de târziu”, se ţin de mână cu motto-ul de pe pagina de început, ce poartă semnătura scriitorului Cezar Ivănescu.

Cu câtă încărcătură spirituală sunt învăluite versurile dăruite din inima izvoditoare de iubire îngerească şi blândeţe a autoarei!: “Să intrăm,/ în crini îmbrăcându-ne/ pentru ca/ tămăduiţi prin iubire/ să renaştem…” (Tămăduiţi prin iubire); “Un loc aparte păstrez,/ unde să înviez,/ o parcelă de Cer/ Doamne-ţi cer/ să am unde să-nviu/ în spaţiul târziu/ Să ajung/ după zile de mers/ Acasă în Univers” (O parcelă de Cer).

Măiestria cu care Cezarina Adamescu aşează şi îmbină cuvintele, deşi par de o reală simplitate, uimeşte: “Eşti Cer în mine – atâta cât încape/ şi-mi eşti cel mai departe om de-aproape” (Eşti cer în mine); “Fără cruţare/ Timpul suflă năpraznic/ În lumânare” (Răsărit asfinţit); “O, bietele mele pietre de râu,/ de câte ori v-am mângăiat cu genunchii!” (Un loc de odihnă).

Deşi se ştie că moartea este un lucru firesc, că la un moment dat orice fiinţă va trece prin aceasta, pierderea unei persoane dragi aduce în suflet sentimentul de nedreptate şi dorinţa de într-ajutorare. Astfel de dorinţă o cuprinde şi pe Cezarina Adamescu: “Apele timpului/ se revarsă în sus,/ Stavilă cum să le pun,/ şi până când/ să mă opun,/ cu trupul să-mpiedic zburarea,/ zădărnicind/ – fie şi cu o clipă-/ plecarea?” (Zburarea). Când tristeţea este atât de mare încât “În loc de nisip/ din clepsidră se scurg/ firişoare de sânge” (Ţipătul secundei), când alinarea nu mai poate fi adusă prin şuvoaie de lacrimi, fiindcă “În suflet,/ în minte,/ amintirea e/ un fel de răcoare/ fierbinte…” (Blitz), autoarea recurge la cuvinte, pe care şi le imaginează fiinţe: «Până la glezne,/ pân’ la oblânc/ îngroapă în brazdă/ seminţele/ cât mai adânc,/ aşa cum aş vrea să îngrop/ în inima ta/ Cuvintele mele,/ Fiinţele...” (Cuvintele mele, fiinţele).

Iată  cum încearcă autoarea să-şi aline tristeţea în ceasuri de singurătate: “În cuibul cu două hulube/ am pus la păstrare/ cuvintele tale./ Miroseau a gutui, a merişor, a tuberoze…” (Cuvintele tale).

Şi după clipe de neînţelegere, fireşti, dealtfel, i se adresează astfel lui Artur Silvestri, cel al cărui trup aşezat în sicriu în Biserica Visarion din Bucureşti, aştepta să fie îngropat în ţărâna din care a fost creat de Dumnezeu: “ Taci într-adins/ tu care ne minunai întotdeauna/ cu doririle tale de bine./ Te-ai ascuns/ şi nu te mai putem ghici/ eşti aici şi niciunde/ dimpotrivă al tuturor/ de parcă anume/ ai fi pregătit/ ultima glumă durută/ pentru a ne juca un renghi grozav/ şi cu atât mai neverosimil…” (Neînţelegere).

În cel de al treilea capitol intitulat “Târziu de târziu”, autoarea Cezarina Adamescu recurge, ca orice creştin, la rugă către Dumnezeu, El, care are răspuns pentru toate: “Poartă-te, Doamne, cu mine,/ nu bine, ci drept,/ şi toarnă-mi ca semn,/ pe cap untdelemn/ şi pe pleoape/ parfumul de mosc,/ să te cunosc/ îndeaproape” (Să te cunosc).
IOANA  STUPARU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: